Funcţionar public. Eliberare din funcţie ca urmare a restructurării instituţiei. Nelegalitate. Dispoziţii referitoare la ocuparea posturilor prin examen. Discriminare pe criteriul vârstei. Acte ale autorităţilor publice


Prin sentinţa civilă nr. 707 din 22.02.2011 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.G. în contradictoriu cu pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII MARAMUREŞ.

S-a anulat decizia nr. 53 din 11.08.2010 emisă de pârâtă.

S-a dispus reintegrarea de către pârâtă a reclamantei în funcţia publică deţinută anterior emiterii deciziei atacate.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei despăgubiri materiale egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, calculate de data încetării raportului de muncă ─ 12.09.2010 ─ şi până la reintegrarea efectivă, precum şi daune morale în cuantum de 5.000 lei.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.004 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.53 din 11.08.2010 emisă de pârâtă s-a dispus, în temeiul art.4 alin.5 din Ordinul pentru aprobarea Procedurii de restructurare şi reorganizare la nivelul MMFPS şi al prevederilor art.97 lit.”c” şi art.99 alin.1 lit.”b” din Legea nr.188/1999, eliberarea reclamantei din funcţia publică de execuţie începând cu data de 12.09.2010 (fila 4).

La data de 5.08.2010, s-a încheiat între pârâtă şi Sindicatul „Dreptatea” din cadrul pârâtei, acordul nr.19724 prin care părţile au convenit posturile ce urmează a fi reduse în funcţie de anumite criterii, printre altele, fiind şi cele referitoare la persoanele care vor îndeplini condiţiile de pensionare după finalizarea perioadei de şomaj (în cursul anului 2011), precum şi cele referitoare la cea mai mare încadrare din cadrul serviciilor care se desfiinţează, în vederea asigurării unei reduceri mai mari a cheltuielilor de personal ─ criteriile de la pct.4 şi 5.

Reclamanta a intrat în categoria determinată de criteriul nr.4.

În preavizul cu nr.19819, comunicat reclamantei la data de 11.08.2010, s-au indicat ca motive ale eliberării din funcţie reorganizarea activităţii pârâtei prin reducerea numărului de posturi în conformitate cu prevederile OUG nr.68/2010 şi desfiinţarea postului ocupat de aceasta.

Reclamanta îşi desfăşura activitatea în calitate de consilier, clasa I, grad profesional superior, treapta 2, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Plăţi Prestaţii.

Înainte de reorganizare, în cadrul serviciului, existau un număr de 9 posturi, 8 ocupate din care 7 de execuţie şi unul de conducere (fila 22).

După reorganizare, în cadrul serviciului, au rămas 8 posturi din care 7 de execuţie şi unul de conducere.

În adresa trimisă de către pârâtă Casei Naţionale de Pensii s-a menţionat că în cadrul Serviciului Plăţi Prestaţii mai exista un post de consilier superior (altul decât cel ocupat de reclamantă însă încadrările celor două posturi diferenţiau prin treapta de salarizare şi, în această ipoteză, s-a restructurat postul ocupat de reclamantă deoarece aceasta va îndeplini în anul 2011 condiţiile de pensionare anticipată, iar în anul 2012 condiţiile de pensionare pentru limita de vârstă, deci la finele perioadei de şomaj nu va rămâne descoperită, ci va beneficia în continuare de a forma de protecţie socială.

Acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată parţial.

Într-adevăr, prin O.U.G. nr.68 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a activităţii instituţiilor aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa, s-a prevăzut reducerea de posturi a personalului instituţiilor publice, printre care Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Prin Ordinul nr.614 din 27 iulie 2010 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale s-a aprobat Procedura de restructurare şi reorganizare la nivelul acestui minister (denumită în continuare „Procedura”).

Potrivit art.1 alin.2 din Procedură, prin compartiment supus restructurării/reorganizării se înţelege acel compartiment a cărui structură organizatorică sau de posturi a fost modificată.

În cazul în care, în urma restructurării/reorganizării, în cadrul unui compartiment există mai mulţi funcţionari publici decât posturi alocate, ocuparea acestora se face prin examen, organizat conform prezentei proceduri, susţinut pentru posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau grad profesional (alin.3 al aceluiaşi articol).

