– art.1, 2, 3 si 13 din Legea nr.138/1999
– Ordinul MAI nr.496/28.07.2003
Potrivit dispozitiilor legale, pentru acordarea sporului de dispozitiv prevazut de legea nr. 138/1999, trebuie ca personalul civil sa-si desfasoare activitatea într-un dispozitiv cu caracter militar sau într-una din institutiile si autoritatile prevazute in art. 1 din Legea nr. 138/1999.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VIII A ADMINISTRATIV SI FISCAL, DECIZIA CIVILA NR.223/26.01.2009)
Asupra recursului de fata;
Prin sentinta civila nr.749/09.09.2008 pronuntata de Tribunalul Giurgiu – Sectia Civila în dosarul nr.353/122/2008 s-a respins ca nefondata actiunea reclamantilor P. G., R. N., D. R. R. si T. G. in contradictoriu cu pârâtii COMUNA ADUNATII COPACENI prin PRIMAR si CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI ADUNATII COPACENI, JUDETUL GIURGIU.
Pentru a se pronunta astfel instanta de fond a retinut din dispozitiile Legii nr.138/1999 si ordinele MAI nr.275/2002 si 469/2003 ca pentru a se acorda sporul de dispozitiv prevazut de legea sus indicata personalul civil trebuie sa-si desfasoare activitatea într-un dispozitiv cu caracter militar sau într-una din institutiile si autoritatile prevazute la art.1 din Legea nr.138/1999. S-a aratat ca reclamanttii si intervenienta nu sunt salariati in cadrul MAI, sunt angajati personal contractual in cadrul unui al administratiei publice locale, respectiv Primaria comunei Adunatii Copaceni, astfel ca ordinul invocat nr.496/2003 nu are aplicabilitate in speta.
Impotriva acestei sentinte au declarat recurs reclamantii care au aratat ca hotarârea atacata este nelegala si netemeinica, invocând prevederile art.91din Legea nr./215 republicata si art.30 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea si functionarea Ministerului Internelor si Reformei Administrative, prevederile Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.92/`1994, cât si dispozitiile art.21 din Constitutie, cât si jurisprudenta Curtii Constitutionale in matria discriminarii (deciziile nr.818, 819, 820 si 821/2008 ) si, in consecinta, Ordonanta Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de ).
In drept, a invocat dispozitiile art.304 pct. 9 Cod procedura civila.
Intimatii – pârâti nu au formulat întâmpinare in cauza.
Analizând actele si lucrarile dosarului, curtea constata ca recursul reclamantilor si intervenientei este nefondat pentru urmatoarele considerente.
In mod corect instanta de fond a retinut ca reclamantii sunt personal angajat in aparatul Consiliului Local, respective primar ( reclamantul P. G.), asadar in cadrul unei autoritati publice locale, care potrivit Legii nr.215/2001 si art.120 al.1, 121 din Constitutia României, este o autoritate publica ce se bucura de autonomie.
Mai mult, potrivit art.123 al.4 din legea fundamentala între prefecti, pe de o parte si consiliile locale si primari, si chiar si consiliile judetene nu exista raporturi de subordonare.
Cu atât mai putin nu se poate retine existenta unui asemenea raport între pârata, ca autoritate publica locala si MINISTERUL INTERNELOR SI REFORMEI ADMINISTRATIVE, astfel cum au sustinut recurentii prin invocarea prevederilor art. 91 din Legea nr./215 rep. si art.30 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea si functionarea Ministerului Internelor si Reformei Administrative si prevederile Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.92/`1994.
Prin urmare, in mod corect, legal si temeinic, instanta de fond a retinut ca ordinele invocate de reclamantti atât in cererea introductiva cât si in cererea de recurs si emise de ministrul de interne nu au aplicabilitate in cauza.
De asemenea, in mod corect au fost interpretate si dispozitiile legii nr.138/1999 in sensul ca indemnizatia de dispozitiv nu se acorda decât in institutiile publice cu caracter militar, unde poate fi vorba despre un dispozitiv militar. In acest sens, Curtea arata urmatoarele:
În conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr.138/1999 – “Dispozitiile prezentei legi se aplica personalului militar si civil din cadrul Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informatii, Serviciului de Informatii Externe, Serviciului de Protectie si Paza, Serviciului de Telecomunicatii Speciale si Ministerului Justitiei”.
Alte dispozitii relevante in speta aleLegii nr.138/1999:
Art.1. – Dispozitiile prezentei legi se aplica personalului militar si civil din cadrul Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informatii, Serviciului de Informatii Externe, Serviciului de Protectie si Paza, Serviciului de Telecomunicatii Speciale si Ministerului Justitiei.
Art. 2. – Prin personal militar, în sensul prezentei legi, se întelege: ofiteri, maistri militari, subofiteri – cadre militare în activitate, militari angajati pe baza de contract, elevi si studenti militari ai institutiilor de învatamânt militare si civile, militari cu termen redus, militari în termen si fiii regimentului
Art. 3. – Cadrele militare în activitate si militarii angajati pe baza de contract au dreptul la o solda lunara, compusa din: solda de functie, solda de grad, solda de merit, indemnizatia de comanda, gradatii si indemnizatia de dispozitiv.
Art. 13. – Cadrele militare în activitate, militarii angajati pe baza de contract si salariatii civili beneficiaza de o indemnizatie de dispozitiv lunara de 25% din solda de functie, solda de grad, solda de merit, indemnizatia de comanda si gradatii, respectiv din salariul de baza.
