Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 9389 din 4 octombrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 1209 din 04.03.a Tribunalului Sălaj în baza art.138 alin.1 lit. a şi d din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, s-a admis cererea lichidatorului judiciar soc. prof. I. IPURL şi au fost obligaţi pârâţii K.J., K.E. şi L.A.S., în solidar să suporte pasivul social al debitoarei SC J.K. SRL în sumă totală de 181.117,21 lei ce se va plăti creditorilor menţionaţi în tabelul definitiv consolidat întocmit de lichidatorul judiciar şi predat executorului judecătoresc.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Administratorul statutar, potrivit dispoziţiilor Legii nr.31/1990 privind societăţii comerciale are obligaţia privind îndeplinirea operaţiunilor de gestiune şi reprezentare pe care le reclamă realizarea obiectului de activitate în condiţiile şi limitele legii şi al actului constitutiv.
Utilizarea bunurilor mobile sau imobile, corporale sau incorporale sau al creditelor acordate debitorului în interesul propriu sau al altei persoane constituie faptă ilicită prevăzută de art. 138 lit. a cu consecinţa micşorării masei credale şi fraudarea creditorilor.
În cauză, s-a reţinut că din înregistrările contabile evidenţiate de societate în bilanţul de la sfârşitul exerciţiului financiar din anului 2010 în soldul debitoarei exista la titlul imobilizări corporale bunuri în sumă de 15.000 lei, iar la titlul imobilizări circulante stocuri în valoare de 101.814 lei şi disponibilităţi băneşti în sumă de 2.737 lei.
În actele contabile nu au fost evidenţiate vânzări de bunuri sau alt mod de ieşire a acestora din patrimoniul societăţii.
Deşi i s-a solicitat în repetate rânduri, administratorul statutar nu a predat aceste bunuri în vederea valorificării lor în procedura insolvenţei fapt ce prezumă că acestea fie au fost înstrăinate, fie au fost folosite în interesul său sau al altei persoane.
Bunurile ar fi putut acoperi pasivul debitoarei dacă s-ar fi depus diligenţele necesare în vederea valorificării sau depozitării corespunzătoare.
Folosirea acestor bunuri cu rea-credinţă şi în scop contrar intereselor societăţii constituie fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.1 lit.a care a cauzat ajungerea societăţii în şi a determinat angajarea răspunderii administratorului statutar.
Ţinerea unei contabilităţi fictive, dispariţia unor documente contabile sau neţinerea evidenţei contabile în conformitate cu legea, pot favoriza starea de insolvenţă prin ascunderea unor active, prin plata cu întârziere a unor creanţe.
Pe de altă parte, înregistrarea corectă în a operaţiunilor efectuate – deci, ţinerea contabilităţii – , reprezintă pentru creditori o garanţie că operaţiunile au fost legale, că acestea pot fi verificate şi că aceştia îşi vor putea recupera creanţele din bunurile înregistrate în contabilitate.
Apoi, deşi a fost somat în mod repetat administratorul nu a predat documentele contabile , nu a dat explicaţii privind evidenţa contabilă a societăţii, ceea ce prezumă că nu a ţinut o în conformitate cu legea, a folosit bunurile societăţii în folosul său sau al altei persoane, sau că a ascuns bunurile societăţii, faptă ilicită ce se încadrează în disp. art. 138 lit.d din legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Administratorul statutar nu a depus situaţiile financiare anuale şi declaraţiile fiscale trimestriale, nu a contabilizat obligaţiile fiscale şi celelalte creanţe.
Starea de insolvenţă a debitoarei este imputabilă pârâtului întrucât, prin omisiune, nu a condus contabilitatea în condiţiile legii şi nu au depus la organele fiscale bilanţul contabil, aşa cum prevede art. 27 alin 1 , art.30 alin.1 din legea nr.82/1991 raportat la art.73 lit.e din Legea nr.31/1990, obligaţie ce revine administratorului societăţii debitoare.
În lipsa evidenţei contabile nu s-au putut identifica obligaţiile fiscale ale debitoarei.
Răspunderea reglementată de prevederile art.138 din Lege presupune existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent.
Prejudiciul creditorilor rezidă în imposibilitatea acesteia de a-şi realiza creanţele scadente din cauza faptului că administratorul statutar sau altă persoană au cauzat starea de insolvenţă , astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile. O parte din pasivul societăţii va fi suportat de administratorii statuari pentru că datorită faptelor săvârşite de către ei, debitorul a ajuns în stare de insolvenţă.
Prejudiciul este cauzat direct debitorului persoană juridică şi numai indirect creditorilor.
Prin urmare, dovada legăturii dintre fapta ilicit, culpabilă a administratorului societăţii debitoare este dovedită, astfel că cererea formulată în condiţiile art.138 alin. 1 lit.a şi d din Legea nr.85/2006 a fost admisă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii K.J. şi K.E. solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
În motivarea recursului pârâţii au arătat următoarele:
Prin sentinţa civila nr.1209 pronunţata in şedinţa publica din 4 martie 2013 instanţa a reţinut greşit mai multe stări de fapt.
Învederează faptul ca SC JONY-KOV SRL in urma Hotărârii Adunării Generale prin care asociaţii Kovacs I. Jozsef si Kovacs J. Jozsef se retrag; iar asociaţi raman lonita Marian si Lungu Adrian-Stefan, actele contabile au fost predate asociaţilor ramaşi, prin proces varbal încheiat ia data de 01.08.2011 legalizata pentru data certa de către Hrisovescu Roxana-lonela . Prin acel proces verbal de predare primire se poate observa faptul ca asociaţii ramaşi in societate au preluat toate actele contabile existente in firma din 13.12.2004 pana in data de 01.08.2011.
Arată faptul ca instanţa de fond a reţinut greşit faptul pârâţii au refuzat sa colaboreze, si au refuzat sa predea documentele contabile. Se întreabă de loc retoric, ca de unde sa predea documentele contabile Lichidatorului Judiciar daca actele respective au fost predate asociaţilor ramaşi in societate, mai mult ca atat, prin Hotărârea Adunării Generale al asociaţilor prin care s-au retras din societate s-a hotărât ca sediul social al societăţii sa se schimbe, iar noul sediul sa fie in Mun.Bacău, Calea Romanului nr.32 Jud. Bacău, urmând ca toate documentele sa fie păstrate la sediul social, aşa cum normele legale le solicita.
In alta ordine de idei învederează ca inclusiv lichidatorul judiciar se afla in eroare totala având in vedere faptul ca in 01.08.2011 societatea Sc.Jony-Kov Srl, avea ca asociaţi pe Kovacs I.Jozsef si K.J., Lungu Adrian-Stefan, lonita Marian, iar pârâta K.E. nu apărea in nici o forma in aceasta societate. Intradevar numita K.E. figura in calitate de asociata in societatea respectiva dar cu ani in urma acesta s-a retras si a predat partea s-a numitului Kovacs J. Jozsef.
In privinţa faptului ca administratorul a fost somat in mod repetat sa predea documentele contabile dar acesta nu a răspuns, fapt care a condus la atragerea răspunderii administratorului, dar care pentru pârâţi este o enigma in ce calitate sunt ei obligaţi la suportatrea pasivului cosietatii debitoare, având in vedere faptul ca pârâţii nu sunt nici asociaţi nici administratori al societăţii debitoare SC J.K. SRL.
Menţionează un lucru extrem de important in momentul in care asociaţii Kovacs I. Jozsef si Kovacs J. Jozsef s-au retras asociaţii ramaşi Lungu Adrian-Stefan si lonita Marian au declarat ca „cunosc situaţia juridica si financiara-contabila a societăţii susmenţionate si au preluat întregul activ si pasiv al societăţii declarând ca au luat la cunoştinţa de situaţia financiara contabila si juridica a societăţii”, observând aceasta declaraţie consideră ca asociaţii ramaşi dupa retragere sunt obligaţi sa suporte toate consecinţele nedepunerii actelor contabile, necolaborarea cu lichidatorul judiciar pârâţii nu au nici o răspundere cu privire la faptele acestora.
In aceasta privinţa solicită admiterea recursului in sensul respingerii cererii lichidatorului judiciar soc.prof I. IPURL de a atrage răspunderea pârâţilor cu privire la debitele societăţii SC J.K. SRL motivat de faptul ca in momentul in care s-a cerut atragerea răspunderii administratorului pârâţii nu aveau nici o calitate in aceasta societate.
