C. civ., art. 969 C. com., art. 36
Simpla tăcere nu dovedeşte încheierea contractului. Pasivitatea pretinsului beneficiar, care nu a contestat facturile primite, nu poate fi considerată ca o recunoaştere a existenţei unui contract de furnizare energie electrică, deoarece, în lipsa unor prevederi sau clauze contrare, tăcerea nu valorează manifestare de voinţă. Posibilitatea consumatorului de a contesta facturile şi de a
comunica acest lucru furnizorului are ca premisă tocmai existenţa între părţi a unor raporturi contractuale, raporturi care în cauză nu au fost dovedite.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1210 din 27 octombrie 2010, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 1832 din 19 februarie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC E.E.M. SA împotriva pârâtului C.C.
în motivare, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, iar potrivit art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ., părţile au îndatorirea să îşi probeze pretenţiile şi apărările. Din exemplarul contractului depus la dosar de către reclamantă, în temeiul căruia solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii energiei electrice furnizate, nu se poate stabili conţinutul raportului juridic dintre părţi, materializat în cuprinsul actului juridic invocat, ca de altfel nici existenţa consimţământului pârâtului, în temeiul cărora acesta să poată fi obligat la plată. Aceasta, deoarece contractul menţionat nu este semnat de debitor, astfel că nu există certitudine cu privire la asumarea de către acesta a obligaţiei de plată. în lipsa semnăturii debitorului nu există nicio modalitate de verificare a consimţământului său la încheierea contractului în forma în care a fost depus la dosar de creditoare.
în consecinţă, în condiţiile în care niciunul din înscrisurile depuse la dosar în dovedire nu emană de la pârât şi, deci, nu se poate proba existenţa obligaţiei asumate de acesta, ţinând seama de prevederile art. 46 C. com., cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.
In motivare, recurenta a arătat că motivul pentru care la dosar nu a fost depus un exemplar al contractului semnat de pârât este că arhiva societăţii a fost inundată, împrejurare care întruneşte caracteristicile forţei majore. Pârâtul a întreprins executarea contractului, fapt dovedit de indicarea consumului de energie de către contorul instalat la locul de consum (art. 36 C. com.). Pârâtul nu a contestat facturile primite în termenul de 15 zile de la primire, ceea ce are valoarea unei acceptări tacite (decizia ANRE nr. 57/1999, modificată prin Ordinul ANRE nr. 5/2003, Regulamentul de furnizare a energiei electrice aprobat prin
H.G. nr. 1007/2004). Mai mult decât atât, pârâtul a înţeles să achite sporadic facturile emise de reclamantă, astfel recunoscând existenţa raporturilor contractuale dintre cele doua părţi.
Pârâtul nu a formulat apărări în faţa instanţei de fond, ceea ce face aplicabil art. 225 C. proc. civ., instanţa putând interpreta această atitudine a pârâtului ca o recunoaştere în favoarea reclamantei.
In drept, recurenta a indicat prevederile art. 299, art. 304 pct. 8 şi 9, art. 3041 C. proc. civ.
In apărare, intimatul nu a depus întâmpinare şi nu a solicitat probe.
Cercetând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Tribunalul reţine că reclamanta a susţinut prin cererea de chemare în judecată că între părţi a intervenit un contract sinalagmatic de adeziune. Reclamanta nu a putut prezenta însă un exemplar al înscrisului semnat de pârât, afirmând că arhiva în care era păstrat contractul a fost inundată.
Recurenta a indicat în mod greşit ca fiind aplicabil în cauză art. 36 C. com., acesta presupunând o cerere din partea ofertantului de a se executa imediat contractul şi lipsa obligativităţii unui răspuns de acceptare din partea acceptantului, inexistenţa răspunsului de acceptare fiind compatibila şi cu natura contractului.
„Pasivitatea” pretinsului beneficiar, care nu a contestat facturile transmise de reclamantă, nu poate fi considerată ca o recunoaştere a pretenţiilor recurentei reclamante, deoarece, în lipsa unor prevederi sau clauze contrare, tăcerea nu valorează manifestare de voinţă.
Posibilitatea consumatorului de a contesta facturile şi de a comunica acest lucru furnizorului în termen de 15 zile de la primirea facturii are ca premisă tocmai existenţa între părţi a unor raporturi contractuale, raporturi care în cauza nu au fost dovedite.
Plata contravalorii serviciilor furnizate pe o perioada anterioară nu este de natură a conduce la concluzia existenţei unui contract valabil care să dea naştere unei obligaţii în sarcina intimatului pârât. Recurenta reclamantă a solicitat prin acţiunea formulată plata contravalorii serviciilor prestate într-o anumită perioadă, fiind necesară probarea existenţei obligaţiei intimatului pârât de a achita contravaloarea serviciilor pentru perioada în discuţie, iar nu pentru alte momente, anterioare.
In sfârşit, lipsa oricărei apărări a pârâtului în faţa instanţei de fond nu poate fi interpretata în defavoarea acestuia şi în favoarea reclamantei, reclamanta fiind, în lipsa unei prevederi legale exprese în sens contrar, cea asupra căreia cădea sarcina probei (art. 1169 C. civ.).
Deşi a solicitat proba cu interogatoriu, reclamanta nu a prezentat niciun element probatoriu cu care aceasta să poate fi coroborată, nedepunând nici măcar dovezi ale achitărilor anterioare provenind de la pârât.
Pentru aceste motive, Tribunalul a respins recursul ca nefondat.
