Corelarea operaţiunilor de import şi de export
2.1. In operaţiunile trilaterale de import-export în compensaţie fară transfer de valută, întreprinderea română de comerţ exterior este obligată să asigure o deplină corelare între clauzele referitoare la moneda de plată din contractul prin care cumpără mărfuri din străinătate şi contractul prin care vinde unui partener din aceeaşi ţară produse pe care acesta le va plăti, direct şi nemijlocit, exportatorului din ţara sa, spre a stinge astfel creanţa de preţ a întreprinderii române de comerţ exterior.
întrucât clauzele contractului încheiat cu cumpărătorul din străinătate nu pot fi opuse vânzătorului din aceeaşi ţară, acesta are dreptul să primească preţul convenit, în condiţiile propriului său contract, fară să-l intereseze fluctuaţiile monedei stipulate în raporturile dintre întreprinderea română de comerţ exterior şi cumpărătorul din străinătate. în consecinţă, diferenţa de curs dintre monedele de plată din cele două contracte (într-unul dolari SUA, iar în celălalt schillingi austrieci) cade în sarcina întreprinderii române de comerţ exterior, în cazul devalorizării monedei din contractul prin care aceasta a vândut mărfuri la export. (Sentinţa nr. 141 din 2 septembrie 1977)
Acceptarea ofertei
2.2. Potrivit dreptului român, aplicabil în cauză, pentru a duce la încheierea contractului de comerţ exterior, acceptarea ofertei trebuie să fie pură şi simplă, fară condiţii, limitări sau rezerve. între ofertă şi acceptare trebuie să existe o deplină concordanţă, orice deosebire împiedicând încheierea contractului. (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972; idem, sentinţa nr. 5 din 7 februarie 1973; idem, sentinţa nr. 200 din 26 septembrie 1978)
Conţinutul ofertei de contractare
2.3. Potrivit dreptului român, aplicabil în cauză, oferta trebuie să cuprindă toate elementele esenţiale ale contractului de comerţ
exterior pe care partea propunătoare înţelege să-l încheie cu un partener dintr-un alt stat. (Sentinţa nr. 68 din 30 octombrie 1974)
Caracterul revocabil al ofertei lipsite de indicarea termenului de acceptare
2.4. Oferta făcută fară indicarea unui termen ferm pentru acceptare este revocabilă în mod discreţionar, după expirarea timpului necesar ca destinatarul să o poată examina şi ca răspunsul său să poată ajunge la ofertant. (Sentinţa nr. 68 din 30 octombrie 1974)
Consecinţe ale neconcordanţei dintre ofertă şi acceptare
2.5. O acceptare care conţine modificări ale clauzelor din ofertă este privită ca o nouă ofertă, care, pentru a produce efecte juridice, trebuie la rândul ei să fie acceptată.