Pe de altă parte, în cazul în care, în cadrul unui compartiment, astfel cum este definit la alin.2, există un post de aceeaşi categorie, clasă şi/sau de acelaşi grad profesional, ocupat de un singur funcţionar public, acesta nu va mai susţine proba de examen, păstrându-şi postul respectiv (alin.4 al aceluiaşi articol).

În fine, în cazul în care, în cadrul compartimentului supus restructurării/reorganizării, nu mai există posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau de acelaşi grad profesional cu posturile ocupate anterior de funcţionarii publici, funcţionarilor respectivi li se va acorda preaviz, fără a mai susţine examenul prevăzut de prezenta procedură, cu respectarea prevederilor legale în vigoare (alin.6 al acelaşi articol).

După cum se poate observa, Procedura defineşte noţiunea de compartiment supus restructurării/ reorganizării, iar, pe de altă parte, vorbeşte de posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau de acelaşi grad profesional.

Procedura nu defineşte noţiunile de categorie, clasă ori grad profesional, însă nici nu era nevoie deoarece Legea nr.188/1999, în Capitolul 2, clasifică funcţiile publice în funcţie de anumite criterii.

Astfel, după nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei categorii: categoria înalţilor funcţionari publici, categoria de conducere şi, în fine, categoria funcţionarilor publici de execuţie (art.10 alin.1).

În raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice, funcţiile publice se împart în clasa I, clasa a II-a şi clasa a III-a (art.9).

În fine, potrivit art.15 din acelaşi act normativ, funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după cum urmează: a) superior, ca nivel maxim; b) principal; c) asistent; d) debutant.

În speţă, Serviciul Plăţi Prestaţii avea în componenţă, înainte de restructurare/reorganizare, două posturi de aceeaşi categorie (funcţie de execuţie), clasă (clasa I) şi de acelaşi grad profesional (grad profesional superior).

Este vorba de posturile ocupate de persoanele menţionate la pct.84-85 din Statul de funcţii depus de pârâtă, din care unul din posturi era ocupat de către reclamantă.

După reorganizarea Serviciului Plăţi Prestaţii a rămas un singur post din categoria funcţiei de execuţie, clasei I şi gradului profesional superior (poziţia 70 din Statul de funcţii de la fila 24).

Art.1 alin.3 din Procedură stabileşte regula potrivit căreia ocuparea postului se face prin examen în cazul în care, în urma restructurării/reorganizării, în cadrul unui compartiment, există mai mulţi funcţionari publici decât posturi alocate.

Există şi o excepţie, cea prevăzută de alin.6 a aceluiaşi articol, când examenul nu se mai susţine, în ipoteza în care, în cadrul compartimentului supus restructurării/reorganizării, nu mai există posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau de acelaşi grad profesional cu posturile ocupate anterior de funcţionarii publici.

Or, în speţă, nu ne găsim în această situaţie de excepţie câtă vreme în cadrul compartimentului supus restructurării/reorganizării ─ adică în cadrul Serviciul Plăţi Prestaţii ─ a continuat să existe şi după reorganizare un post de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional cu cel deţinut anterior de reclamantă.

Prin urmare, pentru ocuparea acestui post trebuia organizat examenul prevăzut de Procedură ─ în realitate are natura juridică a unui concurs ─ (art.19 alin.4 din Procedură).

Prin Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionale a dispoziţiilor art. I, pct.1, art. I pct.6, art. I pct.27 şi ale art. I pct.28 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 291 din 4.05.2010, Curtea Constituţională a statuat ca valoare de principiu că, în temeiul art.16 alin.3 din României revizuită, accesul/ocuparea efectivă a funcţiilor publice trebuie să se facă prin concurs şi nu prin alte modalităţi ce ar ocoli această cerinţă constituţională căci, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţii de sub aspectul accesului la funcţia publică.

Or, în speţă, reclamanta a fost discriminată pe criteriul vârstei deşi se afla în aceeaşi situaţie cu o altă persoană ce ocupa un post identic cu al său, fiind încălcat alin.1 al art. 16 din Constituţie care prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.

Prin discriminare, în sensul O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, , categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Este de menţionat că, din perspectiva Procedurii de restructurare şi reorganizare la nivelul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, nu prezintă relevanţă diferenţierea prin treapta de salarizare, criteriile avute în vedere fiind, după cum s-a arătat mai sus, categoria, clasa şi gradul profesional.

De altfel, această comparaţie prin treapta de salarizare era favorabilă reclamantei, fie şi în considerarea scopului avut în vedere de O.U.G. nr.68/2010 de reducere a cheltuielilor de personal (se poate observa că reclamanta avea un salariu mai mic decât persoana menţionată la poziţia 84 din Satul de funcţii ─ fila 22).

Cu toate acestea, acest criteriu ─ al treptei de salarizare ─ este unul subiectiv, fără să existe o justificare obiectivă, raţională, temeinică şi rezonabilă.

Principiul ocupării funcţiilor publice prin examen (concurs) are şi o consacrare legală.

Astfel, Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici prevede că în cazul reorganizării autorităţii sau instituţiei publice prin schimbarea structurii compartimentului, dacă există mai mulţi funcţionari publici se organizează examen de către autoritatea sau instituţia publică în cauza (art.100 alin.1 lit.”d” combinat cu alin.3 al aceluiaşi articol).

În fine, Tribunalul a mai observat că, în urma schimbării cadrului legislativ în materia pensiilor publice ─ Legea nr.263/2010 a abrogat Legea nr.19/2000 ─ condiţiile de pensionare avute iniţial în vedere de pârâtă s-au înăsprit, aspect recunoscut chiar de aceasta în notele de şedinţă de la fila 57.

În concluzie, actul administrativ prin care reclamanta a fost eliberată din funcţia publică de execuţie este nelegal, fiind emis cu nesocotirea prevederilor art.16 alin. 1 şi 3 din Constituţia României revizuită, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională prin Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010 (viciul de neconstituţionalitate a unui act administrativ reprezintă o formă agravată de nelegalitate), ale art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000, precum şi ale art.100 alin.1 şi 3 din Legea nr.188/1999 şi art.1 alin.3 şi 6 din Procedura de restructurare şi reorganizare la nivelul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Aşa fiind, Tribunalul a anulat decizia nr.53 din 11.08.2010 emisă de pârâtă.

Constatând nulitatea actului administrativ prin care reclamanta a fost eliberată din funcţia publică, Tribunalul, în temeiul art.106 alin.2 din Legea nr.188/1999, a dispus reintegrarea de către pârâtă a reclamantei în funcţia publică deţinută anterior emiterii deciziei atacate.

De asemenea, ca o consecinţă a anulării actului administrativ şi a aplicării principiului repunerii în situaţia anterioară producerii încălcării, Tribunalul, în temeiul art.106 alin.1 din Legea nr.188/1999, a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri materiale egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, calculate de data încetării raportului de muncă ─ 12.09.2010 ─ şi până la reintegrarea efectivă.

Cât priveşte petitul formulat de reclamantă de acordare a daunelor morale, Tribunalul a reţinut următoarele:

Deşi art.106 din Legea nr.188/1999 face referire exclusiv la despăgubiri cu caracter patrimonial, poate să solicite şi plata unor pagube cu caracter moral dacă apreciază că a suferit prejudicii cu acest caracter.

De altfel, art.117 din Legea nr.188/1999 prevede că dispoziţiile sale se completează cu reglementările de drept comun administrative în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Or, art.18 alin.3 din Legea nr.554/2004 dă posibilitatea instanţei să hotărască şi asupra despăgubirilor pentru daunele morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Pe fond, Tribunalul a reţinut că, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, Tribunalul a avut în vedere ca acestea să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

În speţă, în mod neîndoielnic eliberarea în mod abuziv de către pârâtă (fapta ilicită) a reclamantei din funcţia publică i-a produs acesteia un prejudiciu moral, existând un raport de cauzalitate între prejudiciu şi faptă.

Tribunalul a apreciat că stresul cauzat reclamantei de către autoritatea publică se regăseşte şi în prezent, afectându-i acesteia cariera profesională, precum şi prestigiul social şi familial.

În plus, pârâta, prin actul administrativ emis, a lezat şi valori de ordin constituţional, cum sunt dreptul (complex) de acces la o funcţie publică şi principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

Pe de altă parte, Tribunalul a observat că problemele de sănătate invocate de reclamantă nu au fost dovedite în nici un fel prin acte medicale sau alte mijloace de probă.

În raport de aceste considerente, Tribunalul a apreciat că o reparaţie echitabilă şi adecvată a suferinţelor morale încercate de reclamantă va fi făcută dacă pârâta va fi obligată la plata sumei de 5.000 lei.

