– României – art. 24
– – art. 105, art. 106, art. 128 şi art. 129
Principiul garantării dreptului la apărare este de ordin constituţional, fiind consacrat prin art. 24 al Legii fundamentale, şi depăşeşte interesul părţilor întrucât respectarea sa tinde la aflarea adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând casarea hotărârii.
Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existenţa contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii.
Decizia civilă nr. 193 din 24 ianuarie 2012, Secţia a II-a civilă
Prin sentinţa comercială nr. 665/JS din 3 noiembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 3450/115/2011 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a admis cererea formulată de practicianul în I.P. C I.P.U.R.L. Reşiţa, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. C. S.R.L. Caransebeş, şi a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei împotriva societăţii debitoare, cu toate consecinţele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea S.C. C. S.R.L. Caransebeş, solicitând desfiinţarea ei motivat de faptul că tribunalul nu a ţinut seama de niciun aspect arătat de ea în întâmpinare, nici de acela că înaintea singurei citaţii, pentru termenul de 3 noiembrie 2011, nu a primit vreun alt document de la reclamant, nici de acela că societatea nu este datoare faţă de cineva şi nici de acela că administratorul statutar nu se poate deplasa la instanţă ca să studieze dosarul şi documentele care-l compun (soţul său fiind grav bolnav şi imobilizat la pat, având nevoie de îngrijire permanentă). Prin aceasta, consideră că i-au fost încălcate regulile procedurale, întrucât judecătorul-sindic nu a obligat partea adversă să îi comunice un exemplar din acţiune, nefiind normal să fie calificată drept debitor fără datorii şi să se acorde (nu se ştie pe ce criterii) un onorariu de 4.000 lei lichidatorului judiciar, apreciind că ar fi trebuit să i se aducă la cunoştinţă pretenţia acestuia pentru a fi în măsură să formuleze un punct de vedere.
Prin decizia civilă nr. 193 din 24 ianuarie 2012 pronunţată în dosarul nr. 3450/115/2011/a1 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul debitoarei şi a casat în tot hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerente s-a reţinut că prin sentinţa comercială nr. 665/JS din 3 noiembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 3450/115/2011 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a admis cererea formulată de practicianul în insolvenţă I.P. C I.P.U.R.L. Reşiţa, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. C S.R.L. Caransebeş, dispunând declanşarea procedurii de colectivă împotriva societăţii debitoare. În alte cuvinte, judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre nefavorabilă debitoarei recurente.
Cu toate acestea, prima instanţă a încălcat forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în sensul că, deşi pentru primul termen de judecată fixat în cauză, la data de 3 noiembrie 2011, singurul, de altfel, debitoarea a depus, în 1 noiembrie 2011, o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii introductive, motivat de faptul că societatea nu are debite, sau obligarea părţii reclamante să-i comunice un exemplar al cererii de chemare în judecată şi al eventualelor înscrisuri doveditoare, în copie, întrucât reprezentantul legal al persoanei juridice nu este în măsură să se deplaseze la sediul instanţei, judecătorul-sindic nu s-a pronunţat asupra acestei a doua solicitări. Este evident că, dacă acţiunea ar fi fost respinsă, recurenta nu ar fi avut niciun motiv să se plângă de încălcarea drepturilor sale procesuale, dar în condiţiile în care soluţia tribunalului îi este nefavorabilă, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 105 alin. 2, hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei fiind dată cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi cel al garantării dreptului la apărare.
Procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea lor procesuală. Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate. Nulităţile decurgând din nesocotirea principiilor fundamentale sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată la dovada vătămării, în astfel de situaţii fiind în prezenţa unei prezumţii simple de vătămare, ce decurge din însăşi natura normelor procedurale încălcate.
Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul contradictorialităţii dezbaterilor. Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii.
