Legea nr. 31/1990 republicată, art. 132, art. 195, art. 223
Legea societăţilor comerciale stabileşte un termen maxim în care poate fi atacată o hotărâre a adunării generale, neexistând nicio reglementare care să interzică sesizarea instanţei cu o acţiune în anulare înainte de îndeplinirea formalităţilor de publicitate, care constituie doar o condiţie menită să asigure opozabilitatea faţă de terţi.
Chiar dacă art. 195 permite unui asociat sau unui număr de asociaţi ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social să ceară convocarea adunării generale, arătând, totodată, scopul acestei convocări, nu înseamnă că un asociat, care deţine cota minimă de participare la capitalul social impusă de legiuitor, are dreptul să convoace el însuşi respectiva adunare, el având posibilitatea, în cazul refuzului administratorului social de a-şi îndeplini obligaţia de convocare, să formuleze o acţiune în justiţie prin care să ceară instanţei să dispună convocarea adunării generale.
În materia societăţii cu răspundere limitată excluderea reprezintă o măsură cu caracter excepţional, care se dispune exclusiv pe cale judecătorească, intervenţia instanţei garantând asociatului exclus respectarea drepturilor sale, pentru aplicarea sancţiunii excluderii nefiind suficientă expresia voinţei sociale, pentru că excluderea este o formă conflictuală de separare a asociaţilor, care dă naştere unui între aceştia sau între persoana exclusă şi societate, motiv pentru care legea stabileşte, cu titlu imperativ, că excluderea se pronunţă doar prin hotărâre judecătorească, ea constituind, deci, rezultatul unui proces.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 169 din 3 noiembrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 32/P.I. din 3 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 119/30/2009 Tribunalul Timiş a respins atât excepţia prematurităţii acţiunii, cât şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului persoană fizică, ca neîntemeiate, admiţând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. în contradictoriu cu pârâţii S.C. D S.R.L. Timişoara şi G.I., dispunând anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor societăţii pârâte nr. 1/08.12.2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul G.I., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 169 din 3 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 119/30/2009 Curtea de Apel Timişoara a respins atât excepţia inadmisibilităţii apelului invocată de intimata S.C., cât şi apelul declarat de pârât.
În considerente, instanţa de control judiciar a arătat că tribunalul a reţinut o stare de fapt corectă şi a interpretat în acelaşi fel actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărârea temeinică şi legală ca urmare a aplicării judicioase a dispoziţiilor legale în materie, criticile apelantului privitoare la aprecierea eronată a probelor administrate în cauză fiind nefondate.
Potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare, hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie. Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat, hotărârea irevocabilă de anulare urmând să fie menţionată în şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de la data publicării ea fiind opozabilă tuturor acţionarilor. Prevederile art. 196 arată că dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, termenul de 15 zile prevăzut la art. 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
Ca atare, oricare dintre asociaţii care au lipsit de la şedinţa adunării generale sau dintre cei care au votat contra pot ataca cu acţiune în anulare o hotărâre a adunării generale, pentru motive de nelegalitate sau de contrarietate cu actul constitutiv, în termen de 15 zile de la publicare şi nimic nu se opune ca şi înaintea expirării acestui termen să se formuleze o astfel de cerere de chemare în judecată, dacă asociatul în cauză are cunoştinţă de ea. Aceasta, deoarece legea stabileşte un termen maxim în care poate fi atacată o asemenea hotărâre, neexistând nicio reglementare care să interzică sesizarea instanţei cu o acţiune în anularea unei hotărâri a adunării generale înainte de îndeplinirea formalităţilor de publicitate, care constituie doar o condiţie menită să asigure opozabilitatea faţă de terţi, fiind absurd să se considere că un asociat care crede că o anumită hotărâre este contrară legii sau actului constitutiv trebuie să aştepte mai întâi publicarea ei în Monitorul Oficial pentru a o putea contesta în instanţă, prevederea în cuprinsul textului mai sus citat a termenului de atacare a hotărârii adunării generale neavând ca scop împiedicarea celor care au luat cunoştinţă despre hotărâre chiar de la data adoptării ei sau în orice alt moment anterior publicării să o conteste, şi determinarea acestora în a rămâne în expectativă, urmărind şi aşteptând publicarea pentru ca după aceea, în termenul de 15 zile, să o atace. Legiuitorul a urmărit să prescrie un termen limită, dincolo de care, în interesul consolidării stabilităţii afacerilor, aceştia nu mai pot contesta hotărârea pretins nelegală, rolul publicării în Monitorul Oficial fiind doar acela de a lărgi sfera persoanelor care pot lua cunoştinţă de conţinutul unor asemenea hotărâri şi nu acela de a limita accesul persoanelor interesate de a le ataca în instanţă chiar înainte de publicarea lor. Susţinerile apelantului în sensul că o asemenea cerere de chemare în judecată poate fi exercitată doar între momentul publicităţii hotărârii şi momentul împlinirii termenului de 15 zile nu poate fi reţinută, deoarece, în măsura în care o persoană interesată, cum este şi cazul reclamantei intimate, cunoaşte conţinutul unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor anterior publicării ei, nimic nu o poate împiedica să introducă acţiunea în anulare, publicarea în Monitorul Oficial devenind pentru aceasta lipsită de consecinţe juridice.
