C. civ., art. 969
în situatia în care nu s-a făcut dovada caracterului abuziv al unei clauze contractuale, care să deroge de la ordinea publică şi bunele moravuri, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, modificând clauzele contractuale, deoarece s-ar aduce atingere dispoziţiilor art. 969 C. civ. – potrivit cărora contractele au putere de lege între părţile contractante.
Trib. Prahova, sentinţă comercială nr. 407 din 9 noiembrie 2009,
portal.just.ro
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanta SC G. SA a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC I.C. SRL să se constate nulitatea absolută parţială a clauzei penale prevăzută în art. 7 lit. c) din contractul de leasing încheiat între părţi.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat ca între SC G. SA, în calitate de utilizator si pârâta SC I.C. SRL, în calitate de furnizor-pro-prietar, s-a încheiat la data de 7 februarie 1995 contractul de leasing nr. 446, prin care pârâta s-a obligat sa închirieze reclamantei maşini şi utilaje pentru prelucrarea geamului, contra unei chirii de 1.000 USD, până la achitarea integrală a preţului de cumpărare.
In contract s-a prevăzut că termenul de închiriere era de 5 ani, de la data procesului-verbal de punere în funcţiune potrivit dispoziţiilor art. 4 din contract şi că totodată, conform înţelegerii părţilor, locatarul
s-a obligat la plata unei dobânzi de 12 % pe luna din valoarea contractului.
A mai arătat reclamanta ca prin Hotărârea Adunării generale a acţionarilor SC G. SA din data de 31 ianuarie 2005, s-a aprobat ca preţul închirierii utilajelor de prelucrare a sticlei să fie de 1.000 USD pe lună, preţ în care se includea şi dobânda de 12 % pe lună.
întrucât contractul în cauza a fost semnat de către foştii directori ai societăţii cu depăşirea limitelor stabilite prin Hotărârea Adunării generale extraordinare a acţionarilor cu privire la plata separata a dobânzilor, faţă de preţul închirierii, clauza în care este inserată această obligaţie este lovită de nulitate.
La data de 5 ianuarie 2007, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul constatării nulităţii absolute a clauzei penale sau reducerea acestei clauze până la cuantumul dobânzii legale prevăzute în materie comercială.
La termenul de judecata din data de 9 noiembrie 2009, pârâta SC
I.C. SRL a formulat în temeiul art. 115 C. proc. civ., întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
A arătat pârâta că reclamanta a solicitat anularea sau reducerea clauzei de 12 % prevăzută în contractul de leasing în care a fost parte contractantă cu societatea pârâtă, încă din luna martie 1995, contractul respectiv încetând din anul 2000, prin expirare.
Pârâta menţionează că prin decizia nr. 11 din 22 februarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin nerecurare şi şi irevocabilă, această clauză de 12 % stabilită contractual în art. 7 din contractul de leasing a fost stabilită deja ca fiind validă, cu caracter reparator, stabilită de părţi, ca obligaţie de plată încă neexecutată de către reclamanta-debitoare SC G. SA.
De altfel, mai arată pârâta că în dispozitivul acestei decizii cu nr. 11 din 22 februarie 2002 Curtea de Apel Ploieşti a dispus: „obligarea debitoarei SC G. SA faţă de creditoarea SC I.C. SRL Bucureşti la suma de 134.129 dolari S.U.A. în marfa comandată şi dobânda de 12 % din contractul de leasing, contractul fiind încheiat pe o perioada de 5 ani, respectiv 1995 – 2000.
Precizează pârâta că dobânda de 12 % nu a fost contestată de reclamanta-debitoare în perioada derulării contractului şi nici măcar recurată de reclamantă în cadrul deciziei nr. 11 din 22 februarie 2002, definitivă şi irevocabilă, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1087-1088 C. civ., această dobândă are caracter reparator, stabilită iniţial de părţi şi acceptată, deci conform art. 166 C. proc. civ., excepţia auto
rităţii de lucru judecat, referitor la dobânda de 12 % ce face obiectul cauzei.