În apărare, Societatea Profesionala I. IPURL, in calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC JONY-KOV SRL a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat si menţinerea ca legala si temeinica a Sentinţei Civile atacate.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Lichidatorul judiciar soc. prof. I. IPURL a solicitat angajarea răspunderii administratorilor statutari ai debitorului SC J.K. SRL , K.J., K.E. şi L.A.S. în temeiul art. 138 lit. a şi d din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
În motivarea cererii sale s-a arătat că aceştia au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau al altei persoane, faptă ilicită prevăzută de dispoziţiile art.138 alin.1 lit.a din Legea insolvenţei nr.85/2006, constând în nepredarea bunurilor evidenţiate în documentele contabile lichidatorului judiciar în vederea valorificării în procedura de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitoarei.
De asemenea, au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, faptă ilicită prevăzută de dispoziţiile art. 138 lit.d din lege, constând în nedepunerea la
organele financiare a raporturilor contabile, a declaraţiilor fiscale. S-a mai arătat că administratorii statutari au refuzat să coopereze şi nu au predat documentele contabile.
Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a dispus ca întregul pasiv al debitoarei in suma de 181.117,21 lei sa fie suportat de către foştii reprezentanţi (asociaţi si administratori ) ai debitoarei K.J. si K.E. si de către actualul administrator statutar L.A.S..
Pârâţii K.J. si K.E. au declarat recurs, solicitând modificarea parţială a sentinţei, în sensul respingerii formulate faţă de recurenţi, cu motivarea că, pe de o parte, numita K.E. nu mai avea nicio calitate în societate, cu mult anterior deschiderii procedurii, iar numitul K.J. şi-a cesionat părţile sociale deţinute şi a predat cesionarilor bunurile existente în patrimoniu, precum documentele contabile, astfel încât faptele alegate nu îi sunt imputabile.
Cu privire la aceste aspect, Curtea apreciază că se impune tratarea diferenţiată a celor doi recurenţi, în condiţiile în care elementele pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată sunt, în principal, cele care rezultă din bilanţul contabil aferent anului 2010.
Or, aşa cum rezultă din informaţiile ce au fost solicitate de către instanţă, pârâta K.E. a avut calitatea de reprezentant legal al debitoarei, de la înfiinţarea acesteia, la 10.12.2004, până la 2.10.2009, când şi-a pierdut orice calitate în societate.
Că este aşa rezultă chiar din actul de cesiune, întocmit la 1.08.2011, de către asociaţii K.J. şi K.J., recurenta nefiind menţionată ca având nici măcar calitatea de asociat.
Aşa fiind, în condiţiile în care mandatul recurentei a încetat cu circa 1 an de zile înaintea momentului la care se raportează reclamantul, sunt pe deplin incidente statuările doctrinare în sensul în care administratorii ale căror funcţii au încetat în momentul deschiderii procedurii colective, nu răspund decât dacă evenimentele care au cauzat insolvenţa erau prezente la data încetării prerogativelor, în caz contrar lipsind raportul de cauzalitate cerut de disp. art. 138 din LPI. Or, prin cererea de chemare în judecată nu au fost relevate elemente care să ducă la o soluţie contrară, astfel încât recursul declarat de această pârâtă se impune a fi admis, cu consecinţa modificării parţiale a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta-recurentă K.E..
În ceea ce-l priveşte pe pârâtul K.J., Curtea reţine că reclamantul nu a contestat împrejurarea că, în luna august 2011, numiţii K.J. si K.J. au cesionat părţile sociale ale debitoarei către paratul L.A. si I.M., ambii cu domiciliul in judeţul Constanta, fiind numit administrator statutar paratul L.A.
Ceea ce s-a subliniat însă este faptul că, odată cu transmiterea părtilor sociale, la ORC Sălaj nu s-a operat si schimbarea sediului social al societăţii, reclamantul-intimat opinând în sensul în care noii asociaţi au preluat doar in mod fictiv societatea debitoare.
Curtea, analizând probaţiunea existentă la dosar, constată că aceste susţineri se impun a fi validate, argumente în acest sens fiind împrejurarea că, din informaţiile aflate la dispoziţia lichidatorului, de la data transferului părtilor sociale nu s-a mai desfăşurat nici o activitate in cadrul societăţii si nu s-au mai depus nici un fel de declaraţii fiscale.