Prin urmare, acest petit este întemeiat doar parţial.

Pârâta, fiind în culpă procesuală, a fost obligată, în temeiul art.274 alin.1 Cod procedură civilă, să plătească reclamantei suma de 1.004 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.

În raport de toate aceste considerente, Tribunalul a admis în parte acţiunea, conform dispozitivului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII MARAMUREŞ prin care, în principal, solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii pronunţate În sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, În sensul Înlăturării dispoziţiei de obligare a instituţiei pârâte la plata daunelor morale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, arată recurenta că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art.30 alin.(3) din Legea nr.330/2009, art.5 alin.(2) din O.G. nr.6/2007 art.2 alin. 1 din O.G. nr.37/2000 şi art. 106 din Legea nr.188/1999, fiind incidente În cauză prevederile art. 304 pct.9 cod procedură civilă, pentru motivele pe care le vom expune în continuare.

1. Instanţa de fond a apreciat că treapta de salarizare – element prin care se diferenţiau cele două funcţii de consilier superior din cadrul serviciului plăţi prestaţii, este un criteriu subiectiv, fără să existe o justificare obiectivă, raţională, temeinică şi rezonabilă. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin.(3) din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu 1 ianuarie 2010 reîncadrarea personalului se face “corespunzător tranşelor de vechime în muncă şi pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute În luna decembrie 2009”. În anul 2009, existau trei trepte de salarizare; invocă în acest sens prevederile art.5 alin.(2) din O.G. nr.6/.2007, “pentru fiecare grad profesional al funcţiei publice de execuţie se stabilesc trei trepte de salarizare …. “. Din aceste dispoziţii rezultă că treapta de salarizare este lin element de diferenţiere a funcţiilor publice. Chiar şi în condiţiile în care procedura aprobată prin Ordinul nr.614/2010 emis Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale face referire la posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau grad profesional, consideră că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că treapta de salarizare este un criteriu subiectiv, raportat la dispoziţiile art.30 alin.(3) din Legea nr.330/2009 şi la dispoziţiile art.5 alin.(2) din O.G, nr.6/2007. În acest context, consideră că În mod greşit a apreciat instanţa de fond că decizia contestată a fost emisă cu nerespectarea art.16 alin.(1) şi (3) din Constituţia României.

Consideră că au fost aplicate în mod greşit şi prevederile art.2 alin. 1 din O.G. nr.37/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Aşa cum a menţionat şi în întâmpinare a depusă la instanţa de fond, actele normative care au reglementat reorganizarea instituţiei nu cuprind criterii pentru reducerea posturilor; în această situaţie, la stabilirea criteriilor pe baza cărora au fost reduse posturile, s-a urmărit ca prin aplicarea acestora să fie afectate cât mai puţine persoane, iar apoi să fie reduse posturile ocupate de persoane care au alternativa unui alt de cat salariul. În conformitate cu legislaţia pensiilor (art. 41, art. 49-50 din Legea nr.19/2000) în vigoare la data emiterii deciziei contestate, în anul 2011, la împlinirea vârstei de 55 de ani, reclamanta îndeplinea condiţiile de pensionare anticipată, astfel că după finalizarea perioadei de şomaj, ar fi putut beneficia de anticipată.

Faptul că începând cu ianuarie 2011 s-a modificat legislaţia pensiilor, respectiv condiţiile de pensionare, nu putea fi cunoscut de instituţia pârâtă la emiterea deciziei contestate. În aceste condiţii, consideră că nu se poate interpreta că prin emiterea deciziei contestate reclamanta a fost discriminată pe criteriul vârstei.

II. Referitor la obligarea instituţiei pârâte de a-i plati reclamantei daune morale în cuantum de 5000 de lei, consideră că au fost aplicate în mod greşit prevederile art. 106 şi 117 din Legea nr.188/1999, raportat la prevederile art.18 alin.(3) din Legea nr. 554/2004.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, art.l06 din Legea nr.188/1999 face referire exclusiv la despăgubiri cu caracter patrimonial; art.117 din Legea nr.188/1999 prevede că “dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”, Raportat la aceste dispoziţii legale, coroborate cu prevederile legislaţiei muncii, având în vedere şi Decizia Înaltei Curti de Casatie şi Justitie nr. XL(40) din 7 mai 2007 (publicată în Monitorul oficial nr.763 din 12 noiembrie 2007), consideră că în mod greşit a fost obligată la plata daune lor morale în condiţiile în care legislaţia specifică funcţiei publice nu conţine reglementări exprese în acest sens.