Potrivit prevederilor art.47 si 49 din aceeas lege, personalul civil din ministerele si institutiile centrale enumerate în art.1, care desfasoara activitati în conditii similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiaza de primele, sporurile si indemnizatiile acordate acestora.
Prin Ordinul Ministerului de Interne nr.275 din 05.06.2002 au fost adoptate Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr.138/1999, acest din urma act normativ fiind modificat si completat prin Ordinul MAI nr.496/28.07.2003.
Potrivit punctului 9.2., introdus prin Ordinul modificator: “Indemnizatia de dispozitiv se acorda si personalului civil ce-si desfasoara activitatea în domeniul administratiei publice”.
Punctul 31.1 din Ordin prevede ca: “Prin personalul civil, în sensul prezentului Ordin, se întelege functionarii publici si personalul contractual civil din Ministerul Administratiei si Internelor. Personalul civil din Ministerul Administratiei si Internelor beneficiaza de drepturile stabilite prin prezenta lege, cu exceptia celui din domeniul administratiei publice, care beneficiaza doar de dreptul prevazut de art.13 din lege, precum si de cele prevazute în reglementarile în vigoare aplicabile salariatilor omologi din sectorul bugetar”.
Din coroborarea dispozitiilor legale anterior mentionate se constata ca, pentru a se acorda sporul de dispozitiv prevazut de Legea nr.138/1999, trebuie ca personalul civil sa-si desfasoare activitatea într-un dispozitiv cu caracter militar sau într-una din institutiile si autoritatile prev. expressis verbis în art.1 din Legea nr.138/1999.
Reclamantii nu activeaza in cadrul Ministerului de Interne, astfel ca ordinul invocat nr.496/2003 al Ministerului Administratiei si Internelor nu îsi are aplicabilitate în privinta reclamantilor. Ca este asa reiese si din punctul VI al ordinului, care arata ca masuri de aplicare al ordinului vor fi luate de comandantii si sefii de unitati.
Nu exista nicio legatura de subordonare a institutiilor pârâte fata de Ministerul Administratiei si Internelor. În aceste conditii, Ministrul Administratiei si Internelor nu avea nici o atributie în privinta salarizarii personalului contractual din cadrul administratiei publice locale si, prin urmare, ordinul sus mentionat nu poate fi aplicat în cazul pârâtei scu atât mai putin dispozitiile Legii nr.138/1999, care nu fac nici o referire la salarizarea personalului civil din administratia publica locala. Ca este asa o demonstreaza si denumirea legii, care se refera în primul rând la personalul militar si la personalul civil, dar din cadrul acelorasi unitati ( adica a unitatilor militare) or, în mod evident, pârâta nu are personal militar privind salarizarea. Chiar denumirea indemnizatiei, aceea de dispozitiv, demonstreaza ca aceasta indemnizatie nu se aplica în cadrul institutiilor cu caracter eminamente civil. Curtea considera, de asemenea, ca nu sunt aplicabile nici dispozitiile art.16 din Constitutia României si nici cele din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului, deoarece nu exista egalitate între persoanele care îsi desfasoara activitatea într-un dispozitiv militar -în care exista anumite reguli specifice de acces, de circulatie în interiorul dispozitivului, de comunicare- si o institutie publica, în care toate acele reguli nu se aplica. Notiunea de “dispozitiv” presupune ca functionarii sa fie pregatiti, in orice moment, sa intervina pentru rezolvarea problemelor cu caracter de urgenta. Acest spor este acordat tocmai datorita restrictiilor ce exista in institutiile militare. De altfel, daca, in raport de situatia prezentata, s-ar putea, dimpotriva, concluziona ca cele doua categorii de personal s-ar afla in situatii comparabile, prin raportare la prevederile Ordonantei Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare ( modificata si completata prin Ordonanta de Guvern nr.77/2003 si aprobata prin Legea nr.27/2004 ), ar trebui sa se retina atât tratamentul mai putin favorabil, cât ti legatura directa si strânsa între tratamentul mai putin favorabil si temeiurile de nediscriminare, in plus impunându-se analizarea posibilei existente a unei justificari pentru discriminarea directa. Insa, toate aceste aspecte nu pot face obiectul probei in cauza, având in vedere obiectul acesteia – anume însasi recunoasterea existentei in patrimoniul reclamantilor a dreptului salarial pretins si, ca atare stabilirea obligatiei autoritatii publice pârâte in considerarea preexistentei acestui drept, ci nu ca drept rezultat din constatarea, prin considerente, a discriminarii si, deci, in urma aplicarii uneia din sanctiunile rezultate din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.137/2000, anume, in speta, cu titlu de despagubiri pentru restabilirea egalitatii si, astfel, eliminarea situatiei create prin discriminare. Ca este asa rezulta si din petitul actiunii – obligarea de acordare a “drepturilor salariale neîncasate”.
In sfârsit, faptul ca au existat hotarâri judecatoresti prin care s-au admis actiuni similare nu poate fi retinut in cauza fata de dispozitiile legale.
De asemenea motivatia din sentinta depusa in recurs nu poate fi retinuta ca argument juridic valabil, fata de dispozitiile constitutionale mai sus indicate si de prevederile legale.
În raport de aceste considerente, tribunalul constata ca sentinta instantei de fond a fost pronuntata cu aprecierea corecta a probelor administrate în cauza si cu aplicarea corespunzatoare a prevederilor legale invocate, neexistând motive de modificare sau casare a hotarârii, conform art.304 pct.9 sau 3041 Cod procedura civila rap. la art. 20 alin. 3 din Legea nr.554/2004, astfel încât, având în vedere art. 312 Cod procedura civila, se va respinge recursul ca nefondat.
