Legea nr. 31/1990, rep. – art. 222 lit. d)
Poate fi exclus din societate asociatul administrator, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) să fie vorba de o societate de persoane sau de o societate cu răspundere limitată; b) să fie vorba de un asociat care îndeplineşte şi funcţia de administrator, pe perioada în care a săvârşit frauda în dauna societăţii; c) pârâtul să fi săvârşit o fraudă în dauna societăţii.
Noţiunea de „fraudă în dauna societăţii” presupune prejudicierea conştientă, intenţionată de către administrator a intereselor societăţii prin acte juridice de natură a micşora substanţial patrimoniul acesteia.
Affectio societatis, caracter special al consimţământului cerut pentru încheierea unui contract de societate, trebuie păstrat pe întreg parcursul existentei societăţii, ca intenţie de a colabora la derularea obiectivelor societare, iar respectarea rigorilor interesului societar trebuie observată pe toata durata societăţii. Asociatul vinovat de fraudă încalcă obligaţia de affectio societatis, adică obligaţia de fidelitate faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi, făcând raportul său juridic obligaţional cu ceilalţi asociaţi şi cu societatea rezolubil.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 269 din 6 decembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 717 din 13 aprilie 2011 pronunţată în dosarul nr. 6987/108/2010 Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu pârâţii B.R. şi S.C. T S.R.L. Arad având ca obiect excludere asociat.
Împotriva sentinţei de mai sus a declarat apel reclamantul C.G., fără să arate în concret ce anume solicită din partea instanţei de control judiciar.
Prin decizia civilă nr. 269 din 6 decembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantului, menţinând hotărârea tribunalului.
În considerente s-a arătat că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod nejustificat susţine apelantul, în considerente arătându-se pe larg motivele, atât cele în fapt, cât şi cele în drept, pentru care tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi respinsă.
Într-adevăr, potrivit art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, care cuprinde în sfera de aplicabilitate societăţile cu răspundere limitată, poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii. Condiţiile de aplicabilitate ale acestui text sunt, în consecinţă, următoarele: a) să fie vorba de o societate de persoane sau de o societate cu răspundere limitată; b) să fie vorba de un asociat care îndeplineşte şi funcţia de administrator, pe perioada în care a săvârşit frauda în dauna societăţii; c) pârâtul să fi săvârşit o fraudă în dauna societăţii.
Noţiunea de „fraudă în dauna societăţii” presupune prejudicierea conştientă, intenţionată de către administrator a intereselor societăţii prin acte juridice de natură a micşora substanţial patrimoniul acesteia. Sintagma „folosirea capitalului social” are în vedere activele societăţii, care includ şi firma, emblema sau mărcile societăţii. Erorile în activitatea de gestiune, ineficienţa activităţii societăţii etc. ţin de răspunderea administratorului aferentă raporturilor juridice de mandat în care acesta se află faţă de societate, însă nu pot constitui temei suficient de excludere. Cele două calităţi ale persoanei în cauză (asociat şi administrator) trebuie separate, altfel se confundă răspunderea aferentă funcţiei de administrator cu cea aferentă calităţii de asociat. Răspunderea, inclusiv cea sub formă de revocare, are în vedere funcţia de administrator, în timp ce excluderea are în vedere calitatea de asociat, fiind vorba de încălcarea obligaţiei de affectio societatis, ceea ce nu exclude, de plano, cumularea răspunderii pentru cele două tipuri de obligaţii, situaţie în care putem avea de a face atât cu o răspundere civilă (una pecuniară, una sub forma revocării din funcţie şi una sub formă de excludere din societate), cât şi cu o răspundere penală sau contravenţională.
În esenţă, apelantul invocă în sprijinul cererii sale de excludere a asociatului pârât faptul că, fără ca el să aibă cunoştinţă, intimatul a comis o fraudă în dauna societăţii prin aceea că a semnat un contract şi un act adiţional la acesta, precum şi facturile emise de o altă societate – S.C. Y S.R.L., pentru prestarea de către dl. Q.M. în favoarea S.C. T S.R.L. Arad a unor servicii de consultanţă, deşi această persoană era remunerată pentru respectivele servicii de către societatea mamă – S.C. C Italia Spa., prin aceasta cauzând o pagubă patrimoniului social şi comiţând o fraudă în dauna societăţii comerciale, ceea ce se încadrează în sfera de acţiune a prevederilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Affectio societatis, caracter special al consimţământului cerut pentru încheierea unui contract de societate, trebuie păstrat pe întreg parcursul existentei societăţii, ca intenţie de a colabora la derularea obiectivelor societare, iar respectarea rigorilor interesului societar trebuie observată pe toata durata societăţii. Deturnarea exerciţiului drepturilor asociaţilor de la scopul lor social se poate materializa într-o fraudă în dauna societăţii sau în folosirea semnăturii sau a capitalului social în interes personal de către asociatul administrator. Asociatul vinovat de fraudă încalcă obligaţia de affectio societatis, adică obligaţia de fidelitate faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi, făcând raportul său juridic obligaţional cu ceilalţi asociaţi şi cu societatea rezolubil.