Apreciază pârâta că această clauză de 12 % constituie o obligaţie de plată către SC I.C. SRL izvorâtă din respectiva decizie civilă -obligaţie care este în curs de silită, fiind cuantificată prin decizia civilă nr. 4 din 15 ianuarie 2007 de către Curtea de Apel Ploieşti, la valoarea de 1.345.978 dolari S.U.A.
în cauza s-au administrat probatorii cu înscrisuri.
Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocata de pârâtă, ca prin decizia nr. 218/2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a statuat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, întrucât din analiza celor 2 acţiuni formulate rezultă ca părţile au calitate diferită, iar obiectul şi fundamentul juridic sunt de asemenea diferite, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1201 C. proc. civ.
Faţă de această situaţie, nu mai poate fi pusă în discuţie această excepţie, decizia menţionată fiind obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ. cu privire la aspectele soluţionate cu autoritate de lucru judecat.
In ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele: art. 7 lit. c) din contractul de leasing intervenit între părţi la data de 7 februarie 1995 prevede obligaţia utilizatorului locator „să plătească chiria şi dobânda de 12 % pe lună în marfa”.
Contractul este valabil încheiat, fiind semnat de reprezentanţii părţilor şi aplicată ştampila societăţilor respective, iar faptul că la momentul încheierii acestuia lipsea sau nu aprobarea adunării generale extraordinare a SC G. SA este lipsit de relevanţă juridică în cauză şi nu este de natură să înlăture efectele juridice specifice contractului de leasing, sancţiunea nefiind nulitatea absolută a clauzei penale inserată în contract.
încheierea contractelor comerciale este guvernată în dreptul nostru de principiul autonomiei voinţei juridice şi principiul obligativităţii efectelor contractului, conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
In doctrină, clauza penală a fost definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
în dreptul comercial, clauza penală se cumulează cu executarea contractului (când bineînţeles aceasta este posibilă) spre deosebire de dreptul civil, când debitorul nu poate cere penalitatea şi executarea obligaţiei principale, cu excepţia daunelor moratorii. Daca debitorul nu-şi execută obligaţia asumată, creditorul este îndreptăţit să obţină
daunele prevăzute în clauza penală, nefiind nevoie ca acesta să dovedească întinderea prejudiciului.
In materie comercială, în afara penalităţilor contractuale, pentru compensarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, se pot include şi daune-interese pentru neexecutarea totală sau parţială a contractului sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii.
Important este faptul că atât în materie civila, cât şi în materie comerciala cuantumul clauzei penale poate depăşi cuantumul dobânzii legale, dacă părţile au stipulat prin contract acest lucru.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că art. 1087 C. civ., consacră ireductibilitatea clauzei penale şi chiar dacă ne raportăm Ia dispoziţiile art. 5 C. civ., în sensul ca nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri, trebuie să avem în vedere dacă o astfel de clauză poate fi calificată ca abuzivă sau nu.
In speţă, clauza privind dobânda de 12 % pe lună a fost stabilită de comun acord de ambele părţi contractante, dovada în acest sens fiind şi faptul că derularea contractului nu a întâmpinat dificultăţi pe o perioadă relativ lungă de timp (1995 – 2001).
In această situaţie, nu se poate vorbi de o clauză abuzivă, care nu a fost negociată de părţi la încheierea contractului (cum este cazul contractelor de adeziune încheiate între comercianţi şi consumatori), şi care ar oferi posibilitatea verificării cuantumului clauzei raportat la prejudiciul suferit de creditor.
Prin urmare, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, modificând clauzele contractuale, caz în care s-ar aduce atingere dispoziţiilor art. 969 C. civ. – potrivit cărora contractele au putere de lege între părţile contractante.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins atât excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, cât şi acţiunea aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiata.