Închiderea procedurii insolvenţei. Recurs întemeiat pe împrejurarea că se impunea convocarea adunării creditorilor in vederea analizării oportunităţii promovării unei cereri de atragere a răspunderii foştilor administratori ai debitoarei. Respingere


Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, decizia nr. 1328 din 17 mai 2010

Prin sentinţa civilă nr.3076 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Sălaj, în temeiul art. 132 alin.2 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, printre altele, s-a încuviinţat raportul final, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC A.C. SRL Zalău şi s-a dispus radierea debitorului din registrul comerţului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr.1052 din 18 mai 2009 a Tribunalului Sălaj s-a dispus deschiderea procedurii falimentului faţă de debitorul SC A.C. SRL Zalău.

Lichidatorul a identificat bunurile din averea debitorului, a întocmit lista creditorilor, a întocmit şi comunicat notificările conform prevederilor art.61 rap.la art. 108 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

S-a constatat că s-a întocmit raportul final şi bilanţul general, că toate bunurile din averea debitorului au fost lichidate, iar sumele au fost distribuite, conform Raportului asupra fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor şi recuperarea de creanţe şi a tabelului de distribuire depuse la dosar, dispunându-se, în consecinţă, închiderea procedurii.

Împotriva hotărârii a declarat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -AVAS, solicitând admiterea recursului, casarea sentintei si trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanta de fond cu reluarea procedurii de la ultimul act procedural legal îndeplinit.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de fond în mod nelegal, a dispus aprobarea raportului final intocmit de lichidatorul judiciar si inchiderea procedurii falimentului.

S-a susţinut că principalul motiv de recurs rezida in faptul ca prin sentinta criticata instanta a incalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105, alin. 2 din Codul de procedura civila.

Astfel, recurenta consideră că în mod eronat instanta de fond a dispus inchiderea procedurii, fără să fi realizat procedurile de publicitate aferente hotararii prin care s-a aprobat raportul final si cererii prin care s-a solicitat inchiderea procedurii, proceduri stabilite de dispozitiile art. 7 din Legea nr. 85/2006.

Mai mult decât atât, nu au fost respectate nici dispozitiile art. 129 din Legea nr. 85/2006, care prevede obligaţia imperativa a judecatorului sindic de a convoca adunarea creditorilor la un termen de maximum 30 de zile de la afisarea raportului final si a comunicarii acestor documente catre creditori.

AVAS a solicitat convocarea Comitetului creditorilor in vederea discutarii oportunitatii introducerii cererii de atragere a raspunderii patrimoniale împotriva fostului administrator al debitoarei.

Raportul final al lichidarii, fiind ultimul raport din procedura, se impunea, prin ipoteza, sa fie o sinteza a acesteia cuprinzand toate aspectele majore care au caracterizat-o, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Avand in vedere ca nici un creditor nu are acces la documentele societatii debitoare, recurenta considera ca era necesar ca judecatorul sindic sa isi exercite rolul sau activ in cauza, in

conformitate cu art. 129 C. Pr. Civ., potrivit cărora judecătorul sindic poate ordona administrarea probelor, chiar daca partile se impotrivesc, pentru a asigura, prin toate mijloacele, stabilirea adevărului şi să dispună din oficiu efectuarea unei expertize contabile, suportate din fondurile debitoarei sau din fondul de lichidare, expertiza menita sa determine cauzele reale si imprejurarile care au determinat ajungerea societatii in stare de insolventa, respectiv daca exista persoane care se fac vinovate de acest lucru.

In conditiile in care, asa cum rezulta din documentul criticat, lichidatorul judiciar nu a intentionat sa promoveze o cerere de atragere a raspunderii persoanelor vinovate de instalarea starii de insolventa a debitoarei, considera ca se impunea convocarea adunarii creditorilor in vederea analizarii oportunitatii promovarii unei astfel de cereri de atragere a raspunderii fostilor administratori ai debitoarei.