întrucât preţul din ofertă era prevăzut exclusiv în dolari SUA, în timp ce acceptarea prevedea şi un curs de transformare a preţului în mărci germane, lipseşte o acceptare concordantă cu oferta, astfel încât contractul nu s-a încheiat. La aceeaşi concluzie conduce şi faptul că prin ofertă s-a propus plata prin acreditiv irevocabil, deschis şi primit în bună ordine în Bucureşti, cu minimum 10 zile înainte de data livrării mărfii, iar în acceptare s-a admis plata prin acreditiv irevocabil, dar fără precizarea domicilierii, la 10 zile după primirea anumitor documente. (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972)
Acceptare cu modificare – Contra-ofertă
2.6. Dacă acceptarea conţine modificări, ea are semnificaţia unei contra-oferte (contra-propuneri). în acest caz, ofertantul iniţial, devenit destinatar, o poate refuza, împiedicând astfel formarea contractului de comerţ exterior. El poate de asemenea să ceară partenerului dintr-un alt stat reconsiderarea poziţiei sale; în cazul în care acesta nu revine asupra conţinutului iniţial al acceptării, contractul nu poate fi încheiat. (Sentinţa nr. 68 din 30 octombrie 1974)
Consecinţele lipsei de consens privind oferta şi contra-oferta
2.7. Contractul de comerţ exterior nu poate fi considerat ca încheiat efectiv dacă între părţi, situate în state diferite, a avut loc numai un schimb de propuneri şi contra-oferte, fără să se fi ajuns la un punct de vedere comun şi fără să fi urmat un început de executare. (Sentinţa nr. 200 din 26 septembrie 1978)
Conţinutul contractului – Lipsa colaborării părţilor în stabilirea contractului – Consecinţe
2.8. Pentru stabilirea conţinutului complet al contractului de comerţ exterior, cumpărătorul trebuie să colaboreze cu vânzătorul care propune proiectul de contract, îndeosebi dacă în procesul producţiei urmează să fie folosite şi anumite materiale procurate de clientul din străinătate (în speţă, lacuri) şi care necesită o tehnică specială de lucru (în speţă, de pulverizare) nepracticată încă de unitatea furnizoare. în consecinţă, omisiunea de se proceda la testări prealabile împreună cu furnizorul, cât şi nespecificarea în contract a modalităţilor de utilizare a materialelor procurate de client constituie o culpă comună a ambilor contractanţi, care trebuie să suporte în mod egal daunele cauzate printr-o folosire neeconomicoasă a acelor materiale. (Sentinţa nr. 102 din 27 martie 1979)
Locul şi data încheierii prin corespondenţă a contractului de comerţ exterior
2.9. Un contract de comerţ exterior, negociat prin corespondenţă, se consideră încheiat la locul sediului ofertantului (în speţă, la Bucureşti), la momentul când acesta primeşte prin telex, prin telegramă sau prin scrisoare, acceptarea fără rezerve din partea destinatarului din străinătate (în speţă, de la Hamburg). Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 35 din Codul comercial român, aplicabil în cauză, potrivit căruia, contractul sinalgamatic între persoane îndepărtate este perfectat, dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propunătorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului ofertei şi acceptării, după natura contractului. Propunătorul poate însă primi ca bună şi o acceptare ajunsă peste termenul hotărât de dânsul, cu condiţia să încunoştinţeze de îndată pe acceptant despre aceasta. (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972; idem, sentinţa nr. 48 din 22 octombrie 1973)
Locul şi data încheierii contractului de comerţ exterior -Reprezentare la negocieri
2.10. Oferta de contractare trimisă în numele şi în contul unei societăţi române de comerţ exterior de către o societate mixtă româno-italiană (cu sediul la Milano) se consideră emisă la sediul mandantului din România, iar nu la cel al societăţii mixte, care a reprezentat-o în cursul negocierilor. în consecinţă, contractul de comerţ exterior se consideră încheiat la sediul din Bucureşti
ofertantului, la data primirii prin telegramă a acceptării din partea cumpărătorului din străinătate. (Sentinţa nr. 49 din 18 decembrie 1972; idem, sentinţa nr. 3 din 12 ianuarie 1976)
Locul încheierii contractului de comerţ exterior – Cerere de livrare a mărfii – Lipsa condiţiei de acceptare a ofertei
2.11. Contractul de comerţ exterior, negociat prin corespondenţă, se consideră încheiat, potrivit art. 36 din Codul comercial român, aplicabil în cauză, la sediul acceptantului (în speţă, de la Bucureşti), dacă ofertantul din străinătate (în speţă, de la New York) a cerut expedierea imediată prin avion a mărfii, iar un răspuns prealabil de acceptare nu a fost solicitat şi nici nu era necesar potrivit cu natura contractului. (Sentinţa nr. 7 din 5 decembrie 1956)
Determinarea preţului, element al contractului de vânzare
2.12. Obligaţia de a stabili preţul mărfii vândute, într-un contract de comerţ exterior, care nu a fost determinat la data încheierii acestuia, revine – dacă nu s-a convenit altfel – ambelor părţi, prin acordul ulterior realizat de ele.
