Legea nr. 47/1992, art. 29
Admiterea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale presupune verificarea condiţiilor de admisibilitate, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv: dispoziţiile criticate sunt cuprinse într-o lege ori într-o ordonanţă; aceste dispoziţii sunt în vigoare şi sunt pretins contrare unor prevederi constituţionale; declararea ca neconstituţionale a prevederilor ar determina o soluţionare diferită a cauzei; excepţia este invocată în faţa unei instanţe de judecată sau de arbitraj comercial; prevederile normative nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de constituţional.
Partea care pretinde încălcarea Legii fundamentale trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de judecată. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 919 din 14 septembrie 2010, dr. C.B.N.
Prin încheierea nr. 1034 din 26 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1317/108/2010 Tribunalul Arad a respins cererea debitoarei S.C. S S.R.L. Arad pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119 din 24 octombrie 2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs debitoarea S.C. S S.R.L. Arad, solicitând modificarea ei, în sensul sesizării Curţii Constituţionale, concomitent cu suspendarea judecării dosarului nr. 1317/108/2010 până la soluţionarea excepţiei, în motivare arătând că, deşi în realitate excepţia ridicată a vizat un singur articol din cele cincisprezece ale O.U.G. nr. 119/2007, eventuala admitere a cererii sale ar arunca în „neant” întregul cadru normativ, astfel încât analiza Curţii Constituţionale se va face în ansamblul reglementării.
Prin decizia civilă nr. 919 din 14 septembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul debitoarei, menţinând încheierea nr. 1034 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1317/108/2010.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că admiterea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale presupune verificarea condiţiilor de admisibilitate, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Condiţiile ce se impun a fi îndeplinite cumulativ sunt următoarele: dispoziţiile criticate sunt cuprinse într-o lege ori într-o ordonanţă; aceste dispoziţii sunt în vigoare şi sunt pretins contrare unor prevederi constituţionale; declararea ca neconstituţionale a prevederilor ar determina o soluţionare diferită a cauzei; excepţia este invocată în faţa unei instanţe de judecată sau de arbitraj comercial; prevederile normative nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Într-adevăr, existenţa unei decizii anterioare a Curţii Constituţionale este relevantă cât priveşte soluţionarea cererii de sesizare exclusiv în ipoteza în care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, aşa cum prevede art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Altminteri, judecătorul cauzei nu poate refuza, pentru acest motiv, sesizarea instanţei de contencios constituţional. Dar această inexistenţă a deciziei anterioare de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu reprezintă, după cum s-a arătat mai sus, singura condiţie ce trebuie verificată de judecătorul cauzei. Partea care pretinde încălcarea Constituţiei trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce ar fi pronunţată de instanţa de judecată. Acesta este motivul pentru care legea – art. 29 alin. (4) – impune motivarea cererii de sesizare de către partea care o formulează, precum şi însoţirea cererii de dovezile ce ar fi necesare.
În speţă, se constată că debitoarea petentă s-a rezumat să indice neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 (opinând că, deşi a vizat un singur articol din cele cincisprezece ale ordonanţei menţionate, eventuala admitere a excepţiei ar arunca în „neant” întregul act normativ) cu o motivare sumară şi neconvingătoare, cea mai mare parte din cererea de recurs privind analiza celorlalte condiţii de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale şi nu legătura lui cu cauza, respectiv modul în care declararea acestui text de lege ca fiind neconstituţional ar determina o soluţionare diferită a litigiului.
Norma criticată statuează că cererea privind creanţa de plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, ea vizând, aşadar, competenţa de soluţionare a unor astfel de acţiuni. Examinând cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, Curtea nu a reţinut legătura dispoziţiilor criticate cu cauza, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. A admite existenţa unei legături suficiente în speţa de faţă pentru sesizarea Curţii Constituţionale echivalează cu recunoaşterea unui abuz de drept. În logica recurentei ar însemna ca simpla indicare a unor dispoziţii de lege să permită declanşarea unui control de constituţionalitate, împiedicând soluţionarea cu celeritate a litigiului comercial. Se observă, însă, că o nemotivare a excepţiei de neconstituţionalitate nu permite judecătorului cauzei să examineze condiţiile de admisibilitate şi, ca atare, prin ipoteză, în această situaţie este exclusă sesizarea Curţii Constituţionale. Nefiind posibilă verificarea criticilor părţii, respectiv în ce măsură aceste critici vizează un fine de neconstituţionalitate, o interpretare a dispoziţiilor legale sau o omisiune a legiuitorului pozitiv, doar în primul caz sesizarea fiind admisibilă, Curtea a constatat că cererea de sesizare cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 nu întruneşte condiţiile de admisibilitate pretinse de Legea nr. 47/1992.
Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 29 din acest ultim act normativ, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată împotriva unei legi, ordonanţe sau dispoziţii ale acestora în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, în speţă, excepţia invocată priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007, referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea privind creanţa de plată a preţului, prevedere legală care nu priveşte în niciun caz judecarea în fond a acţiunii creditorului. Neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) din ordonanţă nu are legătură cu soluţionarea în fond a cererii privind creanţa de plată a preţului, astfel că în mod judicios prima instanţă a considerat că excepţia invocată de societatea debitoare este contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respinând-o ca inadmisibilă în raport cu obiectul cauzei. „Legătura cu soluţionarea cauzei” priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul pendinte, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, după cum a subliniat şi tribunalul, pe de o parte, existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curţii în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conţinutului hotărârii judecătorului.
Aşa fiind, instanţa de recurs a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea pronunţării asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale nu poate fi primită, deoarece vizează o prevedere legală care nu are legătură cu soluţionarea litigiului dintre părţi.
În ceea ce priveşte cazurile de recurs prevăzute la pct. 6 şi 7 ale art. 304 din Codul de procedură civilă, Curtea, în lipsa oricăror dezvoltări din partea debitoarei, a fost în imposibilitate de a aprecia dacă hotărârea primei instanţe este criticabilă pentru că tribunalul ar fi acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (deşi judecătorul fondului s-a pronunţat doar cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu care fusese învestit de către una dintre părţile aflate în litigiu) sau dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori aceasta cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii (cu toate că încheierea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile recurentei din cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod), iar despre depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti nu poate fi vorba câtă vreme aceasta reprezintă o situaţie gravă, de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, care se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost ea consacrată de Constituţie sau de o lege organică, ceea ce nu este cazul în speţă, dat fiind faptul că tribunalul a soluţionat doar cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, care era în căderea sa, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Deşi încheierea tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisio medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