Pe de altă parte, însăşi argumentaţia juridică a apelantului este de neînţeles, întrucât după ce acesta consideră că în mod greşit tribunalul i-a respins excepţia de prematuritate, ulterior (două paragrafe mai jos) el invocă şi excepţia de tardivitate, apreciind că aceasta se impunea a fi pusă în discuţia părţilor, deşi ea nu fusese ridicată de nimeni în faţa primei instanţe. Or, dacă o cerere de chemare în judecată este pretins prematură, ea nu poate fi, în acelaşi timp, şi pretins tardivă, cele două instituţii excluzându-se reciproc. De altfel, din lucrările dosarului nu reiese niciun element care să poată susţine o atare excepţie, ea fiind neîntemeiată, apelantul neproducând vreo dovadă privitoare la data la care reclamanta ar fi luat cunoştinţă de hotărârea atacată, deşi un asemenea moment se poate determina obiectiv, chiar dacă asociatul în cauză nu a luat parte la şedinţa adunării generale din 8 decembrie 2008. De asemenea, nici excepţia lipsei de interes a reclamantei, nou invocată în faza procesuală a apelului, nu este întemeiată întrucât această persoană, având calitatea se asociat al intimatei S.C. D S.R.L. Timişoara, are tot interesul ca hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv să fie anulate de instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei intimate, raportat la prevederile art. 132 alin. 4 din Legea societăţilor comerciale, potrivit cărora membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi primită, pe de o parte deoarece ea nu a fost ridicată în faţa judecătorului fondului, iar pe de altă parte dat fiind faptul că reclamanta, în calitate de asociat cu 50% din capitalul social al S.C. Draghi Construct S.R.L. Timişoara, a înţeles să atace hotărârea adunării generale din data de 8 decembrie 2009 prin care a fost exclusă din societate, astfel că nu se poate susţine cu temei lipsa legitimităţii sale procesuale. Or, cum în mod judicios a reţinut şi tribunalul, în materia societăţii cu răspundere limitată sancţiunea excluderii reprezintă o măsură cu caracter excepţional, care se dispune exclusiv pe cale judecătorească, în condiţiile art. 223, intervenţia instanţei garantând asociatului exclus respectarea drepturilor sale, totodată fiind protejat şi interesul asocierii, ce prevalează intereselor particulare ale fiecăruia dintre asociaţi, apărările pârâţilor, în sensul că prin hotărârea contestată nu s-a dispus excluderea asociatului reclamant, ci doar s-au creat premisele chemării acestuia în faţa organelor competente pentru angajarea răspunderii sale, neputând fi primite atâta timp cât art. 1 al hotărârii prevede exact contrariul, mandatul de reprezentare a societăţii acordat celuilalt asociat neputând schimba înţelesul vădit neîndoielnic al deciziei adoptate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât intenţia unui asociat de a promova o acţiune în excludere a altui asociat nu impune vreo măsură pregătitoare şi niciun acord al societăţii înseşi, exprimat printr-o hotărâre a adunării generale. Pentru aplicarea sancţiunii excluderii nu este suficientă expresia voinţei sociale, pentru că excluderea este o formă conflictuală de separare a asociaţilor, care dă naştere unui contencios între aceştia sau între persoana exclusă şi societate, motiv pentru care legea stabileşte, cu titlu imperativ, că excluderea se pronunţă doar prin hotărâre judecătorească, ea constituind, deci, rezultatul unui proces, sub acest aspect hotărârea atacată fiind contrară legii.