Se poate considera că obligaţia de a iniţia negocieri în acest scop incumbă cumpărătorului, dacă se constată în fapt că era partea cea mai interesată în rapida a contractului, deoarece revânduse marfa viitoare unui client dintr-o ţară terţă. (Sentinţa nr. 3 din 12 ianuarie 1976)
Determinarea obiectului contractului – Condiţii
2.13. Identitatea dintre marfa refuzată de cumpărător şi cea vândută ulterior se stabileşte prin caracteristicile ei esenţiale, dacă este vorba de un produs determinat prin caractere generice. Identitate materială este necesară numai în cazul în care obiectul contractului originar de vânzare comercială internaţională îl formează un bun individual determinat. (Sentinţa nr. 30 din 23 iunie 1973)
Determinarea preţului – Lipsa acordului – Consecinţe
2.14. Lipsa acordului părţilor, atât în faza negocierilor care au precedat semnarea formularului de contract, cât şi ulterior, referitor la preţul mărfii vândute – care a rămas nespecificat în cuprinsul acelui formular – împiedică formarea contractului. (Sentinta nr. 26 din 8 iulie 1972)
Determinarea calităţii mărfii şi a termenelor de livrare – Nulitatea contractului
2.15. Vânzarea internaţională în care calitatea mărfii şi termenele de livrare sunt lăsate la aprecierea vânzătorului constituie un contract nul, deoarece este lipsit de elemente esenţiale pentru constituirea sa valabilă, iar determinarea lor nu poate fi lăsată la latitudinea discreţionară a uneia dintre părţi. (Sentinţa nr. 25 din 30 iunie 1971)
încheierea vânzării comerciale internaţionale pe baza unui de vânzare
2.16. In mod obişnuit, contractul de vânzare comercială internaţională se încheie între aceleaşi părţi care au consimţit în prealabil o promisiune de vânzare în formă de antecontract. Acesta însă constituie un act juridic de sine stătător, distinct de contractul subsecvent de vânzare comercială internaţională pe care l-a pregătit. (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972)
încheierea contractului de vânzare comercială precedat de antecontract
2.17. într-un asemenea antecontract, părţile pot să desemneze în calitate de viitor cumpărător o terţă persoană. în acest caz, promitentul vânzării se obligă, sub sancţiunea angajării sale directe faţă de terţa persoană (beneficiarul promisiunii), să încheie cu acesta, în anumite condiţii, viitorul contract de vânzare-cumpărare. (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972)
Forma contractului – înscrisuri ulterioare
2.18. înscrisurile ulterioare, întocmite şi semnate de părţi, denumite fie minută, fie adendum, în care s-au convenit alte cote de împărţire a beneficiilor rezultate din desfăşurarea unor activităţi comune, nu constituie un nou contract de asociere, întrucât părţile au menţionat expres de fiecare dată că acestea fac parte integrantă din contractul iniţial. (Sentinţa nr. 115 din 6 noiembrie 1996)
Forma contractului – Obligativitatea formei scrise a contractului de comerţ exterior
2.19. Asemenea contracte încheiate de agenţi economici de naţionalitate română, trebuie să fie întocmite în formă scrisă, fie că au fost încheiate în ţară, fie că s-au perfectat în străinătate. Forma scrisă interesează însăşi existenţa, iar nu numai proba actului juridic.
în consecinţă, contractarea verbală se exclude în raporturile de comerţ exterior potrivit legii române. (Sentinţa nr. 21 din 19 iunie 1972)’
Forma contractului – Condiţii de valabilitate
2.20. Forma scrisă constituind o condiţie de valabilitate a contractului de comerţ exterior potrivit legii aplicabile, nerespectarea ei duce la nulitatea absolută a actului juridic. (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972)
Forma contractului – întocmirea în scris
2.21. Cerinţa formei scrise este impusă potrivit legii române aplicabile atât în cazul contractului de comerţ exterior ce se încheie între persoane prezente (care sunt de faţă), cât şi în acela dintre persoane absente (care nu sunt de faţă). (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972)
Forma contractului – Posibilitatea încheierii contractului de comerţ exterior într-o formă scrisă simplificată
2.22. Cerinţa formei scrise se consideră îndeplinită dacă elementele contractului de comerţ exterior rezultă dintr-o comandă şi o confirmare de comandă, ambele scrise, sau dintr-o ofertă şi acceptarea acesteia, realizate printr-un schimb de scrisori, telegrame sau telexuri. (Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972)
Forma contractului – Convenţie verbală
2.23. Contractarea verbală, de către o întreprindere română de comerţ exterior, în relaţiile comerciale internaţionale fiind inadmisibilă, invocarea unei convenţii verbale nu face admisibilă proba cu martori în dovedirea existenţei raporturilor contractuale. (Sentinţa nr. 24 din 19 iunie 1972)
Forma contractului – Consecinţele semnării contractului de comerţ exterior de către persoane fără calitate
2.24. înscrisul semnat de către un tehnician al vânzătorului, lipsit de orice împuternicire specială, constituie un proiect de contract, care nu poate produce efecte juridice decât dacă este confirmat ulterior prin semnătura persoanelor care, potrivit legii, au calitatea să angajeze partea respectivă într-o operaţiune de comerţ exterior.
în consecinţă, confirmarea dată de către directorul întreprinderii române de comerţ exterior, prin care se stabileşte o altă cantitate de marfa decât cea prevăzută în proiectul de contract, validează contractul numai referitor la cantitatea astfel confirmată. (Sentinţa nr. 135 din 5 mai 1978)
Contract – Calificare juridică
2.25. în temeiul art. 977 român, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi în denumirea acestuia.
în virtutea dreptului conferit de art. 977 Cod civil, tribunalul arbitrai are competenţa de a califica contractul în discuţie în funcţie de intenţia comună a părţilor, aşa cum rezultă din obligaţiile caracteristice sau esenţiale, ca şi din modalităţile executării lui. (Sentinţa nr. 32 din 31 martie 1997; sentinţa nr. 108 din 23 iunie 1999)
Clauze contractuale – Interpretare
2.26. Potrivit art. 982 Cod civil, toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. în orice caz, potrivit art. 978 Cod civil, când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul. (Sentinţa nr. 70 din 23 iunie 1997; sentinţa nr. 108 din 23 iunie 1999)
Clauze neclare – Interpretare în favoarea debitorului
2.27. în contractele de comerţ exterior supuse legii române, clauzele în privinţa semnificaţiei cărora există îndoială se interpretează, potrivit art. 953 din Codul civil, în favoarea celui ce se obligă. în consecinţă, clauza care prevede o cantitate de „aproximativ 250-300 tone, mai mult sau mai puţin, la alegerea vânzătorului” se
interpretează în sensul că această parte contractant a fost în drept să considere că s-a obligat să livreze numai 250 de tone din marfa convenită, iar nu 300 de tone, cum pretinde cumpărătorul. (Sentinţa nr. 27 din 13 iulie 1972)
Clauza contractuală referitoare la obiectul livrării – Interpretare
2.28. Dacă între părţile unui contract de comerţ exterior există divergenţe referitoare la caracterizarea sortimentului mărfii vândute, datorită neconcordanţei dintre criteriile prin mijlocirea cărora aceasta a fost individualizată (în speţă, contractul se referă la brânza „Saint Paulin”, dar prevede caracteristici ale brânzei „Trapist”) este precumpănitoare identificarea bazată pe descrierea sa detaliată, prin caracteristici calitative, iar nu denumirea nominală, destinată a le totaliza într-o expresie convenţională. (Sentinţa nr. 22 din 7 iulie 1970)
Clauze contractuale referitoare la determinarea preţului -Interpretare
2.29. în contractele de comerţ exterior în care preţul vânzării este indicat atât prin cifra sa globală, cât şi prin elemente de calcul care au permis stabilirea acestuia, ori de câte ori există neînţelegeri, fiecare parte este îndreptăţită să refacă în mod corect totalul, luând ca bază elementele specificate în contract în acest scop. (Sentinţa nr. 22 din 7 iulie 1970)
Clauza primului refuz – înţeles
2.30. O asemenea clauză (the first refusal clause) inserată într-un contract de vânzare internaţională obligă întreprinderea română de comerţ exterior exportatoare să furnizeze, şi în viitor, partenerului din străinătate mărfurile respective, dacă acesta nu refuză să încheie noul contract la preţurile pe care sunt dispuşi să le plătească alţi clienţi din acea ţară. Clauza menţionată asigură un drept de preferinţă, acordat de furnizor cumpărătorului iniţial, faţă de eventualii clienţi din acea ţară, în condiţii similare de preţ.
