Neexaminarea activităţii debitoarei în raport de dispoziţiile art. 29 lit. a din Legea nr. 64/1995 R, pe baza înscrisurilor existente şi a raportului de expertiză întocmit, a împiedicat cunoaşterea de către creditori a cauzelor şi împrejurărilor care au dus la , precum şi a persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, punându-i astfel în imposibilitate de a uza de dispoziţiile art. 137 din Legea 64/1995 R.
Pe de altă parte, închiderea procedurii potrivit art.130 din Legea nr.64/1995R, se realizează doar în condiţiile în care se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare. Cum înscrisurile depuse şi raportul de expertiză fac dovada existenţei unor creanţe în averea debitoarei şi a unor bunuri mobile a căror valorificare face posibilă acoperirea cheltuielilor de procedură, se apreciază că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 130 din Legea 64/1995 R2, pentru închiderea procedurii.
Prin sentinţa nr.378 din 19 martie 2003, Tribunalul Olt a dispus trecerea debitoarei SC R SA în procedura lichidării judiciare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.64/1995.
Lichidatorul judiciar desemnat, SC BNP C SA, a întocmit periodic rapoarte privind stadiul procedurii, a notificat creditorii societăţii falite, a întocmit tabelul preliminar şi tabelul definitiv al creanţelor acestora.
La data de 22 septembrie 2004, lichidatorul judiciar a depus un raport final prin care a învederat creditorilor faptul că în patrimoniul debitoarei falite nu există bunuri care ar putea fi valorificate în vederea îndestulării creditorilor, ataşând adresa nr.1019/1.07.2004 din care a reieşit că singurele bunuri identificate în patrimoniul debitoarei, şi anume produse de mercerie şi confecţii textile, se află într-un stadiu avansat de degradare, dispunându-se casarea acestora.
Prin sentinţa nr.814 din 24 noiembrie 2004, judecătorul-sindic desemnat în cauză a dispus închiderea procedurii falimentului şi radierea societăţii din registrul comerţului.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat recurs creditorii DGFP, AVAS, DRV şi SC E OLTENIA SA.
Procedând la examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, în raport de motivele de recurs formulate şi dispoziţiile legale invocate, Curtea reţine că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 lit. a din Legea nr.64/1995R, lichidatorul judiciar are obligaţia de a examina activitatea debitorului în raport de situaţia de fapt şi de a întocmi un raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi de a supune raportul întocmit aprobării judecătorului-sindic. În vederea îndeplinirii acestei atribuţii, lichidatorul judiciar a solicitat aprobarea judecătorului-sindic de a se efectua o expertiză contabilă în cauză, cerere aprobată la termenul din 10.09.2003.
Din raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul SG rezultă că documentele contabile ale societăţii debitoare au fost depozitate în condiţii improprii, fapt ce a condus la deteriorarea acestora şi prin aceasta, la imposibilitatea studierii lor, astfel încât concluziile expertului s-au bazat doar pe ultimul bilanţ întocmit şi depus la Circumscripţia Fiscală. Prin studierea acestui bilanţ contabil, expertul a reţinut că la data de 31.12.2000 exista un sold al clienţilor neîncasaţi de 1.806.321.000 lei, existând resurse pentru achitarea datoriilor, astfel încât să nu se ajungă la încetarea de plăţi. S-a mai reţinut că starea de insolvenţă a fost determinată de managementul defectuos şi de lipsa de preocupare a administratorilor pentru efectuarea tuturor demersurilor în vederea încasării creanţelor. În privinţa averii debitorului, expertul a arătat că în bilanţul contabil încheiat la data de 31.12.2000 valoarea imobilizărilor corporale (mijloace fixe, construcţii), a fost de 685.373.000 lei, iar stocurile, ca element patrimonial, figurau cu o valoare de 221.723.000 lei.
Observând dosarul de faliment se constată că lichidatorul judiciar nu a valorificat în nici un fel concluziile expertului contabil, neîndeplinindu-şi atribuţia prevăzute de art. 29 lit. a din Legea nr.64/1995 R, constând în menţionarea în cadrul unui raport a persoanelor cărora le-ar fi imputabilă starea de insolvenţă a debitoarei.
Nu s-a avut în vedere la închiderea procedurii nici procesul verbal nr. 6224/04.08.2004 din care rezultă că s-a procedat la distrugerea a 35 kg. şnur manşete pantaloni, 645 kg. fermoare; 185 kg. papiote şi 442,5 kg. confecţii textile, în sensul de a se identifica persoanele vinovate de deprecierea acestei cantităţi importante de bunuri neperisabile, a căror valorificare ar fi asigurat cel puţin acoperirea cheltuielilor de procedură.
Totodată, deşi din adresa nr. 4390/03.06.2003, emisă de Primăria Oraşului S, rezultă că debitoarea figurează în evidenţele fiscale cu următoarele bunuri mobile: autoturism Dacia 1310; Dacia 1307, autoturism Saviem 7850 c.c. şi autocamion Saviem 7850 c.c. se constată că nu s-au făcut demersuri în vederea identificării acestor bunuri şi valorificării lor.
În raport de starea de fapt menţionată mai sus, se reţine că neexaminarea activităţii debitoarei în raport de dispoziţiile art. 29 lit. a din Legea nr.64/1995R, a împiedicat cunoaşterea de către creditori a cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, precum şi a persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, punându-i astfel în imposibilitate de a uza de dispoziţiile art. 137 din Legea 64/1995 R.
Pe de altă parte, închiderea procedurii potrivit art. 117 (actualmente art. 130 din Legea nr. 64/1995 R) se realizează doar în condiţiile în care se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare. Cum înscrisurile menţionate mai sus fac dovada existenţei unor creanţe în averea debitoarei şi a unor bunuri mobile a căror valorificare face posibilă acoperirea cel puţin a cheltuielilor de procedură, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 130 din Legea nr. 64/1995 R, pentru închiderea procedurii.
În raport de aceste considerente se reţine că recursurile sunt fondate, astfel încât urmează a fi admise şi a se modifica sentinţa, în sensul respingerii cererii de închidere a procedurii. Se va trimite cauza judecătorului-sindic pentru continuarea procedurii.