Contradictorialitatea se regăseşte în numeroase dispoziţii legale şi este actuală în toate fazele şi etapele procesului civil, însemnând posibilitatea acordată părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul procesului civil, la iniţiativa lor sau a instanţei, în scopul pregătirii pronunţării şi susţinerii hotărârii. În acest sens, art. 128 şi 129 din Codul de procedură civilă, prevăd că preşedintele completului de judecată este obligat să dea cuvântul ambelor părţi asupra chestiunilor deduse judecăţii sau asupra împrejurărilor de fapt sau de drept pe care înţelege să le ridice din oficiu în timpul dezbaterilor. Respectarea acestui principiu are o importanţă deosebită în realizarea justiţiei prin procesul civil deoarece asigură realizarea dreptului constituţional la apărare al părţilor din proces şi contribuie la stabilirea adevărului. În aplicarea acestui principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că părţile în litigiu trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă despre toate piesele din dosar, de natură a conduce la soluţia ce o va pronunţa instanţa (Hotărârea C.E.D.O. din 22 februarie 1996, pronunţată în cauza Bulut c. Austria; Hotărârea C.E.D.O. din 22 iunie 2000, pronunţată în cauza Coeme şi alţii c. Belgia).
Prin sentinţa recurată s-a adus atingere şi dreptului la apărare. Principiul garantării dreptului la apărare este de ordin constituţional, fiind consacrat prin art. 24 al Legii fundamentale, şi depăşeşte interesul părţilor întrucât respectarea sa tinde la aflarea adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând, de asemenea, casarea hotărârii.
Nerespectarea principiului contradictorialităţii aduce atingere şi dreptului la apărare. De aceea, faptul de a fi admis cererea reclamantului fără ca pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi expune propriul punct de vedere, adică de a se apăra, dacă soluţia pronunţată îi este nefavorabilă acestuia din urmă, pune partea în imposibilitatea de a se apăra şi astfel i se produce o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, acest motiv fiind prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă şi reţinut ca incident în cauză de către Curte, el statuând că „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (…) 5) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2”. Acest din urmă text de lege dispune că „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
În speţă, vătămarea adusă societăţii recurente este evidentă în condiţiile în care, fără a i se comunica un exemplar al cererii introductive, deşi reprezentantul său a solicitat în scris, în mod expres, acest lucru, s-a deschis faţă de ea procedura de executare colectivă, vătămarea constând în imposibilitatea de a se apăra şi în pronunţarea unei hotărâri nefavorabile, iar anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare, cum este cazul, în speţă, cu hotărârea atacată. Ca atare, sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin 2 şi cele ale art. 106 alin. (1) din Codul de procedură civilă, îndreptarea neregularităţii săvârşite cu privire la actele de procedură, în sensul prevederilor art. 106 alin. 2 din acelaşi cod, putând fi realizată numai prin refacerea lor de către judecătorul-sindic.
Se poate constata cu uşurinţă că sentinţa comercială nr. 665/JS din 3 noiembrie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 128 şi art. 129 din Codul de procedură civilă) şi cel al garantării dreptului la apărare (art. 24 alin. 1 din Constituţia României), întrucât la termenul de judecată din 3 noiembrie 2011, după ce a luat act de împrejurarea că debitoarea a formulat o întâmpinare (deşi, potrivit alin. 2 al art. 33 din Legea nr. 85/2006, modificată, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască existenţa stării de insolvenţă, acest aspect este irelevant în condiţiile în care judecătorul nu este ţinut de denumirea dată de parte cererii formulate, fiind obligat să o califice corect, din punct de vedere legal), instanţa a păşit la soluţionarea cauzei, fără să observe că partea a solicitat, alternativ, respingerea cererii lichidatorului judiciar sau comunicarea unui exemplar al acesteia, comunicare care, contrar alin. 1 al art. 33 din aceeaşi lege, nu a avut loc (pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 8 dosar de fond apărând doar menţiunea „se va depune contestaţie cu 10 zile înainte de termen, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe şi a formula excepţii”), text care statuează că, în termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului, el aplicându-se, pentru aceleaşi raţiuni, şi cererilor lichidatorilor promovate în condiţiile art. 2701 din Legea societăţilor comerciale.
Aşa fiind, sentinţa pronunţată în condiţiile arătate este sancţionată cu nulitatea, recursul fiind întemeiat, impunându-se casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării cu respectarea tuturor prevederilor legale şi a principiilor care guvernează procesul civil, pentru a se asigura drepturile procesuale ale părţilor. De asemenea, judecătorul-sindic va analiza şi apărările recurentei privitoare la inexistenţa vreunei datorii, pentru a vedea dacă sunt sau nu întrunite condiţiile cerute de lege pentru declanşarea procedurii concursuale.
