Creditorul nu este îndreptăţit să ceară obligarea debitorului la plata tuturor ratelor de leasing până la ultimul termen din contract după rezilierea contractului de leasing şi restituirea bunurilor.
Secţia comercială – Decizia comercială nr.938/19 noiembrie 2010
Prin sentinţa nr.832/F/2010 pronunţată de judecătorul sindic în dosar nr.2394/97/2010 a fost admisă contestaţia debitoarei SC O.L.C. SRL Petroşani şi respinsă cererea formulată de creditoarea SC N.L.I. SA împotriva debitoarei SC O.L.C. SRL pentru deschiderea procedurii insolvenţei.
Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul sindic a reţinut următoarele:
În speţă, debitoarea a contestat atât debitul principal cât şi accesoriile recunoscând ca datorie suma de 10.393,88 lei cu titlu de rate restante.
Creanţa invocată de creditor constatată prin facturi fiscale, penalităţi şi daune interese şi fără alte documente din care să rezulte recunoaşterea creanţei de către debitor, nu este considerată ca fiind certă şi nu poate constitui temei pentru deschiderea procedurii insolvenţei .
Dacă creanţa principală, reprezentând rate neplătite în cuantum de 25.298,88 lei poate fi considerată ca având caracter cert, la fel şi penalităţile de întârziere în sumă de 10.756,30 lei, pretenţiile privind daune interese în cuantum de 20.117,32 lei nu au caracter cert, cu atât mai mult cu cât bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing s-au întors în posesia creditoarei la data de 11.01.2010.
Prin urmare, s-a reţinut că pentru admiterea cererii creditoarei creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi să se încadreze în valoarea pragului stabilit de art.3 pct.12 şi anume 45.000 lei.
Cum creanţa creditoarei este certă doar pentru suma de 36.055,18 lei şi nu se încadrează în valoarea prag necesar a fi îndeplinită la data deschiderii procedurii insolvenţei, în baza art.33 alin.5 din Legea nr.85/2006 judecătorul sindic a admis contestaţia debitoarei şi respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditorul SC N.L.I. SA.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea N.L.I. SA solicitând casarea şi rejudecarea în sensul admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
În dezvoltarea motivelor de recurs creditoarea arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât rezilierea contractelor de leasing a intervenit în temeiul unui pact comisoriu de gradul IV, conform art.8.1 din contract şi suma de 20.117.,32 lei reprezentând indemnizaţie de reziliere este certă, lichidă şi exigibilă.
Recurenta mai susţine că lipsa dovezii de comunicare a facturilor emise în temeiul contractelor de leasing către debitoare nu justifică soluţia faţă de prevederile art.8 din contract, iar prin clauza penală părţile au evaluat prejudiciul ce s-ar crea prin neexecutarea contractului, varianta de evaluare a prejudiciului raportat la costurile aducerii bunului în stare de funcţionare şi daune interese de 25 % din valoarea de intrare. Evidenţiind prejudiciul creat.
Recursul a fost legal timbrat .
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de creditoare, raportat la probele dosarului şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză., curtea de apel constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În susţinerea cererii creditoarea a depus doar un calcul propriu. Sumele pretinse nu au fost recunoscute de debitoare. Creditoarea nici nu a emis factură pentru a putea exista un document financiar justificativ pentru daunele interese solicitate.
În lipsa actelor contabile, debitoarea nici nu ar putut achita valabil obligaţia pretinsă de creditoare.
Faţă de cele reţinute, curtea de apel constată că în mod corect a apreciat judecătorul sindic că partea creanţei pretinse de creditoare, compusă din capital rămas nerambursat, dobânzi şi penalităţi la acest capital cu titlu de daune interese, nu poate fi considerat o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Critica recurentei, potrivit căreia ratele de leasing solicitate reprezintă daune interese ce rezultă din clauza penală prevăzută la art.8.1 nu poate fi însuşită de instanţa de recurs întrucât la art.9.4 şi 5 se prevede că restituirea obiectului leasing nu scuteşte utilizatorul de plata daunelor interese, astfel că daunele interese nu au fost stabilite convenţional, aşa cum susţine creditoarea.
Potrivit dispoziţiilor art.970 alin.1 şi 2 este esenţială buna – credinţă şi echitatea la îndeplinirea obligaţiilor contractuale, iar pe de altă parte, sfârşitul contractului până la care utilizatorul nu ar fi scutit de plata ratelor de leasing este chiar momentul rezilierii, desfiinţării contractului, fiind abuziv a se interpreta că sfârşitul contractului ar fi data ultimei rate de leasing prevăzute de plată.
Raportat la aceste considerente, curtea de apel constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, la adăpost de criticile formulate de recurentă, urmând ca, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, să fie respins ca nefondat recursul promovat.
