Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ decizia nr. 79 din 21 ianuarie 1998 (dosar nr. 350/1997)
Reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin sentinţa civilă nr. 3065/1992 a Judecătoriei Giurgiu, irevocabilă prin decizia nr. 802/1994 a Tribunalului Teleorman. In vederea punerii lor în posesie, la data de 16 noiembrie 1994 s-au adresat comisiei locale de fond funciar, autoritate care – aşa cum prevăd dispoziţiile art. 36 alin. 1 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 – efectuează operaţiunea de punere în posesie pe bază de măsurători topografice.
Deoarece acest demers a rămas fară rezultat, reclamanţii au sesizat instanţa de contencios administrativ pentru a se constata că li se refuză nejustificat punerea în posesie asupra terenului cuvenit şi, în consecinţă, să se dispună obligarea Comisiei la efectuarea operaţiunii.
Instanţa, constatând temeinicia cererii, a obligat Comisia de aplicare a Legii fondului funciar de pe lângă Consiliul local al municipiului Giurgiu să-i pună pe reclamanţi în posesia suprafeţei de 7500 mp teren intravilan, având vecinătăţile menţionate în dispozitivul sentinţei.
Hotărând astfel, instanţa nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi nu s-a substituit unui organ al puterii executive, cum se susţine în recursul în anulare, ci şi-a exercitat atribuţiile sale fireşti de instanţă de contencios administrativ, în cadrul cărora este pe deplin competentă să verifice legalitatea actelor administrative sau să constate dacă o autoritate administrativă refuză nejustificat să rezolve cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, formulată de o persoană ce se consideră vătămată.
Instanţa nu a procedat în mod direct la punerea în posesie a reclamanţilor, caz în care s-ar fi putut pune în discuţie substituirea în atribuţiile Comisiei de fond funciar, ci a obligat Comisia să facă această operaţiune, potrivit legii.
Când o persoană se plânge împotriva refuzului nejustificat de punere în posesie cu o anumită suprafaţă de teren pentru care are deja recunoscut dreptul de proprietate, sau atunci când atacă actul prin care o altă persoană a fost pusă în posesia unui astfel de teren, instanţa de contencios administrativ este datoare, dacă constată temeinicia pretenţiilor, să oblige comisia la punerea în posesie cu acel teren, ori să anuleze actul atacat, deoarece numai în acest fel
se poate înlătura vătămarea produsă. A considera altfel ar însemna să nu se recunoască instanţelor de contencios administrativ competenţa conferită prin art. 48 din Constituţie şi prin Legea nr. 29/1990 şi care le-a fost dată tocmai pentru a putea fi cenzurate greşelile sau chiar eventualele abuzuri din activitatea autorităţilor administrative şi pentai a fi înlăturate vătămările aduse drepturilor subiective ale persoanelor.
In plus, este de reţinut şi împrejurarea că dispoziţiile art. 53-55 din Legea fondului funciar, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 169/1997, nu limitează controlul judecătoresc asupra actelor administrative emise în legătură cu reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Pentru cele ce preced, constatându-se că instanţa nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, recursul în anulare este nefondat şi urmează a fi respins.
