C. com., art. 36, art. 46 C. civ., art. 969, art. 1169-1179
în cazul contractului comercial încheiat în condiţiile art. 36
C. com., lipsa înscrisului nu afectează validitatea contractului, dar proba contractului trebuie făcută, conform art. 46 C. com., printre altele, şi cu facturi acceptate la plată. Facturile neacceptate prin semnătură şi/sau ştampilă, contestate de beneficiar şi necoroborate cu alte mijloace de probă sunt lipsite de forţă probantă.
C.A. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 1872 din 8 decembrie 2003, în P.J.C. 2003-2004, p. 228
Prin cererea înregistrată la nr. 17807 din 15 octombrie 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, SC R. SA, cu sediul în Bucureşti, a chemat în judecată Inspectoratul şcolar judeţean, solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor de 8.741.330 lei cu titlu de preţ, de 2.512.332 lei cu titlu de dobândă legală şi de 975.292 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că i-a livrat pârâtului mărfuri, pentru care a emis facturile fiscale nr. 90165971 din 29 august 2001 pentru o valoare de 5.261.864 lei şi nr. 90167106 din 3 septembrie 2001 pentru o valoare de 3.479.436 lei, dar că pârâtul nu a plătit preţul, astfel că datorează şi dobândă comercială, conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000.
Cererea este întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 942 şi art. 969 C. civ., ca şi pe dispoziţiile art. 36, art. 43 şi art. 46 C. com.
La 28 octombrie 2002, pârâtul a depus întâmpinare, prin care s-a apărat faţă de acţiunea reclamantei, solicitând respingerea ei. A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că părţile nu au încheiat contract, că nu s-au emis comandă şi delegaţie pentru ridicarea mărfii, precum şi că marfa nu a fost recepţionată de către pârât. A invocat, totodată, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, susţinând că, în speţă, competenţa aparţine Tribunalului Sibiu, unde îşi are sediul pârâtul.
La termenul din 11 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a respins excepţia necompetenţei teritoriale, în raport de prevederile art. 10 pct. 4 C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 3033 din 5 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive şi a respins şi acţiunea promovată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, de vreme ce facturile fiscale pe care se întemeiază acţiunea reclamantei sunt emise pe denumirea pârâtului, aceste facturi fac dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului, de aceea, în temeiul art. 137 C. proc. civ., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pe fondul litigiului, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada, potrivit art. 46 C. com., a acceptării nici exprese, nici implicite a facturilor pe care îşi întemeiază acţiunea, deci nu a dovedit existenţa raporturilor contractuale dintre părţi. A mai reţinut prima instanţă că dovada raporturilor comerciale derulate în timp, în bune condiţiuni, nu valorează dovadă a raporturilor strict delimitate de cele două facturi fiscale.
La 8 august 2003, în termenul legal, SC R. SA a formulat recurs împotriva sentinţei comerciale nr. 3033/2003, recursul fiind înregistrat la nr. 1658 din 19 august 2003 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială.
A criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa de fond nu a analizat în întregime probele administrate în cauză şi nu a reţinut că facturile în litigiu sunt semnate pe verso de către administratorul pârâtului, S.A., împrejurare recunoscută şi de intimatul-pârât. A mai susţinut că formularea de către pârât a unei plângeri penale împotriva fostului angajat dovedeşte încă o dată că produsele au fost livrate de acesta în numele pârâtului.
Recursul este întemeiat, în drept, pe prevederile art. 3041 C. proc. civ.
La 30 octombrie 2003, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe. A susţinut că în cursul judecăţii în fond nu s-a reţinut cu certitudine autorul semnăturilor de pe facturi şi că era de datoria reclamantei să verifice calitatea şi documentele persoanei contractante.
Cercetând ansamblul probator de la dosarul cauzei, Curtea a apreciat recursul nefondat şi l-a respins pentru următoarele considerente:
Reclamanta-recurentă a sesizat instanţa de fond cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe contract (art. 969 C. civ.), pretinzând că, în speţă, contractul s-a încheiat în condiţiile art. 36 C. com., în forma comenzii urmate de executare. A pretins că dovada raporturilor contractuale se face cu facturile acceptate la plată, conform art. 46 C. com. Toate aceste aspecte se reţin din temeiurile de drept invocate de reclamantă.
Curtea a mai reţinut că prima instanţă a apreciat că facturile invocate în susţinerea cererii nu au, în lipsa altor dovezi, forţă probantă,
întrucât una dintre ele nu poartă nici semnătura, nici ştampila, nici date de identificare ale semnatarului pe versoul facturii, iar cealaltă nu poartă decât o semnătură indescifrabilă (faţă şi verso), fără ştampilă şi date de identificare ale autorului semnăturii.
Hotărârea criticată este legală şi temeinică. Este indiscutabil că proba raporturilor contractuale încheiate în condiţiile art. 36 C. com. (adică fară contract scris) se poate face, în condiţiile art. 46 C. com., cu facturi acceptate la plată. Dar facturile în litigiu sunt, într-adevăr, lipsite de forţă probantă, lipsind datele de identificare ale celui ce a semnat factura, ştampila pârâtului şi orice dovezi din care să reiasă împuternicirea dată acestei persoane de a contracta în numele pârâtului (comandă, delegaţie, aviz de însoţire a mărfii, proces-verbal de recepţie a mărfii etc.). Ca atare, acceptarea la plată nu este nici explicită, nici implicită (întrucât lipsesc dovezile de recunoaştere a cadrului contractual), ci, dimpotrivă, este contestată de pârât, care nu a recunoscut niciun moment comanda produselor în litigiu.
Curtea a constatat că, în mod corect, a înlăturat prima instanţă relevanţa celorlalte facturi fiscale ce atestă raporturi contractuale valide între părţi, reţinând că aceste probe nu se coroborează cu niciun început de dovadă şi că, pe tărâm probator, numai faptele negative (nu şi cele pozitive) pot fi probate cu faptul pozitiv conex.
Prin urmare, Curtea a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probelor administrate şi că, reţinând că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă de dispoziţiile art. 1169-1179 C. civ., a respins, în mod temeinic şi legal, cererea, ca neîntemeiată, cu observarea principiului general de drept idem est non esse et non probări.
Pentru aceste considerente recursul a fost respins, ca nefondat.