In cazul in speta, judecatorul sindic nu numai ca nu a solicitat asistenta Comitetului Creditorilor intr-o problema ce ii viza direct pe creditori, dar nici nu si-a exercitat rolul activ, rezumandu-se la a imbratisa concluziile nesustinute ale lichidatorului judiciar si ca atare de a dispune inchiderea procedurii de insolventa si radierea debitoarei din evidentele ORC.

Ţinând seama de cele specificate, in contextul tuturor inadvertentelor procedurale sesizate mai sus, considera ca ne aflam in situatia in care instanta a solutionat fondul cauzei fara o cercetare eficienta a acestuia.

Nerespectarea procedurii de comunicare si a celei de convocare cad sub incidenta prevederilor art. 105, alin. 2 din Codul de Procedura Civila, în condiţiile in care a generat imposibilitatea de a promova caile legale de atac fata de hotararea prin care s-a dispus aprobarea raportului final, de a promova în termen obiecţiuni fata de acesta si de a se apăra in raport cu cererea de inchidere a procedurii.

Analizând recursul declarat, Curtea constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1052 din 18.05.2009, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei SC A.C. SRL ZALĂU, fiind numit lichidator judiciar.

A fost întocmit tabelul creanţelor, fiind înscrişi un număr de şase creditori, printre care şi recurenta AVAS Bucureşti, cu o creanţă bugetară de 1330,67 lei, reprezentând 3,6% din totalul masei credale.

Prin raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de întocmit de către lichidatorul judiciar pentru termenul din data de 15.06.2009 (f.165 şi urm. dosar fond), s-a învederat faptul că debitoarea deţine o serie de bunuri mobile care au fost predate de către administratorul statutar, că nu are în patrimoniu bunuri imobile, iar dificultăţile financiare au apărut încă din cursul anului 2008, aceasta întâmpinând greutăţi în organizarea şi derularea activităţii comerciale, lipsa unor parteneri cu care să se organizeze o colaborare permanentă fiind resimţită cu consecinţe negative asupra rezultatelor activităţii derulate.

În aceste condiţii, societatea a început să acumuleze datorii, pe de o parte, iar pe de altă parte, a început să resimtă insuficienţa mijloacelor circulante necesare desfăşurării normale a activităţii. Se mai arată că fondurile proprii, în total pasiv, au lipsit de la începutul funcţionării societăţii.

Decapitalizarea debitoarei a fost determinată, în principal, de nivelul ridicat al dobânzilor bancare, iar cheltuielile financiare au fost foarte mari din cauza acumulării, în această perioadă, a datoriilor bugetare.

Concluzionându-se, lichidatorul judiciar a relevat că nu a identificat persoane vinovate de starea de insolvenţă a debitoarei, că fostul administrator statutar a predat toate documentele contabile şi toate bunurile înregistrate în activul debitoarei, că nu au fost efectuate înstrăinări de active, neexistând nici un indiciu al unei eventuale fraude.

Pe parcursul procedurii au fost evaluate şi valorificate bunurile mobile predate de către administratorul statutar, fiind întocmite şi planuri de distribuire, iar la data de 5.10.2009, a fost înregistrat la dosar raportul final, în cadrul căruia s-a realizat o sinteză a activităţilor desfăşurate de către practicianul în insolvenţă, cu privire la valorificarea activului şi plata pasivului.

Totodată, în cuprinsul aceluiaşi raport, se reiterează susţinerile conform cărora fostul administrator statutar nu se face vinovat de săvârşirea nici uneia dintre faptele prev.de art.138 din lege, cauzele ajungerii debitoarei în insolvenţă fiind legate de conjunctura economică şi financiară.

S-a întocmit şi planul de distribuire finală a sumelor realizate în urma valorificării bunurilor, creanţele bugetare fiind acoperite în proporţie de 22,89%, fiind formulată şi propunerea

de închidere a procedurii, ca urmare a constatării faptului că toate bunurile au fost valorificate, sumele obţinute fiind distribuite, neexistând creditori care să fie de acord cu avansarea unei sume pentru continuarea procedurii.