Clauza primului refuz nu exclude dreptul furnizorului de a testa piaţa acelei ţări, pentru a se documenta astfel asupra nivelului de preţuri practicat în zonă. Numai dacă se constată că există o ofertă fermă a furnizorului către alte întreprinderi din ţara cumpărătorului iniţial, cu specificarea tuturor condiţiilor contractuale privind livrarea aceleiaşi mărfi (calitate, preţ, termene de predare), care prin simplă
acceptare ar duce la perfectarea contractului de vânzare, clauza primului refuz poate fi socotită încălcată. (Sentinţa nr. 210 din 2 decembrie 1977)
Clauză de compensare forfetară a garanţiei calitative – înţeles
2.31. Printr-o asemenea clauză, denumită uzual în practică şi „clauză pauşal”, furnizorul se obligă să indemnizeze cu o sumă forfetară (de obicei procentuală), dedusă din valoarea preţului total, pe cumpărătorul dintr-o altă ţară pentru eventuale defecte ale mărfii, apărute în perioada de garanţie, acesta din urmă renunţând în schimb la pretenţia de reparare sau înlocuire a produselor necorespunzătoare, precum şi la orice alte despăgubiri aferente. (Sentinţa nr. 77 din 29 noiembrie 1974; idem, sentinţa nr. 84 din 28 decembrie 1974; idem, sentinţa nr. 109 din 23 aprilie 1980)
Clauza „free from the value of the damage” – Interpretare
2.32. Clauza contractuală care prevede că penalităţile de întârziere în livrarea mărfii sunt „independente de cuantumul daunelor” (free from the value of the damage) se interpretează în sensul că debitorul care nu şi-a îndeplinit la timp obligaţia asumată trebuie să le plătească, astfel cum au fost convenite, fară să poată fi nici mărite, nici micşorate, şi independent de nivelul real al prejudiciului cauzat celeilalte părţi prin întârzierea în livrare. în consecinţă, nu se cere să se administreze nici dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. (Sentinţa nr. 5 din 7 februarie 1973)
Clauza de desocotire – înţeles
2.33. Prin expresia „lichidarea contractului” (noţiune de altfel nejuridică), stipulată referitor la rabatul comercial plătibil cumpărătorului o singură dată, global, la sfârşit, iar nu la fiecare livrare succesivă, se înţelege că părţile au avut în vedere desocotirea între ele care trebuie să aibă loc – chiar anterior executării integrale a obligaţiilor asumate – odată cu încetarea în orice mod a obligaţiilor contractuale, când se încheie şi decontul final al operaţiunilor îndeplinite până la acea dată în temeiul contractului. (Sentinţa nr. 29 din 23 iunie 1973)
Clauza privitoare la calitate – Stabilirea ulterioară a specificaţiilor mărfii
2.34. Clauza din contractul de vânzare internaţională care prevede că specificaţia de calitate a mărfii va fi stabilită ulterior, fără
să se determine partea căreia îi revine această sarcină, se interpretează în sensul că precizările necesare trebuie convenite prin acordul vânzătorului şi cumpărătorului, iar nu unilateral de către unul dintre ei.