Prin fraudă în dauna societăţii se înţelege, în principiu, orice acţiune sau omisiune intenţionată (în ciuda formulării legale – „comitere” – ce pare a trimite doar la acţiunea frauduloasă) săvârşită de asociatul administrator, indiferent dacă acesta are sau nu atribuţii de reprezentare şi indiferent dacă prejudiciul condiţionat de lege se introduce în sfera gestiunii interne sau în sfera relaţiilor cu terţii, precum şi indiferent dacă fraudarea are ca suport exercitarea atribuţiilor în calitate de administrator sau exercitarea drepturilor şi obligaţiilor societare în simpla calitate de asociat, iar aceasta mai ales în condiţiile trimiterii la art. 80 din legea-cadru.
Sancţiunea excluderii poate fi aplicată asociatului administrator atunci când revocarea este considerată insuficientă nu strict pentru abuzul de putere şi încălcarea limitelor mandatului, ci pentru orice acţiune sau inacţiune frauduloasă în dauna societăţii, aşadar nu pentru frauda ce este în poziţie să o săvârşească, anume datorită ocupării funcţiei de administrator, ci pentru orice delict intenţionat săvârşit în dauna societăţii, iar aceasta tocmai datorită calităţii sale de administrator şi a încrederii de care trebuie să se bucure titularul acestei funcţii şi pe care administratorul împricinat a trădat-o. Simplul asociat poate fi sancţionat cu excluderea doar pentru o gamă mai restrânsă de fapte, iar nu pentru o categorie generală, precum a fraudelor în dauna societăţii. Se observă, totuşi, elemente comune între cele două ipoteze: pe de o parte, un administrator desemnat ce comite fraudă în dauna societăţii, abuzând de prerogativele sale în exercitarea drepturilor izvorâte din raportul de mandat managerial sau din simpla calitate de asociat, pe de altă parte un asociat neabilitat de organul statutar sau cu încălcarea limitelor abilitării acordate de acest organ, ce foloseşte sau trafică creditul, atributele ori activul societăţii în folosul său sau în acela al unei persoane.
Elementul subiectiv reiese din formularea textului şi din natura faptelor sancţionate, şi anume intenţia, autorul faptei delictuale urmărind sau acceptând un profit din activitatea sa frauduloasă sau acceptând ca un terţ să profite de pe urma acestei activităţi. Aşadar, sunt justificate apărările intimatului în sensul că nu pot fi considerate fraudă în dauna societăţii neglijenţa, inabilitatea, dezinteresul în afaceri, atâta timp cât acestor fapte le lipseşte elementul voliţional care să permită calificarea lor ca fiind un act de înşelăciune. Un element-premisă al laturii subiective va fi acceptarea deturnării exerciţiului dreptului societar de la scopul său social.
De aceea, în condiţiile în care din cuprinsul procesului-verbal al şedinţei adunării generale a asociaţilor S.C. T S.R.L. Arad, la care au participat toţi cei trei asociaţi, inclusiv reclamantul, rezultă fără putinţă de tăgadă că apelantul a avut cunoştinţă de datoria către S.C. Y S.R.L., evidenţele contabile ale societăţii intimate atestând existenţa debitului rezultat din facturarea serviciilor prestate în baza contractului de consultanţă tehnică încheiat de cele două societăţi comerciale, asociaţii aprobând situaţiile financiare prezentate de administratorul social, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a caracteriza activitatea pârâtului intimat ca fiind una frauduloasă în dauna societăţii şi, prin urmare, nu este incident cazul de excludere prevăzut de lit. d) a alin. (1) al art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, împrejurarea că dl. Q.M era trimis şi plătit în mod direct de către societatea mamă – S.C. C Italia Spa., beneficiind de o dublă remunerare pentru acelaşi serviciu, neavând relevanţă sub acest aspect.
Criticile apelantului cu privire la nerespectarea dispoziţiilor Codului fiscal şi a Normelor sale metodologice de punere în aplicare nu pot determina o altă concluzie, întrucât în speţă nu se pune problema deductibilităţii fiscale a cheltuielilor de consultanţă tehnică, neaflându-ne în prezenţa unui litigiu de drept fiscal, ci a unuia de drept comercial, având ca obiect excluderea unui asociat dintr-o societate comercială.
În fine, afirmaţiile apelantului cu privire la încălcarea de către tribunal a principiului rolului activ al instanţei, mai exact a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, iar dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele, nu pot fi primite.
Invocarea de către asociatul reclamant a dispoziţiilor art. 129 nu poate duce la concluzia, cum greşit acesta sugerează în motivele de apel, că în virtutea rolului activ instanţa de judecată s-ar putea substitui părţilor şi, prin urmare, ar fi fost obligată să dispună şi să administreze probe în locul acestora, pentru că altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat în situaţia participanţilor la procesul civil, în sensul de a putea folosi în măsură egală drepturile procesuale. Într-adevăr, conform articolului menţionat, părţile sunt acelea care au îndatorirea, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, „rolul activ al instanţei” presupunând doar aflarea adevărului judiciar, textul neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia, mai ales dacă partea a beneficiat de asistenţă juridică calificată, cum este şi cazul apelantului. Pe de altă parte, norma citată se referă la ipoteza în care judecătorul nu este lămurit, ceea ce nu a fost cazul în speţă, prima instanţă considerând că probele sunt îndestulătoare. Nu în ultimul rând, apelantul nici măcar nu a indicat ce probă anume ar fi trebuit, în opinia sa, judecătorul fondului să mai administreze, mulţumindu-se doar să formuleze o critică generală în acest sens.
