Niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ. Reglementarea, ca şi sancţiunea ce corespunde acestei condiţii, se constituie ca o garanţie sau o măsură de protecţie pentru soţi în vederea obstaculării unor acte de diminuare sau grevare a patrimoniului comun de bunuri cu o valoare deosebită.
Actul de subscripţie a aportului este un act de dispoziţie, cu efecte asupra transmiterii dreptului de la asociat la societate, întrucât în cazul în care aportul constă în dreptul de proprietate asupra unui bun, acesta intră în patrimoniul societăţii.
Potrivit devălmăşiei, bunurile aparţin nefracţionat titularilor codevălmaşi. Unicitatea, privită ca o masă de drepturi şi obligaţii, impune ca, la încetarea stării de comunitate, împărţeala să se facă prin unicitatea de cote, stabilite pentru fiecare soţ în parte, în raport de contribuţia reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, şi nu prin cote diferenţiate, în raport cu un anumit bun sau categorie de bunuri.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 219 din 18 octombrie 2011
Prin sentința comercială nr. 928/PI din 9mai2011 pronunțată în dosarul nr. 23585/325/2009 Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta Z.M. (fostă L) în contradictoriu cu pârâții SC I. SRL Timișoara și L.I. având ca obiect constatare nulitate act, fără cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea ei, în sensul constatării nulității actului adițional nr. 3482/16.12.1996, autentificat la Biroul Notarului Public P.G. din Timișoara, și al procesului-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic L.I., ca urmare a lipsei totale a consimțământului celuilalt proprietar, radierea din registrul comerțului a mențiuni făcute în baza acestora și reîntoarcerea imobilului în patrimoniul său în cota corespunzătoare de 1/2, cu obligarea pârâților intimați la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 219 din 18.10.2011 C.A.Timișoara a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința comercială nr. 928/PI din 9mai2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 23585/325/2009, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții SC I. SRL Timișoara și L.I., a anulat actul adițional nr. 3482/16.12.1996, autentificat de Biroul Notarului Public P.G. din Timișoara, și procesul-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic al SC I SRL Timișoara, dl. L.I., în ceea ce privește cota de proprietate a reclamantei de 2/5 din imobilul situat în loc. Timișoara, str. A, nr. 81/a, jud. Timiș, înscris în C.F. nr. 410665, căruia în natură îi corespunde teren intravilan, în suprafață de 5674 mp, în C.F. nr. 417548 Timișoara, căruia în natură îi corespunde teren (drum de acces), în suprafață de 1926 mp și în C.F. nr. 412038 Timișoara, căruia în natură îi corespunde teren în suprafață de 2138 mp, care se întoarce în patrimoniul reclamantei, respingând solicitarea acesteia privind întoarcerea bunului în cota de 1/2. De asemenea, intimații au fost obligați la plata sumei de 16.805,50 lei, reprezentând taxe judiciare și onorariu de avocat în ambele instanțe.
Pentru a hotărî astfel instanța de control judiciar a constatat că judecătorul fondului nu a reținut corect starea de fapt dedusă judecății, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală și ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor legale în materie.
Astfel, este de necontestat că prin actul adițional nr. 3482/16.12.1996, autentificat la Biroul Notarului Public P.G. din Timișoara, și procesul-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic al SC I SRL Timișoara, pârâtul intimat L.I., în calitate de asociat unic al societății intimate, a decis majorarea capitalului social al respectivei persoane juridice de la valoarea de 100.000 lei (ROL), la suma totală de 590.350.000 lei (ROL), prin aportul în natură a unui bun imobil situat în loc. Timișoara, str. A, nr. 81/a, jud. Timiș, înscris în C.F. nr. 410665 Timișoara, căruia în natură îi corespunde teren intravilan, în suprafață de 5674 mp, în C.F. nr. 417548 Timișoara, căruia în natură îi corespunde teren (drum de acces), în suprafață de 1926 mp și în C.F. nr. 412038 Timișoara, căruia în natură îi corespunde teren în suprafață de 2138 mp, urmând ca după înregistrarea mențiunilor la registrul comerțului dreptul de proprietate asupra acestui teren să se întabuleze în favoarea societății în cauză.
De asemenea, nu se poate tăgădui faptul că, la data autentificării actului adițional menționatmaisus, reclamanta apelantă era soția pârâtului intimat L.I., căsătoria dintre aceștia fiind desfăcută prin divorț abia prin sentința civilă nr. 9755/bis din 3.10.2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 4353/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 204/A/2007 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1013 din 16.10.2007 pronunțată de C.A.Timișoara în dosarul nr. 615/30/2007.
Doar cu ocazia procesului de partaj, ce a făcut obiectul dosarului nr. 10323/325/2006 al Judecătoriei Timișoara, reclamanta a aflat de împrejurarea că fostul său soț a întocmit actele a căror anulare o solicită în prezentul litigiu, dovadă în acest sens fiind, în primul rând, faptul că în evidențele de carte funciară imobilul apare și în prezent ca fiind proprietatea codevălmașă a soților L.I. și L.M., întrucât deși o putea face, pârâtul intimat nu a îndeplinit, vreme de 13 ani, formele de publicitate privitoare la trecerea imobilului aportat în proprietatea pârâtei SC I SRL Timișoara, apelanta având credința legitimă, până a luat cunoștință de întâmpinarea depusă de fostul său soț în procesul de partaj, că imobilul este în continuare în proprietatea sa, plătind și impozitul aferent către stat. mai .mult decât atât, pârâtul nici măcar cu ocazia dezmembrării și înstrăinării, în anul 2008, a unei părți din respectivul teren nu a înțeles să-i aducă la cunoștință fostei sale soții că, în urmă cu cca. 12 ani, a efectuat un aport în natură pentru majorarea capitalului social al intimatei SC I SRL Timișoara al cărui obiect l-a constituit tocmai acest bun imobil.
Așadar, pe de o parte, reclamanta nu a stat în pasivitate „aproximativ 3 ani de la data rămânerii irevocabile a sentinței de divorț”, în realitate, ea introducând cererea de anulare la mai puțin de 4 luni de la pronunțarea hotărârii de partaj (sentința civilă nr. 9282 din 16 .06. 2009 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în dosarul nr. 10323/325/2006), respectiv în data de 22.10.2009, când în considerente instanța a arătat de ce a exclus bunul imobil din masa partajabilă, și anume întrucât prin sentința civilă nr. 2883/C/18.12.1996 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 2943/C/1996, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 416/R/COM a Tribunalului Timiș pronunțată în dosarul nr. 9165/COM/2005, au fost autorizate modificările aduse statutului SC I SRL Timișoara, autentificate sub nr. 3482/16.12.1996 la Biroul Notarului Public P.G. din Timișoara, act adițional prin care s-a majorat capitalul social al acestei persoane juridice de la 100.000 lei, exclusiv numerar, constituit din 20 părți sociale, la suma de 590.350.000 lei, în numerar și în natură, constituit din 118.070 părți sociale. Or, numai după pronunțarea hotărârii de partaj, reclamanta apelantă a fost în măsură să întreprindă un nou demers juridic pentru redobândirea proprietății asupra bunului său, până atunci existând posibilitatea ca instanța să-i dea câștig de cauză în acțiunea de partaj, lipsind, așadar, de orice relevanță faptul că, într-adevăr, cererea de chemare în judecată pentru împărțirea bunurilor comune ale soților a fost depusă încă din anul 2006.
Pe de altă parte, deși nu reiese clar din motivarea primei instanțe, în speță nu se pune problema prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, în condițiile în care, fiind vorba de o nulitate relativă, acest termen este de 3 ani, el nefiind împlinit, după cum reține, de altfel, și tribunalul, știut fiind faptul că între soți prescripția nu curge în timpul căsătoriei (art. 14 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958).
în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că din declarațiile martorilor audiați în cauză, în special a martorului B.A., ar rezulta faptul că reclamanta și-a exprimat acordul verbal că este de acord cu privire la trecerea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din patrimoniul său în cel al societății I. SRL Timișoara, ceea ce înseamnă că partea nu a fost în dezacord expres față de majorarea de capital social prin aport în natură cu acest imobil, iar un act lovit de nulitate relativă poate fi confirmat în mod expres ori tacit, în speță fiind vorba de o confirmare tacită, deoarece soția a așteptat aproximativ 3 ani de la data rămânerii irevocabile a sentinței de divorț pentru a deschide prezentul litigiu, deși i s-a adus la cunoștință că terenul a fost înstrăinat către societatea intimată, declarându-se de acord cu aceasta.
Potrivit art. 35 din C.fam., soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.
Din analiza acestui text rezultă fără echivoc că în cazul înstrăinării bunurilor imobiliare nu mai funcționează mandatul tacit reciproc, astfel că pentru valabilitatea actului de înstrăinare este necesar și acordul expres al celuilalt soț. în cazul în care lipsește consimțământul unuia dintre soți la încheierea actului de dispoziție, respectivul act juridic este lovit de nulitate relativă. Reglementarea, ca și sancțiunea ce corespunde acestei condiții, se constituie ca o garanție sau o măsură de protecție pentru soți în vederea obstaculării unor acte de diminuare sau grevare a patrimoniului comun de bunuri cu o valoare deosebită. Fiind prevăzută numai în vederea ocrotirii patrimoniului soților, dispoziția poate fi invocată doar de soțul al cărui consimțământ a fost nesocotit. în consecință, un astfel de act poate fi confirmat expres sau tacit, de partea în favoarea căreia a fost instituită sancțiunea, acceptarea sau consimțirea de fapt putându-se manifesta sau reflecta în orice acte de natură să conducă la înlăturarea nulității.
Aportul în natură constă în transmiterea în patrimoniul societății a dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra unor bunuri imobile sau bunuri mobile corporale sau incorporale. Astfel de aporturi pot fi: construcții, terenuri, instalații industriale, utilaje, creanțe, fond de comerț, elemente ale fondului de comerț, brevete de invenție, licențe, mărci etc. Actul de subscripție a aportului este, fără putință de tăgadă, un act de dispoziție, cu efecte asupra transmiterii dreptului de la asociat la societate, întrucât în cazul în care aportul constă în dreptul de proprietate asupra unui bun, acesta intră în patrimoniul societății. în acest caz, el numaipoate fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societății, asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea sa, excepție făcând cazul în care asociatul a stipulat în favoarea sa un drept de restituire a aportului în natură la expirarea duratei societății, cu condiția ca acesta să nu fi fost înstrăinat într-un scop social.
Față de cele arătate, cum în speță nu s-a făcut dovada de către pârâții intimați că reclamanta și-ar fi exprimat consimțământul pentru majorarea capitalului social al SC I SRL Timișoara prin aportul în natură făcut, în timpul căsătoriei, de către fostul său soț, cu un bun imobil proprietatea lor codevălmașă, relevante în acest sens fiind atât răspunsul nr. 124/08.04.2011 al Biroului Notarului Public V.D., prin care se arată că în urma verificării arhivei fostului public P.G., nu s-a constatat existența niciunei declarații a d-nei. L.M., cu ocazia semnării de către asociatul unic L.I. a actului adițional privind majorarea de capital social cu un teren bun comun al soților L, cât și dosarul de înscriere mențiuni existent la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, depus în copie în primul ciclu procesual, în care, de asemenea, nu se regăsește o atare declarație semnată de reclamanta apelantă, precum și conținutul sentinței civile nr. 2883/C/18.12.1996 a Judecătoriei Timișoara, prin care au fost autorizate modificările aduse statutului societății comerciale în ceea ce privește majorarea capitalului social, instanța nefăcând nicio referire la un asemenea document, și nici nu a fost relevată ratificarea actului de dispoziție de către soțul al cărui consimțământ nu a existat la data perfectării actului juridic civil, Curtea constată că pârâții nu au respectat condiția reglementată de art. 35 alin. (2) teza a II-a din C.fam., care impune existența consimțământului expres al soților pentru încheierea actelor de înstrăinare sau grevare a bunurilor imobile, terenuri și construcții, ce alcătuiesc comunitatea de bunuri a soților. Or, legiuitorul a sancționat cu nulitatea relativă actele de dispoziție care nu au fost încheiate în condițiile stipulate de textul menționat, greșit prima instanță acordând o mai mare valoare probatorie declarațiilor unui martor, care doar a presupus că notarul public nu ar fi autentificat actul adițional privind majorarea de capital social cu un teren bun comun fără declarația expresă a soției, decât răspunsului oficial comunicat de biroul notarial care a preluat arhiva fostului notar public P.G. și care atestă lipsa oricărei declarații a reclamantei apelante cu ocazia semnării de către fostul său soț a actului adițional.
Apărările intimaților referitoare la justețea soluției tribunalului, pe motiv că reclamanta ar fi stat în pasivitate vreme îndelungată și că, chiar dacă soția nu și-a exprimat acordul expres pentru aportarea terenului bun comun de către soț, se poate aprecia că aceasta ar fi ratificat tacit respectivul act prin durata de timp lăsată să treacă de la înstrăinarea bunului și până la formularea acțiunii, nu pot fi primite câtă vreme cererea sa de chemare în judecată a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripție a dreptului la acțiune.
Dacă principiul retroactivității efectelor nulității, prevede că, în regula generală, nulitatea desființează actul juridic încheiat cu încălcarea cerințelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca și când acesta nu ar fi fost încheiat, caracterul retroactiv al sancțiunii fiind justificat prin necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate și a împiedicării producerii unor efecte contrare legii, principiul repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum) impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit. Acest din urmă principiu decurge din cel al retroactivității, căci numai prin restituirea reciprocă a prestațiilor săvârșite părțile pot fi puse în situația în care s-au aflat înainte de încheierea actului nevalabil. Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie și un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogățirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.
Cu toate acestea, instanța nu va dispune întoarcerea bunului în litigiu în cota de 1/2, cum a solicitat apelanta, motivat de împrejurarea că, prin hotărârea de partaj s-a reținut cu putere de lucru judecat că, sub durata căsătoriei, părțile au dobândit bunuri comune cu contribuția soției de doar 40% (2/5 parte la dobândirea bunurilor) și cu contribuția soțului de 60% (3/5 parte la dobândirea bunurilor). Or, este cunoscut faptul că din interpretarea restrictivă a prevederilor art. 30 din C.fam. rezultă că, potrivit devălmășiei, bunurile aparțin nefracționat titularilor codevălmași. Unicitatea, privită ca o masă de drepturi și obligații, impune ca, la încetarea stării de comunitate, împărțeala să se facă prin unicitatea de cote, stabilite pentru fiecare soț în parte, în raport de contribuția reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, și nu prin cote diferențiate, în raport cu un anumit bun sau categorie de bunuri.
Așadar, din moment ce în procesul de partaj pe care soții l-au purtat pentru împărțirea tuturor bunurilor dobândite de ei în timpul căsătoriei, instanța de judecată, în urma administrării probelor solicitate de părți, a statuat că soții nu au avut o contribuție egală, stabilind pe seama soției doar cota de 40%, este contrar legii ca la un eventual partaj suplimentar sau, cum este cazul în speță, într-un proces în care instanța va anula un act de înstrăinare pentru nerespectarea art. 35 alin. (2) teza a II-a din C.fam., să se stabilească alte cote de contribuție, apelanta trebuind să dovedească în cadrul procesului de partaj contribuția sa egală cu cea a soțului, cele reținute de judecătorul care a dispus împărțirea bunurilor comune ale soților având putere de lucru judecat pentru instanța care va anula actul de dispoziție încheiat fără respectarea prevederilor legale în materia dreptului familiei.
Potrivit principiului desființării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis), care este, la rândul său, un corolar al principiului retroactivității, din moment ce s-a desființat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun (deci dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun), este firesc să fie desființate și actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun; altfel spus, desființarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet). Ca o consecință, Curtea a dispus anularea atât a actul adițional nr. 3482/16.12.1996, autentificat de Biroul Notarului Public P.G. din Timișoara, cât și a procesul-verbal nr. 4/16.12.1996, încheiat pentru consemnarea hotărârii asociatului unic al SC I. SRL Timișoara, dl. L.I., în ceea ce privește cota de proprietate a reclamantei de 2/5 din imobilul în litigiu.
Totodată, în temeiul art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările ulterioare, s-a dispus și comunicarea către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș a deciziei pronunțate în vederea efectuării cuvenitelor mențiuni în registrul comerțului.
Reținând culpa procesuală a intimaților, la cererea apelantei Z.M., văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., instanța a obligat pârâții SC I. SRL Timișoara și L.I. la plata sumei de 16.805,50 lei către reclamantă, reprezentând onorariu de avocat și taxe judiciare în ambele grade de jurisdicție.
(Judecător dr. Nasz Csaba Bela)