Totodată, nu este de ignorat nici faptul că, deşi recurenţii afirmă că au predat noilor asociaţi toate bunurile aflate în patrimoniul societăţii, precum şi evidenţele contabile, cesiunea s-a făcut la valoarea nominală. Or, este greu de crezut că au fost predate bunuri în valoare de peste 100.000 lei, fără un contraechivalent care să
reflecte valoarea activelor cedate, aspecte ce relevă fie caracterul fictiv al cesiunii, fie conivenţa frauduloasă dintre cedenţi şi cesionari.
Mai mult, intimatul arată corect că sediul social al debitoarei rămânând neschimbat, actele contabile ale societăţii ar fi trebuit sa se regăsească la acest sediu, in conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, insa deşi sediul social al debitoarei se afla la o locaţie aparţinând cedenţilor, aceştia nu au colaborat în nici un fel cu lichidatorul.
In acest sens, Curtea consideră ca procesul verbal de predare primire a documentelor contabile către noii asociaţi si administratori nu ii absolvă pe foştii reprezentanţi ai debitoarei de răspundere, in condiţiile in care datoriile societăţii au fost acumulate in perioada in care recurentul administra societatea debitoare, iar pe de alta parte, în condiţiile in care actele contabile trebuiau sa se regăsească la sediul social conform prevederilor legale.
În concluzie, în cauză există elemente suficiente pentru a se concluziona în sensul în care cesionarea părţilor sociale si schimbarea administratorului s-au făcut doar in scopul sustragerii de la răspundere de către cedenţi, insa aceasta schimbare a asociaţilor nu poate absolvi de răspundere persoana care se face vinovata de ajungerea societăţii in stare de insolvenţă.
Din această perspectivă, corect a reţinut judecătorul sindic că, conform ultimului bilanţ contabil întocmit de către debitoare si anume cel aferent anului 2010, aceasta figurează cu imobilizări corporale in suma de 15.000 lei, cu stocuri in suma de 101.814 lei si sold de casa in suma de 2.737 lei, deci, la data cesiunii părtilor sociale, aceasta deţinea scriptic active din care s-ar fi putut acoperi datoriile societăţii. Important de subliniat este şi faptul că tot din aceasta perioada provin si datoriile societăţii in condiţiile în care, ulterior cesiunii părtilor sociale, nu s-a mai desfăşurat activitate si nu s-a mai depus nici un bilanţ contabil.
Or, având in vedere faptul ca atat datoriile societăţii cat si bunurile evidenţiate in contabilitate existau la data la care recurentul administra societatea, in mod justificat s-a considerat ca acesta se face vinovat de ajungerea societăţii in stare de insolvenţă.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut şi că noţiunea de evidenţe ale debitorului include orice înscrisuri sau documente, care au destinaţia să asigure informarea despre starea economică şi deciziile persoanei morale.
În consecinţă, răspunderea administratorului pentru acoperirea pasivului intervine şi atunci când se poate stabili o legătură de cauzalitate între starea de insolvenţă şi acţiunea de falsificare ori dispariţia evidenţelor contabile, neavând relevanţă dacă este vorba de partea de contabilitate generală, financiară sau de contabilitatea de gestiune-primară.
În mod firesc, se bucură de protecţie legală toate înscrisurile care au menirea de a asigura informarea permanentă despre situaţia patrimonială a entităţii.
Falsurile, sustragerile sau distrugerile evidenţelor societăţii pot avea drept consecinţă diminuarea aparentă sau reală a activelor societăţii prin disimularea unor bunuri, valori ori alte elemente ale activului patrimonial, neavând relevanţă dacă este vorba de un singur act sau mai multe, ori dacă acestea au fost afectate în tot sau numai parţial.
Răspunderea pentru acoperirea pasivului este o răspundere subiectivă fundamentă doar pe culpa intenţională dovedită . Utilizarea prezumţiilor simple în mecanismul probaţiunii este însă compatibilă cu specificul acestei proceduri.
Doctrina s-a pronunţat în sensul că refuzul părţii de a remite instanţei documentele de comerţ sau corespondenţa comercială poate fi încadrat în categoria indiciilor obiective de natură să întemeieze prezumţii judiciare.
Refuzul predării evidenţei contabile poate constitui un indiciu semnificativ pe care judecătorul să-şi întemeieze prezumţii determinante în acest sens, dacă motivarea sub aspectul prezumţiilor judiciare este pertinentă, completă, întemeiată, omogenă şi convingătoare.