Chiar şi în condiţiile în care instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.117 din Legea nr.188/1999 prin raportare la dispoziţiile art.18 alin.3 din Legea nr.554/2004, consideră că stabilirea cuantumului daunelor morale s-a făcut in mod arbitrar. Aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate şi în practica judiciară, indemnizaţia acordata pentru repararea prejudiciului moral trebuie” sa reprezinte, In realitate, o reparare a acestuia, in sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii. Despăgubirea trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importanta si consecinţele acesteia pentru persoana vătămată. Aprecierea prejudiciului se realizează sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vătămată pe plan fizic si psihic.

Ţinând cont de contextul (obligaţia de reducere a celor 15 posturi) în care a fost emisă decizia contestată, de modificarea legislaţiei pensiilor după emiterea deciziei, In situaţia în care se vor menţine dispoziţiile instanţei de fond sub aspectul anulării deciziei contestate, solicită a constata că reintegrarea reclamantei pe funcţia deţinută anterior şi plata despăgubirilor materiale egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, calculate de la data încetării raportului de muncă – 12.09.2010 şi până la reintegrarea efectivă (având în vedere că după eliberarea din funcţia publică reclamanta a beneficiat de indemnizaţie de şomaj) constituie o satisfacţie echitabila a prejudiciului moral suferit şi să fie înlăturată obligaţia de plată a daunelor morale.

În drept s-au invocat dispoziţiile: art.304 pct.9 cod procedură civilă, Legji nr.188/1999 republicată, privind statutul funcţionarilor publici, Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, OG nr.37/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Lgea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, O.U.G. nr.68/2010 privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a activităţii instituţiilor aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa, H.G. nr.662/2010 privind unele măsuri organizatorice şi funcţionale pentru Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale şi Inspecţia Muncii, Ordinul ministrului muncii nr.614/2010 pentru aprobarea Procedurii de restructurare şi reorganizare la nivelul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Reclamanta intimată S.G. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că acesta este neîntemeiat, din următoarele considerente:

Prin decizia nr. 53/11.03.2010 emisă de recurentă, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 5 din Ordinul pentru aprobarea procedurii de restructurare şi reorganizare la nivelul MMFPS, prevederile art. 97 lit. c şi 99 alin. 1 lit. b din Legea nr. 188/1999, reclamantei, având funcţia de execuţie de consilier, clasa I, grad profesional superior, treapta 2, gradaţia 5, i-a încetat raportul de serviciu prin eliberarea din funcţia publică de execuţie.

Astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, prin dispoziţiile OUG nr. 68/2010 privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a activităţii instituţiilor aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa, s-a prevăzut reducerea de posturi a personalului instituţiilor publice, printre care şi Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Prin Ordinul nr. 614/27.07.2010 emis de Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale s-a aprobat procedura de restructurare şi reorganizare la nivelul acestui minister.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Procedură, prin compartiment supus restructurării/reorganizării se înţelege acel compartiment a cărui structură organizatorică sau de posturi a fost modificată; în cazul în care, în urma restructurării/reorganizării, în cadrul unui compartiment există mai mulţi funcţionari publici decât posturi alocate, ocuparea acestora se face prin examen, organizat conform prezentei proceduri, susţinut pentru posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau grad profesional.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor citate anterior, în cazul restructurării unui compartiment, ocuparea posturilor alocate, în cazul în care există mai mulţi funcţionari publici, se face prin examen susţinut pentru posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau grad profesional.

De la această regulă, art. 2 alin. 6 instituie şi o excepţie, când examenul nu se mai susţine, respectiv cea a cazului în care, în cadrul compartimentului supus restructurării/reorganizării nu mai există posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau de acelaşi grad profesional cu posturile ocupate anterior de funcţionarii publici.

Raportat la dispoziţiile legale anunţate anterior, Curtea constată că treapta de salarizare nu reprezintă un criteriu relevant în prezenta speţă, în condiţiile în care atât Legea nr. 188/1999 cât şi Ordinul nr. 614/27.07.2010 vorbesc despre posturi de aceeaşi categorie, clasă şi/sau grad profesional. Treapta de salarizare reprezintă un criteriu avut în vedere la stabilirea salariului cuvenit funcţionarului public, dar nu poate fi extins acest criteriu pentru a diferenţia funcţiile publice în sensul dorit de recurentă, astfel încât să se ajungă la golirea de conţinut şi, practic, eludarea dispoziţiilor legale referitoare la obligativitatea ocupării posturilor alocate prin examen.

