C. proc. civ.. art. 340
Excepţia de necompetenţă a arbitrajului, sub cuvânt că antecontractul de vânzare cumpărare nu conţine o clauză arbitrală carc să confere acestui Tribunal competenţa de a soluţiona litigiul, iar un compromis în temeiul căruia litigiul să poată fi soluţionat în arbitrajul instituţional al acestei Curţi de Arbitraj nu ar fi fost încheiat de părţi, a fost respinsă.
în conformitate cu art. 11.1 şi art. 11.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 49 din 16 februarie 2007, „orice litigiu sau diferend dintre părţi se va încerca să fie soluţionat pe calc amiabilă. Dacă acest lucru nu va fi posibil, atunci toate litigiile în legătură cu realizarea prezentului act sunt, prin voinţa părţilor, de competenţa unei instanţe arbitrale. formată din 3 (trei) arbitri, câte unul numit de fiecare parte, şi un supraarbitru numit de comun acord de ambele părţi, in cazul în carc din culpa uncia dintre părţi Tribunalul arbitral nu se poate constitui în termen de 5 zile de la notificarea apariţiei litigiului, partea carc nu se află în culpă va numi un al treilea arbitru. 11.2. in cazul în care pct. 11.1 nu se poate realiza din motive obiective, oriec litigiu decurgând din sau în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la validitatea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea prezentului contract, se va soluţiona de către instanţele judecătoreşti competcnte din Bucureşti
Această clauză, chiar dacă este deficitară în redactare, demonstrează că voinţa comună a părţilor la încheierea antecontractul ui de vânzare-cumpărare a fost aceea de a deferi eventualele litigii arbitrajului şi, numai pentru ipoteza în care „din motive obiective” un Tribunal arbitral nu s-ar putea constitui, soluţionarea litigiilor ar reveni instanţelor de drept comun. Or, un astfel de impediment obiectiv nu s-a relevat a exista, dimpotrivă, în acord cu clauza arbitrală conţinută în antccontract. Tribunalul s-a putut constitui.
în speţă nu se poate reţine că, pentru ca litigiul să fie de competenţa arbitrajului, ar mai fi trebuit să se încheie un compromis separat, pentru că o convenţie arbitrală în forma compromisului este necesară pentru a se conferi arbitrajului competenţa de soluţionare a unui litigiu numai dacă părţile nu ar fi încheiat deja o convenţie sub forma clauzei compromisorii incluse în contractul principal, or, sub art. 11 din antccontract părţile au convenit asupra unei astfel de clauze.
în ceea ce priveşte natura aparent impersonală a expresiei „oriec litigii (…) sunt. prin voinţa părţilor, de competenţa unei instanţe arbitrale”, aceasta nu este de natură a duce la concluzia că Tribunalul ce s-a constituit în baza convenţiei nu ar fi cel avut în vedere de către părţi, pentru că această „instanţă arbitrală” este aceea la care părţile au domiciliul, respectiv sediul, este o „instanţă arbitrală” cunoscută şi. în mod special, este o instanţă arbitrală ce a fost constituită în vederea soluţionării litigiului dintre părţi, iar constituirea
sa s-a putut face în temeiul convenţiei şi a regulilor de procedură pe care acest Tribunal le aplică în soluţionarea litigiilor.
Competenţa de soluţionare aparţine arbitrajului şi în considerarea faptului că litigiul priveşte drepturi asupra cărora legea permite a se face tranzacţie, astfel că el intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 340 C. proc. civ.
Aşa fiind. Tribunalul a reţinut că excepţia de necompetenţă a Tribunalului arbitral nu este întemeiată şi. în consecinţă, a fost respinsă.
Sentinţa arbitrală nr. 170 din 9 iulie 2009