Văzând şi cele reţinute anterior, susţinerea conform căreia nefurnizarea datelor cu privire la activul patrimonial nu intră sub incidenţa prev. art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006, faptele imputate pârâtului neavând caracter intenţional, nu poate fi validată de Curte.
În cazul recurentului, nefurnizarea unor date pertinente referitoare la situaţia patrimoniului debitoarei sunt în speţă indicii semnificative pe care Curtea să-şi poată întemeia prezumţiile judiciare că evidenţa contabilă nu a fost deloc întocmită ori a fost distrusă în scopul ascunderii unor active şi că între această faptă şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă există un raport clar de cauzalitate.
Prin neconformitatea „lato sensu” a ţinerii contabilităţi a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori şi elemente ale activului patrimonial, cu atât mai mult cu cât folosirea elementelor de activ în interesul societăţii ar fi permis stingerea, în mare măsură, a pasivului.
Prin urmare, creditorii, direct interesaţi în reconstrucţia promptă şi completă a patrimoniului debitoarei, au fost prejudiciaţi neavând acces la înscrisurile sau documentele care aveau destinaţia să asigure informarea despre starea economică şi deciziile persoanei morale şi care le-ar fi permis să acţioneze în vederea acoperii pasivului sau a limitării acestuia.
Mai mult, pârâtul nu a predat aceste bunuri şi nici nu a dovedit modalitatea de ieşire din patrimoniul debitoarei a activelor evidenţiate în ultimul bilanţ, nejustificând nici destinaţia pe care a dat-o disponibilităţilor băneşti. Aşa fiind, există suficiente indicii care pot fundamenta şi prezumţia că pârâtul a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice, determinând societatea să ajungă în stare de insolvenţă.
Pe cale jurisprudenţială s-a statuat că în lipsa totală a evidentelor contabile care să permită o determinare concretă a împrejurărilor în care s-a intrat în încetare de plăti, nu se poate pretinde reclamantului să facă dovada unei legături de la cauză la efect între săvârşirea faptei imputate şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, atâta timp cât, din culpa pârâtului, aceste cauze concrete nu au putut fi determinate.
Pârâtul, în calitate de administrator statutar al societăţii debitoare, în temeiul art. 72 şi art. 73 alin. 1 lit. e din Legea nr. 31/1990, nu a dovedit pertinent modalitatea de ieşire din patrimoniul debitoarei a activelor evidenţiate în bilanţ şi nici nu a justificat ce destinaţie a dat disponibilităţilor băneşti.
Nefurnizarea de către administratorii statutari a datelor corecte şi clare referitoare la patrimoniul debitoarei este un indiciu semnificativ în raport de care se poate prezuma că au existat manopere frauduloase cu privire la activ – bunuri, valori şi elemente de patrimoniu fiind utilizate în detrimentul interesului social -, starea de insolvenţă fiind consecinţa directă a acestui ilicit.
A nu admite că există un raport de cauzalitate caracterizat între fapta imputată în speţă pârâtului şi insuficienţa activului ar însemna să se permită celui căruia i se „reproşează” conduita frauduloasă să se apere de răspundere prevalându-se de propria sa culpă. Creditorii/lichidatorul ar fi puşi astfel în imposibilitatea dovedirii originilor insuficienţei activului, misiunea stabilirii situaţiei patrimoniale a societăţii la diferite etape devenind practic imposibilă pentru titularii acţiunii.
Drept consecinţă, fiind întrunite condiţiile de fond şi formă pentru antrenarea răspunderii executivului, prima instanţă în mod corect a admis acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, în ceea ce-l priveşte pe recurentul K.J. şi pe pârâtul L.A.S., soluţia dată cu privire la acesta din urmă nefăcând, de altfel, obiectul criticilor din recurs.
Pentru aceste motive, Curtea admite recursul declarat de pârâţii K.J. şi K.E. împotriva sentinţei civile nr. 1209 din 4.03.2013 a Tribunalului Sălaj, pe care o modifică în parte, în sensul că admite în parte acţiunea şi obligă pârâţii K.J. şi L.A.S. la plata sumei de 181.117,21 lei, pasiv al debitoarei şi respinge cererea formulată în contradictoriu cu pârâta K.E..