O altă critică adusă de recurentă sentinţei atacate o reprezintă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din OG nr. 37/2000.

Analizând acest motiv de recurs, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor legale enunţate anterior, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 3 din acelaşi act normativ, se consideră ca fiind discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Raportat la dispoziţiile legale precitate, Curtea constată că numărul de posturi aferente instituţiei recurente a fost redus de la 91 la 76, reducerea celor 15 posturi făcându-se pe baza criteriilor stabilite prin acordul nr. 19724/05.08.2010 încheiat între conducerea instituţiei şi sindicat, respectiv: reducerea posturilor vacante, reducerea posturilor ocupate de persoanele care şi-au depus cerere de pensionare anticipată, reducerea posturilor ocupate de persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare în cursul anului 2010, reducerea posturilor ocupate de persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare în perioada de şomaj sau după terminarea perioadei de şomaj-în cursul anului 2011. În baza acestui din urmă criteriu, a fost redus şi postul reclamantei.

Or, la fel ca şi instanţa de fond, Curtea apreciază că, prin reducerea postului reclamantei ca urmare a îndeplinirii, de către aceasta, a condiţiilor de pensionare anticipată, reclamanta a fost discriminată pe criteriu vârstei, în condiţiile în care însuşi criteriul folosit pentru desfiinţarea postului a fost unul doar în aparenţă obiectiv, în realitate fiind profund discriminatoriu. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât reclamanta, în cursul anului 2011, nu îndeplinea nici măcar condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, ci doar cele pentru pensionare anticipată. Or, decizia de pensionare anticipată aparţine exclusiv persoanei îndreptăţite, nimeni neputând fi forţat să apeleze la acest tip de pensie.

În ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina recurentei de plată a daunelor morale, Curtea constată, potrivit dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile Legii nr. 188/1999 se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

În acest context, Curtea constată că dispoziţiile Legii nr. 188/1999 nu se opun, de plano, acordării daunelor morale. De asemenea, Curtea constată că Decizia nr. XL/07.05.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu priveşte dispoziţiile Legii nr. 188/1999, ci cele ale dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariaţi în cadrul litigiilor de muncă referitoare la atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor astfel încât nu este aplicabilă în prezenta speţă. De altfel, această decizie de recurs în interesul legii nu mai are aplicabilitate în condiţiile în care, ulterior, însuşi Codul muncii a fost modificat, prevăzându-se expres posibilitatea acordării de daune morale.

Prin urmare, Curtea constată că instanţa de fond avea temei legal pentru a dispune obligarea recurentei la plata daunelor morale.

În ceea ce priveşte cuantumul acestora, Curtea constată că, prin eliberarea, în mod abuziv, a reclamantei din funcţia publică deţinută, acesteia i s-a creat un prejudiciu moral, aspect care nu poate fi contestat. Astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, daunele morale nu pot constitui nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora, dar ele trebuie să reprezinte o justă şi echitabilă reparaţie a prejudiciului moral suferit.

Or, având în vedere stresul cauzat reclamantei care, la o vârstă destul de înaintată a rămas fără un loc de muncă şi fără perspectiva obţinerii unuia în viitor, faptul că în speţă s-a reţinut discriminarea acesteia pe criteriul vârstei, judecând în echitate, Curtea constată că suma de 5.000 lei acordată cu titlu de daune morale reprezintă o reparaţie justă, susţinerile recurentei în sens contrar nefiind întemeiate. Astfel, obligarea pârâtei la plata salariilor indexate, majorate şi recalculate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, calculate de la data încetării raportului de muncă şi până la integrarea efectivă s-a dispus în temeiul legii, operând de drept ca urmare a concedierii nelegale a reclamantei, neavând nici o legătură cu prejudiciul moral suferit de reclamantă, ci fiind în legătură cu cel material.

Prin urmare, pentru toate considerentele expuse anterior, Curtea constată că recursul formulat este nefondat, motiv pentru care îl va respinge. (Judecător Monica Diaconescu)