Este adevărat că revocarea administratorului se poate face oricând de către adunarea generală, chiar fără vreo culpă din partea acestuia din urmă, când revocarea survine fără justă cauză administratorul inocent fiind îndreptăţit doar la plata unor daune-interese, nu şi la repunerea sa în funcţie. Aceasta, întrucât funcţia de administrator se exercită după regulile de la mandat (art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare), având un caracter intuitu personae, esenţialmente revocabil, potrivit dispoziţiilor mandatului comercial (art. 1552 şi 1553 din Codul civil). Altfel spus, mandatul are în vedere, în principal, interesul mandantului şi, fiind intuitu personae, el nu mai subzistă dacă încrederea acordată mandatarului a dispărut, revocarea administratorilor putând interveni oricând. Însă, apelantul omite să aibă în vedere faptul că, potrivit legii – art. 195 din Legea nr. 31/1990, modificată –, subiectul de drept căruia i se acordă prerogativa de a convoca o adunare generală este administratorul, nicio altă prevedere a Legii societăţilor comerciale neinstituind o derogare de la această regulă. Raţiunea unei astfel de reguli constă tocmai în aceea că societatea este un subiect de drept distinct faţă de asociaţii ei, având voinţă proprie şi organe proprii prin care îşi exercită drepturile. Tocmai de aceea, pentru ca hotărârea asociaţilor să fie opozabilă societăţii, ea nu poate fi străină de societate şi de organele de conducere ale acesteia. Mai mult, pentru a asigura o anumită independenţă administratorilor şi a-i proteja împotriva imixtiunilor sau actelor intempestive ale asociaţilor în viaţa şi managementul societăţii, legiuitorul a acordat un drept exclusiv administratorilor de a convoca adunarea generală din propria lor iniţiativă sau la cererea unui asociat cu o anumită cotă de participaţie. De altfel, ar fi de neconceput ca o adunare generală să fie convocată fără ca societatea (prin reprezentantul ei legal – administratorul) să fie informată despre aceasta, deoarece într-un asemenea caz, societatea nu şi-ar mai putea face niciun plan stabil de afaceri, fiind supusă riscului schimbărilor intempestive iniţiate de asociaţi.
Or, în speţă, se poate observa că cel care a convocat adunarea generală din data de 8 decembrie 2008 a fost asociatul apelant, cu motivarea că asociatul administrator nu a convocat respectiva adunare cel puţin o dată pe an, refuzându-i accesul la registrele şi documentele societăţii, fiind şi asociat unic şi administrator la o altă societate – S.C. C S.R.L. Timişoara –, care desfăşoară acelaşi comerţ sau unul asemănător. Chiar dacă acelaşi text permite unui asociat sau unui număr de asociaţi ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social să ceară convocarea adunării generale, arătând, totodată, scopul acestei convocări, nu înseamnă că pârâtul apelant, care fără putinţă de tăgadă, deţine cota minimă de participare la capitalul social impusă de legiuitor, avea dreptul să convoace el însuşi respectiva adunare, el având posibilitatea, în cazul refuzului administratorului social de a-şi îndeplini obligaţia de convocare, să formuleze o acţiune în justiţie prin care să fi cerut instanţei să dispună convocarea adunării generale, lucru pe care nu l-a făcut, administratorul răspunzând, totodată, pentru prejudiciile cauzate societăţii în condiţiile art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, fapta sa putând constitui, eventual, şi infracţiune (art. 275).
Nu în ultimul rând, excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârâtul G.I., invocată de intimata S.C., nu poate fi primită motivat de împrejurarea că această persoană a fost parte în procesul purtat în primă instanţă. Chiar dacă alin. 5 al art. 132 din acelaşi act normativ statuează că cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, atâta timp cât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului apelant a fost respinsă de tribunal, admiterea acesteia în cadrul apelului formulat de partea în cauză ar reprezenta o încălcare a principiului non reformatio in peius, consacrat de art. 296 din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, este ştiut faptul că, în principiu, apelant poate fi numai acela care, personal sau legalmente reprezentat, a fost „parte” în procesul de fond, art. 283 din împiedicând exercitarea apelului de către acea parte care a renunţat expres la calea de atac. Prin „părţi” înzestrate cu dreptul de a exercita apelul trebuie să înţelegem nu numai persoanele care, fiziceşte, au stat în judecată la prima instanţă, ci şi acelea care juridiceşte au fost prezente în judecată, precum şi persoanele cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă, respectiv: reclamantul şi pârâtul, intervenienţii voluntari şi cei introduşi forţat în procesul civil, avânzii-cauză procesuali şi cărora hotărârea li se poate opune cu autoritatea de lucru judecat, mandantul şi reprezentantul Ministerului Public. Cu precizările făcute, rezultă, aşadar, că apelul este inadmisibil doar atunci când el este făcut de către o persoană care n-a figurat ca parte la prima instanţă, ceea ce nu este cazul în speţă, unde reclamanta a fost cea care l-a chemat în judecată, în calitate de pârât, şi pe apelant, chiar dacă numai pentru „opozabilitate”.