în lipsa unui atare acord adiţional, vânzătorul nu datorează cumpărătorului despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei de livrare a mărfurilor convenite. (Sentinţa nr. 25 din 30 iunie 1971)
Momentul livrării – Interpretarea clauzei
2.35. Clauza din contractul de comerţ exterior potrivit căreia data conosamentului se consideră ca moment al livrării exclude interpretarea că aceasta a avut loc în fapt la data ridicării mărfii din antrepozitele vamale ale portului de destinaţie. în consecinţă, daunele cauzate de preluarea cu întârziere a mărfii din aceste antrepozite cad în sarcina cumpărătorului. (Sentinţa nr. 42 din 23 iulie 1973)
Clauze contractuale – Neconcordanţă între exemplarele contractului
2.36. întocmirea proiectului de contract revenind în mod obişnuit, în practica internaţională, în sarcina vânzătorului (aşa cum s-a procedat în speţă), existenţa neconcordanţei dintre cele două exemplare, ambele semnate, care trebuiau să fie identice, este imputabilă vânzătorului, consecinţele care ar decurge de aici, privindu-1 în exclusivitate.
Cumpărătorul nu poate fi obligat să se conformeze altor clauze decât cele incluse în exemplarul său de contract, care a fost întocmit în materialitatea sa de către vânzător, şi numai prin omisiunea acestuia diferă de cel pe care el şi l-a rezervat. (Sentinţa nr. 16 din 31 martie
1973)
Inopozabilitatea modificării clauzelor prin convenţie cu terţii
2.37. Acordul intervenit între vânzător şi destinatarul din străinătate al mărfii, prin care se aduc modificări termenelor de livrare convenite cu partea cumpărătoare este inopozabil acesteia, afară numai dacă se face dovada că ar fi acceptat aceste termene. (Sentinţa nr. 32 din 27 iunie 1973)
Clauze inopozabile părţii contractante
2.38. Clauzele contractului de comision încheiat de o întreprindere română de comerţ exterior cu o unitate din ţară nu pot fi
opuse partenerului extern, faţă de care ele constituie res inter alias acta. (Sentinţa nr. 103 din 31 martie 1978)
Neexecutarea obligaţiilor prestărilor reciproce – Efecte
2.39. Refuzul uneia dintre părţile contractante de a-şi executa obligaţiile la care s-a angajat prin contractul de comerţ exterior (in speţă, plata preţului) rupe echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce din contractele sinalgamatice, astfel încât cealaltă parte este în drept ca, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor obligaţii. (Sentinţa nr. 27 din 12 iunie 1973)
Contracte cu livrări şi plăţi succesive – Autonomie
2.40. în asemenea contracte, fiecare tranşă de livrare prezintă o anumită autonomie, dacă, potrivit clauzelor convenite, cumpărătorul s-a obligat să deschidă acreditive de sine stătătoare, corespunzător diferitelor date fixate pentru executarea obligaţiilor vânzătorului.
în consecinţă, arbitrajul trebuie să verifice distinct situaţia fiecărui acreditiv, spre a stabili dacă a fost deschis în timp util, în condiţiile prevăzute prin contract, astfel încât vânzătorul să fi avut posibilitatea de a-şi organiza producţia pentru termenul devenit scadent. (Sentinţa nr. 5 din 10 februarie 1975)
Obligaţia prevenirii şi limitării prejudiciului
2.41. Principiul colaborării între părţile contractante – esenţial şi caracteristic comerţului internaţional – obligă pe creditor, în cazul în care debitorul nu îşi execută prestaţia ce îi incumbă, să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea şi limitarea eventualului prejudiciu, iar nu să stea pasiv sau să recurgă la soluţia cea mai împovărătoare pentru debitor. (Sentinţa nr. 106 din 22 aprilie 1980)