Acest raport final a fost comunicat, prin fax, creditoarei AVAS Bucureşti, la data de

21.12.2009, fiind afişat la uşa instanţei, la aceeaşi dată.

În cauză a fost fixat un nou termen, pentru data de 7.12.2009, termen pentru care s-a realizat citarea creditorilor prin BPI, şi până la care lichidatorul a învederat faptul că a realizat distribuirea sumelor conform planului propus prin raportul final.

La termenul fixat în vederea analizării raportului final, nu s-a prezentat nici un creditor, judecătorul sindic făcând aplic.art.132 al.2 din lege, aprobând raportul final şi dispunând închiderea procedurii insolvenţei.

Primul dintre motivele de recurs invocate de către creditoarea AVAS Bucureşti, se referă la încălcarea formelor de procedură, din perspectiva faptului că judecătorul sindic ar fi procedat in mod greşit, în condiţiile în care, prin aceeaşi sentinţă, a aprobat raportul final şi a dispus şi închiderea procedurii insolvenţei.

Curtea constată că susţinerile recurentei nu sunt fondate, în condiţiile în care textul art.132 alin.2 nu poate fi interpretat în sensul arătat, iar prin coroborarea acestor dispoziţii cu cele cuprinse în art.130 din lege, rezultă că este necesar a se proceda în modalitatea indicată de către creditoare, doar atunci când, până la data aprobării raportului final, nu s-a realizat încă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitoarei.

Or, prin raportare la cele mai sus expuse, conform cărora fondurile au fost distribuite efectiv înainte de data şedinţei din 21.12.2009, instanţa de recurs constată că judecătorul sindic a procedat în mod corect.

Chiar dacă s-ar aprecia că ar fi necesară, şi într-o astfel de situaţie, întâi aprobarea raportului final, printr-o hotărâre distinctă, şi abia ulterior, închiderea procedurii, ceea ce pare a fi destul de greu de acceptat şi nu are nici o justificare practică, raportat şi la starea de fapt dedusă judecăţii, legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea care intervine pentru nerespectarea normelor invocate în recurs, astfel încât se poate presupune că aceasta ar fi, cel mult, nulitatea relativă.

Or, recurenta nu a făcut dovada vreunei vătămări care s-ar datora faptului că s-a pronunţat o singură sentinţă, de aprobare a raportului final şi de închidere a procedurii, şi, cu atât mai puţin a faptului că aceasta nu ar putea fi înlăturată în altă modalitate, decât prin anularea hotărârii pronunţate.

Pentru a dispune astfel, s-a luat act şi de împrejurarea că, raportat la legalitatea formelor de publicitate întreprinse cu privire la raportul final, nu se poate susţine că recurenta ar fi fost împiedicată să exercite toate mijloacele procedurale puse la dispoziţia sa, având posibilitatea de a formula obiecţiuni la raportul final, de care nu a uzat.

Din această perspectivă, sunt lipsite de orice fundament referirile pe care recurenta le face la faptul că nu ar fi fost respectate prevederile art.129 al.1 teza finală din Legea nr.85/2006.

În ceea ce priveşte alegaţiile referitoare la conţinutul raportului final, apreciat ca fiind incomplet, Curtea constată, pe de o parte, că practicianul in insolvenţă a respectat liniile directoare pentru întocmirea unui astfel de act, realizând o sinteză a situaţiei debitoarei şi activităţilor întreprinse pe parcursul procedurii, inclusiv cu privire la incidenţa prev.art.138 din lege, astfel încât aceste susţineri sunt neîntemeiate.

Pe de altă parte, atâta vreme cât creditoarea nu a uzat de dreptul său de a formula obiecţiuni, deşi i-a fost comunicat raportul final şi a fost citată pentru termenul la care s-a pus în discuţie raportul final, este discutabilă admisibilitatea invocării unor vicii de formă ale acestui act, direct în recurs.

