C. com., art. 46
Potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale se pot proba şi cu ajutorul facturilor, însă cu condiţia ca acestea să fi fost acceptate de către debitor. în lipsa acceptării din partea destinatarului, expresă sau tacită, factura face dovada cu privire la existenţa actului juridic şi la executarea operaţiunii care constituie obiectul ei numai împotriva emitentului-creditor.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 84 din 18 ianuarie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 3634 din 29 iunie 2009 Judecătoria Buftea a respins cererea formulată de reclamanta SC I. SRL împotriva pârâţilor
B.E.C. şi B.H., ca neîntemeiată, şi a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că în dovedirea raporturilor comerciale intervenite între părţi, reclamanta SC I. SRL, a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare nr. 432 din 14 aprilie 2008 încheiat cu pârâta BEC, în care figurează în calitate de fidejusor pârâtul B.H. Acest contract a fost semnat de către pârâţi.
Totodată, reclamanta a mai depus la dosar si facturi fiscale care nu au fost semnate de către pârâţi.
In ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 432 din 14 aprilie 2008, instanţa a constatat că acesta este un contract general în care nu sunt specificate cantităţile de bunuri livrate, preţurile pentru fiecare categorie de mărfuri, facându-se trimitere la facturile fiscale.
Mai mult, în art. 4.3 din contract se menţionează că livrarea produselor de către vânzător se face pe baza comenzilor ferme ale cumpărătorului, mărfurile fiind specificate cantitativ şi calitativ în factura fiscală însoţitoare.
Insă, la dosar nu au fost depuse comenzile în baza cărora au fost emise facturile fiscale.
Este adevărat că, potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale se pot proba şi cu ajutorul facturilor, însă cu condiţia ca acestea să fi fost acceptate de către debitor. în lipsa acestei acceptări din partea destinatarului, ce poate fi expresă sau tacită, factura face dovada cu privire la existenţa actului juridic şi la executarea operaţiunii care constituie obiectul ei numai împotriva emitentului-creditor.
Instanţa a considcrat că, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada acceptării de către pârâţi a facturilor fiscale. Astfel, pârâţii fiind persoane fizice, însuşirea facturii respective presupunea semnarea acesteia.
Această cerinţa nu este îndeplinita însă în ceea ce priveşte facturile fiscale pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile, întrucât nu poartă nicio semnătură de primire.
împrejurarea că paraţii au fost convocaţi la conciliere nu poate fi de natură a concluziona că facturile fiscale au fost acceptate la plată din moment ce nu exista nicio dovada ca pârâţii au recunoscut debitul. De asemenea, instanţa a considerat că reclamanta nu a produs nicio altă dovadă din care să rezulte că pârâţii au acceptat expres sau tacit debitul.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta-reclamantă care a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
In motivarea cererii se arată că pârâţii nu au contestat înscrisurile depuse în susţinerea acţiunii, ignorând şi demersurile reclamantei iniţiale conform dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Este adevărat că facturile în litigiu nu sunt semnate de pârât, însă art. 46 C. com. nu limitează dovada obligaţiilor comerciale la facturi acceptate, ci permite administrarea oricăror mijloace de probă admise de legea civilă.
Obligaţia pârâţilor de a plăti contravaloarea mărfii livrate s-a născut odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta reprezentând legea părţilor în accepţiunea art. 969 C. civ., şi nu ca efect al emiterii ori acceptării facturilor. Având în vedere că dispoziţiile Codului comercial se completează cu dreptul comun – Codul civil, pe baza unei prezumţii simple (art. 1203 C. civ.), se poate aprecia că pârâta a recunoscut debitul, acceptând indirect facturile, fapt ce rezultă din efectuarea unor plăţi parţiale din valoarea totală consemnată la concilierea directă; respectiv 139 lei în data de 3 martie 2009; 100 lei în data de 27 aprilie 2009, sume care au fost scăzute din factura nr. I 022030 din 10 ianuarie 2009.
Mai arată recurenta că pârâta a plasat comenzile accesând modulul on line, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate.
In drept, dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Examinând sentinţa recurată sub aspectul motivelor invocate, tribunalul apreciază recursul ca fondat.
Conform dispoziţiilor art. 46 C. com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor, cu martori, ori de câte ori autoritatea judecătorească
ar crcde că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în
cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ. In fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.
In speţă, recurenta-reclamantă s-a obligat să vândă intimatei-pârâte
B.E.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 432 din 14 aprilie 2008, produse din gama comercializată de vânzător, aşa cum sunt prezentate în catalog.
Conform art. 4.3 din contract, livrarea produselor de către vânzător se va face pe baza comenzilor ferme ale cumpărătorului, mărfurile fiind specificate cantitativ şi calitativ în factura fiscală însoţitoare.
Recurenta-reclamantă a emis facturile fiscale nr. I 022030 din 10 ianuarie 2009; nr. I 024316 din 31 ianuarie 2009 şi nr. I 024317 din 31 ianuarie 2009 în valoare totală de 898,18 lei, din care pârâta a achitat parţial suma de 297 lei, conform extrasului de cont emis de R.B. SA. Dovada livrării produselor constă în documentele de transport emise de firma de curierat care a predat produsele la domiciliul pârâtei (U.C., la data de 13 ianuarie 2009 şi 5 februarie 2009).
Conform clauzei stipulate prin art. 5.2 din contract, termenul de plată al facturilor este de 30 zile de la data emiterii acestora.
Conform art. 9.2 şi art. 9.3 din contract, obligaţia de plată a cumpărătorului este garantată de fidejusorul B.H.
Tribunalul constată că la data de 4 decembrie 2009 intimata-pârâtă a semnat „angajamentul de plată” privind achitarea debitului restant în valoare de 545,91 lei conform facturilor fiscale nr. I 02230, I 024317; I 024316.
Cu privire la penalităţile de întârziere pretinse de vânzător, tribunalul constată că în contractul asumat de părţi nu este prevăzut expres cuantumul penalităţilor, clauza penală fiind în această situaţie nulă şi inoperantă.
In consecinţă, în raport de situaţia de fapt reţinută, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 C. proc. civ., art. 969 şi urm. C. civ., art. 274 C. proc. civ., tribunalul a admis recursul, a modificat sentinţa recurată în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 545,91 lei reprezentând contravaloarea mărfii livrate şi a respins cererea de acordare a penalităţilor de întârziere ca nefondată.
A obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 91,97 lei cheltuieli de judecată în fond şi recurs.
III. Probele
