STINGEREA FIDEJUSIUNII. CÂND, DIN FAPTA CREDITORULUI, FIDEJUSORUL NU POATE INTRA ÎN DREPTURILE, PRIVILEGIILE ŞI IPOTECILE ACESTUIA (Art. 1682 c. civ.). (1)
CAS. I, 19 iunie 1945
in cazul fidejusiunii solidare, efectele obligaţiunii fidejusorului se reglează după principiile statornicite pentru datoriile solidare, adică se aplică fidejusorului solidar toate regulile compatibile cu noţiunea de solidaritate.
Obligaţiunea fidejusorului, însă, rămâne accesorie, ea neputând supravieţui obligaţiunii principale garantate, nici să fie mai oneroasă decât ea.
Ca atare, regula din art. 1682 c. civ., potrivit căreia fidejusiunea se stinge atunci când, din fapta creditorului, fidejusorul nu poate intra în drepturile, privilegiile şi ipotecile acestuia, este aplicabilă şi fidejusiunii solidare, nefiind între ele vreo incompatibilitate.
(Gh. Dan cu S. Hechter şi F. Beligrădeanu)
CURTEA
Văzând motivul III de casare astfel enunţat:
III. «Violarea art. 1039,1058 şi 1682 c. civ., 1 şi 42 c. com., exces de putere, denaturarea actului din 10 aprilie 1928 şi omisiune esenţială».
Având în vedere că din împrejurarea, neatacată prin recurs, că fidejusorii Dan şi Leascu s-au obligat la plata sumelor din cambii solidar cu debitorii principali, Apostol şi Dumitru Cionga, Curtea de Apel deduce că fidejusiunea, dată de numiţii prin actul din 10 aprilie 1928 constituie o obligaţiune principală, care exclude aplicarea art. 1682 c. civ.
Considerând că potrivit art. 1662 c. civ. fidejusiunea poate fi nu numai pură şi simplă, dar şi solidară; că, în caz de fidejusiune solidară, efectul obligaţiunii fidejusorului se reglează, spune acelaşi text, după principiile statornicite în privinţa datoriilor solidare.
Considerând însă că aceasta nu înseamnă că fidejusorul solidar trebuie să fie asimilat în totul cu codebitorul solidar, cum în speţă spune Curtea de Apel, ci înseamnă că din materia fidejusiunii o să se aplice fidejusorului solidar toate acele reguli care sunt compatibile cu noţiunea de solidaritate, cel care garantează plata pentru altul tot fidejusor se numeşte, nu codebitor, şi obligaţia sa, în măsura în care nu contrazice ideea de solidaritate, tot
accesorie rămâne, ea neputând nici să supravieţuiască obligaţiunii principale garantate, nici să fie mai oneroasă decât această obligaţiune.
Că, aşa fiind, dacă în cazul fidejusiunii solidare nu o să-şi găsească desigur aplicarea regulile din materia fidejusiunii privitoare la beneficiul de discuţie şi de diviziune, care netăgăduit sunt incompatibile cu solidaritatea contractată de fidejusor, în schimb însă tot atât de sigur este că regula din art. 1682 c. civ., potrivit căreia fidejusiunea se stinge atunci când, din fapta creditorului fidejusorul nu poate să intre în drepturile, privilegiile şi ipotecile acestuia, este aplicabilă şi în caz de fidejusiune solidară, fiindcă solidaritatea la care este supus fidejusorul nu este incompatibilă cu dreptul de subrogare al fidejusorului în drepturile şi siguranţele creditorului, solidaritatea stipulată dând acestuia numai un drept de urmărire mai energic, dar nedispensându-l prin aceasta de obligaţia de a păstra drepturile şi siguranţele pe care fidejusorul le-a avut în vedere atunci când a dat garanţia şi fără de care el nu poate fi garantat.
Că acest lucru rezultă şi din textul art. 1682 c. civ. care, atunci când prevede că fidejusiunea se stinge dacă, din cauza creditorului, fidejusorul nu se poate subroga în drepturile şi siguranţele acestuia, nu face nici o distincţie între fidejusiunea
simplă şi fidejusiunea solidară, pe care codul, prin art. 1662 totuşi o face.
Că, In aceste condiţii, este evident că instanţa de fond a violat art. 1682 c. civ., atunci când a socotit că dispoziţia ce acest articol o cuprinde nu
este aplicabilă în cazul fidejusiunilor solidare şi pe acest motiv de principiu, fără a intra în examinarea în fapt a subrogării, a respins susţinerea recurentului privitoare la stingerea fidejusiunii.
Pentru aceste motive, admite recursul.
Decizia nr. 479 din 19 iunie 1945.
Preşedinţia d-lui Coman Negoescu, preşedinte.
NOTĂ
Rezultă din dispoziţia art. 1662 c. civ., că legiuitorul a înţeles să consfinţească în materie de garanţie personală, două modalităţi de a se obliga din partea fidejusorului faţă de creditor; o modalitate de drept comun în care caracterul accesoriu al obligaţiunii fidejusorului se afirmă în mod mai complet, astfel încât deşi fidejusorul s-a obligat faţă de creditor să plătească întreaga datorie, totuşi va avea dreptul să invoce în caz de urmărire din partea acestuia din urmă, beneficiul de discuţiunee şi, în cazul când datoria a fost garantată de mai mulţi fidejusori, beneficiul de diviziune; o altă modalitate considerată de legiuitor ca având un caracter excepţional în materie civilă, dar frecventă în practică şi consfinţită ca prezumţie legală în materie de obligaţiuni comerciale (art. 42 c. com.), în care fidejusorul se obligă solidar cu debitorul principal. în caz de fidejusiune solidară, alineatul final al art. 1662, stabileşte principiul că efectul obligaţiunii fidejusorului se reglează după normele stabilite în materie de solidaritate pasivă.
Rezultă în mod incontestabil că fidejusorul solidar nu va putea să invoce faţă de creditor nici beneficiul de discuţiune, nici cel de diviziune.
Chestiunea care s-a pus înaintea înaltei Curţi a fost de a se şti dacă fidejusorul solidar trebuie asimilat în totul cu codebitorul solidar, în raporturile sale cu creditorul şi prin urmare trebuie aplicate pur şi simplu dispoziţiile legale prevăzute în materie de solidaritate pasivă, cu excluderea totală a normelor stabilite în materie de fidejusiune? Instanţa de fond a hotărât că fidejusiunea solidară constituie o obligaţie principală şi prin urmare a declarat inaplicabil în speţă art. 1682 c. civ., care decide că fidejusorul este liberat de obligaţia sa, atunci când din culpa creditorului nu poate fi subrogat în drepturile şi garanţiile acestuia faţă de debitorul principal. Credem că soluţia contrarie consfinţită de înalta Curte este mai conformă cu natura fidejusiunii şi cu intenţia comună a părţilor contractante şi constituie o interpretare raţională a textelor.
în adevăr, fidejusiunea, oricare ar fi modalitatea sub care a fost contractată, fie pură şi simplă, fie solidară, păstrează caracterul ei de obligaţiune accesorie. Or, pe când codebitorul solidar în calitate de debitor principal este ţinut în toate cazurile la plata datoriei, indiferent şi independent de situaţia celorlalţi codebitori sau de atitudinea creditorului, caracterul accesoriu al obligaţiunii fidejusorului implică dreptul acestuia de a recupera suma pe care a plătit-o în contul debitorului principal şi, deci, posibilitatea pentru fidejusor de a-şi asigura un recurs eficace contra debitorului prin subrogarea în drepturile şi garanţiile ataşate la creanţa aparţinând creditorului.
întrucât calitatea de debitor accesoriu nu este desfiinţată prin faptul că fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, urmează că în principiu dispoziţiile legale relative la fidejusiune se aplică şi în cazul unui fidejusor solidar, în măsura în care aplicaţia lor n-ar fi incompatibilă cu caracterul solidar al obligaţiunii fidejusorului. Dacă este adevărat că
ideea de solidaritate exclude dreptul pentru fidejusor de a invoca beneficiul de discuţiune şi cel de diviziune, nu-i mai puţin adevărat că, din moment ce eficacitatea dreptului creditorului a fost în acest mod deplin asigurată, solidaritatea şi-a produs efectul voit de părţi şi nu există o incompatibilitate cu ideea de solidaritate atunci când se admite că caracterul accesoriu al fidejusiunii implică pentru creditor obligaţia de a conserva în folosul fidejusorului creanţa, împreună cu toate garanţiile ei, ce o are contra debitorului principal.
Soluţiunea admisă de înalta Curte se justifică şi din punctul de vedere al textelor; pe de o parte, după cum observă instanţa supremă, art. 1682 nu face nici o deosebire între fidejusiunea simplă şi cea solidară, atunci când în mod general dispune că fidejusorul este liberat când nu poate fi subrogat în drepturile, privilegiile şi ipotecile creditorului din culpa acestuia; pe de altă parte, art. 1662 in fine, când decide că, în caz de fidejusiune solidară, efectul obligaţiunii fidejusorului se reglează după principiile statornicite în privinţa datoriilor solidare, nu trebuie interpretat în mod absolut, ci secundum subjectam materiam, adică ţinând seama de obiectul acestei dispoziţii legale, care reglemenează efectele fidejusiunii între creditor şi debitor şi nu se ocupă de cauzele de stingere a fidejusiunii, care formează obiectul unui alt capitol.
Cu alte cuvinte, art. 1662 supune la regimul solidarităţii pasive acţiunea pe care o are creditorul contra fidejusorului, care pierde din cauza solidarităţii beneficiul discuţiunii şi al diviziunii; acest text nu este destinat să reglementeze cauzele de stingere a fidejusiunii.
Această interpretare este conformă cu intenţiunea comună a părţilor contractante, într-adevăr, dacă fidejusorul s-a obligat în mod solidar faţă de creditor, acesta, la rândul său, trebuie să fie considerat că s-a obligat să conserve în folosul fidejusorului acţiunea pe care o are contra debitorului principal, împreună cu toate garanţiile care asigură eficacitatea acestei acţiuni. Această interpretare, care atribuie fidejusiunii un caracter sinalagmatic, este conformă cu tradiţia dreptului roman, care în epoca clasică a reglementat fidejusiunea, în afară de formele de drept strict sub forma unui mandat, adică a unui contract de bună-credinţă, în care fidejusorul în calitate de mandant dădea ordin creditorului considerat ca mandatar să dea cu împrumut unui terţ, care devenea debitor, o sumă de bani. în asemenea ipoteză, creditorul, în calitatea lui de mandatar, era ţinut să apere interesele mandantului fidejusor şi prin urmare să-i conserve garanţiile destinate să asigure eficacitatea acţiunii sale contra debitorului prin subrogarea în drepturile pe care le avea creditorul faţă de debitor (în acest sens: Baudry-Lacantinerie şi Wahl., Du cautionement, nr. 1174 urm.; Colin şi Capitant, voi. II, nr. 991, p. 828 urm.). Doctrina şi jurisprudenţâ franceză sunt de acord în a recunoaşte fidejusorului solidar, dreptul de a se prevala de dispoziţia art. 1682 c. civ. (art. 203 c. civ. fr.).
