C. pr. civ. art. 261, rap. la art. 299 şi următorul
Poate fi obiect al apelului/recursului doar dispozitivul sentinţei sau al deciziei, după caz, întrucât numai această parte a hotărârii constituie „ordinul” instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii şi este susceptibilă de silită. Considerentele unei hotărâri judecătoreşti servesc numai pentru a interpreta dispozitivul, neavând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv şi numai în măsura în care îl explică şi se referă la el.
Dacă partea a avut câştig de cauză apelul/recursul său exercitat împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe este lipsit de interes, deoarece numai dispozitivul trece în puterea lucrului judecat. Exercitarea unei căi de atac presupune existenţa unui interes juridic, care poate fi justificat de soluţia dată de instanţa de judecată în cauză, interes ce poate fi invocat numai de partea nemulţumită de rezolvarea respectivă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 849 din 29 iunie 2010, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 783 din 30 martie 2010 pronunţată în dosarul nr. 6161/108/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a admis cererea formulată de creditoarea A.J.O.F.M. Arad având ca obiect aplicarea prevederilor Legii nr. 85/2006 împotriva debitoarei S.C. E S.R.L. Pâncota, dispunând deschiderea procedurii generale de faţă de societatea debitoare, cu toate consecinţele care rezultă din aceasta, desemnând în calitate de administrator judiciar provizoriu pe E S.P.R.L. Arad, care va îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 20 din lege, cu menţiunea de a conduce „în tot” activitatea debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea, solicitând modificarea ei în parte, în sensul admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei conform creanţei solicitate, şi anume pentru suma de 139.553,08 lei, la care se adaugă penalităţile aferente calculate prin notele depuse la dosar.
Prin decizia civilă nr. 849 din 29 iunie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de creditoarea A.J.O.F.M. Arad împotriva sentinţei comerciale nr. 783 din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6161/108/2009.
Pentru a decide astfel Curtea a reţinut că instanţa de recurs este ţinută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, precum şi dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă.
Prin recursul formulat instituţia creditoare a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este parţial nelegală, întrucât, pe de o parte, în mod greşit tribunalul a reţinut că una dintre creanţele sale ar fi prescrisă, deşi, în realitate, pentru aceasta a intervenit întreruperea termenului de prescripţie, iar pe de altă parte, că fără a-i fi verificate apărările, nu i-a fost analizată situaţia penalităţilor solicitate la debitul de 139.553,08 lei, considerând că această lipsă trebuie să fie complinită în sens pozitiv sau, dimpotrivă, negativ de către instanţa de control judiciar.
Curtea a constatat că niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată şi, prin urmare, nu poate determina admiterea recursului său, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii judecătorului-sindic, în sensul cerut de recurentă – „admiterea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei conform creanţei solicitate, şi anume pentru suma de 139.553,08 lei, la care se adaugă penalităţile aferente calculate printr-un înscris depus la dosarul cauzei”.
În speţă nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, întrucât nu ne aflăm în situaţia în care judecătorul-sindic nu şi-ar fi motivat sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei. Pe de altă parte, o hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanţele ei – greşita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.
Criticile recurentei privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile sunt nejustificate. Pentru a fi în prezenţa primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiţii: a) legea pretins violată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii; b) să existe o contradicţie între considerente şi dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în raport cu exigenţele textelor de lege, ipoteză care, de asemenea, nu se regăseşte în speţă.
Trebuie avut în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie solicitarea unui creditor de a se deschide faţă de debitorul său procedura de executare colectivă, cu toate consecinţele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri (desemnarea unui administrator judiciar sau, după caz, a unui lichidator provizoriu, depunerea la dosar a actelor şi informaţiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) din legea-cadru, comunicarea hotărârii de deschidere către instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului, precum şi tuturor băncilor unde acesta are deschise conturi, punerea în vedere debitorului să prezinte practicianului toate informaţiile cerute de acesta, precum şi toate informaţiile apreciate ca fiind necesare cu privire la activitatea şi averea sa şi, nu în ultimul rând, lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute în ultimele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, stabilirea termenelor limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, a termenului de verificare a creanţelor şi de întocmire, afişare şi comunicare a tabelului preliminar, a termenul pentru depunerea eventualelor contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute în tabelul preliminar, a termenului de definitivare a tabelului creanţelor admise asupra averii debitorului, a datei primei şedinţe a adunării generale a creditorilor etc.).
Or, prima instanţă s-a pronunţat cu privire la cererea introductivă, deschizând faţă de debitoarea intimată procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată, în considerente arătând care au fost raţiunile pentru care judecătorul-sindic a apreciat că cererea creditoarei este întemeiată.
Este adevărat că, pe de o parte, tribunalul a reţinut, doar în considerente, că dreptul material la acţiune pentru suma de 11.875 lei este prescris, întrucât pentru creanţa constatată prin procesul-verbal nr. 8650/23.07.2003 termenul de prescripţie extinctivă de 5 ani s-ar fi împlinit în anul 2008, aspect contestat de către recurentă, iar pe de altă parte, prima instanţă „nu s-a pronunţat” cu privire la situaţia penalităţilor solicitate de creditoare la debitul de 139.553,08 lei, însă, în opinia Curţii, acest lucru nici nu se impunea pentru simplul motiv că problema penalităţilor, sub aspectul cuantumului acestora, ca de altfel şi chestiunea intervenirii sau nu a prescripţiei dreptului de a mai solicita creanţa constatată prin procesul-verbal nr. 8650/23.07.2003, raportat la actele de executare silită invocate de instituţia creditoare, respectiv somaţia nr. 2163/31.03.2006, care ar avea drept consecinţă întreruperea termenului de 5 ani, urmează să fie analizate, în primă fază, de către practician, cu ocazia întocmirii tabelului preliminar, în condiţiile art. 64 şi următ. din Legea nr. 85/2006, modificată, iar ulterior, de către judecătorul-sindic, în conformitate cu art. 73 din acelaşi act normativ.
În alte cuvinte, criticile recurentei vizează considerentele hotărârii şi nu dispozitivul acesteia, dispozitiv care, cu referire la prevederile art. 33 din legea menţionată, este unul conform normelor incidente în speţă. Or, este ştiut faptul că poate fi obiect al apelului/recursului doar dispozitivul sentinţei sau al deciziei, după caz, întrucât numai această parte a hotărârii constituie „ordinul” instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii şi este susceptibilă de executare silită. Considerentele unei hotărâri judecătoreşti servesc numai pentru a interpreta dispozitivul, neavând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv şi numai în măsura în care îl explică şi se referă la el. Pe de altă parte, dacă partea a avut câştig de cauză apelul/recursul său exercitat împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe este lipsit de interes, deoarece numai dispozitivul trece în puterea lucrului judecat. Într-adevăr, exercitarea unei căi de atac presupune existenţa unui interes juridic, care poate fi justificat de soluţia dată de instanţa de judecată în cauză, interes ce poate fi invocat numai de partea nemulţumită de rezolvarea respectivă. În cadrul unei cereri de apel/recurs poate fi atacat doar dispozitivul hotărârii judecătoreşti, deoarece numai această parte a sentinţei/deciziei cuprinde ceea ce se dispune de către instanţă cu privire la obiectul dedus judecăţii. Însă, în cauza de faţă, cererea creditoarei pentru deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea intimată a fost primită de tribunal.
Chiar dacă sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisio medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Dar, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
Faţă de cele arătate, văzând şi prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul creditoarei.