Referitor la neexercitarea rolului activ de către judecătorul sindic, care ar fi trebuit, în opinia recurentei, să ceară asistenţa comitetului creditorilor, din perspectiva prev.art.138 al.3 din lege, Curtea ia act de faptul că nici unul dintre textele cuprinse în Legea nr.85/2006 nu poate fi interpretat ca impunând în sarcina judecătorului sindic astfel de obligaţii, şi, cu atât mai puţin, aceea de a dispune, din oficiu, ordonarea unei expertize judiciare, care să lămurească cauzele ajungerii în stare de insolvenţă.

Astfel, judecătorul fondului s-a pronunţat, în mod corect, în limitele în care a fost învestit de către participanţii la procedură şi în conformitate cu atribuţiile conferite prin prev.art.11 al.2 din lege, în condiţiile în care nu au fost formulate obiecţiuni împotriva raportului final, creditorii au

fost încunoştinţaţi, încă din cursul lunii septembrie 2009, că lichidatorul apreciază că în cauză nu sunt incidente disp.art.138 din lege, iar o cerere de autorizare din partea comitetului creditorilor nu a fost depusă.

În ceea ce priveşte solicitarea de convocare a şedinţei comitetului creditorilor, în vederea discutării oportunităţii formulării unei cereri întemeiate pe disp.art.138 al.3 din lege, Curtea constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, prin raportare la modul în care s-a derulat procedura insolvenţei, la care s-a făcut referire anterior.

De asemenea, o astfel de solicitare apare ca fiind contrară prevederilor art.17 alin. 2 din Legea nr.85/2006, iniţiativa convocării neaparţinând judecătorului sindic, ci altor participanţi la procedură, expres nominalizaţi.

Mai mult, văzând şi prevederile imperative ale art.132 al.2 din lege, în condiţiile în care toate fondurile şi bunurile din averea debitoarei au fost distribuite, legea nu instituie nici în sarcina lichidatorului obligaţia de a convoca şedinţa comitetului creditorilor, pentru a discuta eventuala incidenţă în cauză a prevederilor art.138 al.3 din lege.

Totodată, prin raportare la starea de fapt mai sus expusă şi la analiza situaţiei patrimoniale a debitoarei efectuată de către practicianul in insolvenţă, Curtea apreciază că o astfel de convocare nici nu era necesară, pentru a deveni incidentă teza a II-a a textului legal mai sus citat.

Astfel, lichidatorul nici nu a omis să indice persoanele culpabile de starea de insolvenţă şi nici nu a omis să formuleze acţiunea prev.de art.138 al.1, ci, din contră, a relevat că aceasta s-a datorat unor cauze obiective, care nu sunt imputabile fostului administrator statutar.

Or, Curtea apreciază că numai într-o astfel de situaţie ar fi putut deveni necesară convocarea şedinţei comitetului creditorilor, pentru a da acestora posibilitatea de a se prevala de toate mijloacele legale puse la dispoziţia lor de către legiuitor, în vederea acoperirii pasivului debitoarei şi a maximizării averii acesteia, în caz contrar apelarea la prev.art.138 al.3 din lege, fiind lăsată la latitudinea creditorilor, care, însă, trebuie să acţioneze concertat în acest sens.

Or, din actele dosarului nu rezultă că ceilalţi creditori ar fi susţinut poziţia procesuală adoptată de către recurentă, iar aceştia nici nu s-au prezentat la şedinţa convocată în conformitate cu disp.art.129 al.1 din lege, pentru a susţine demersul creditoarei AVAS Bucureşti, în sensul în care ar fi existat o posibilitate reală ca judecătorul sindic să fie sesizat cu o cerere de autorizare, în condiţiile în care comitetul dobândeşte calitate de a formula cererea de autorizare şi, ulterior, pe cea de antrenare a răspunderii, numai în subsidiar şi condiţionat.

Pentru toate aceste motive, recursul declarat va fi respins, cu consecinţa menţinerii în întregime a sentinţei recurate, conform prev.art.8 din Legea nr.85/2006 şi art.312 al.1 C.pr.civ.(Judecător Budiu Mirela)