Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ, decizia nr. 203 din 30 ianuarie 1998 (dosar nr. 1623/1997)
Potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990, în cazul în care cel ce se consideră vătămat în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ, nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale în cadrul procedurii prealabile sau dacă autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamaţia în termenul legal de 30 de zile de la primirea acesteia, poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei şi, în toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de zile de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
în cauză, Inspectoratul pentru Cultură al municipiului Bucureşti, prin depoziţia nr. 6 din 13 februarie 1991, a eliberat din funcţia de director al Circului “Globus” pe reclamantul M.C., potrivit dispoziţiilor art. 130 (1) lit. e din Codul Muncii.
Reclamantul a contestat măsura luată la Primăria municipiului Bucureşti, care, prin decizia nr. 217 din 19 martie 1991, respinge ca neîntemeiată contestaţia formulată de acesta.
După mai mult de doi ani de zile, la data de 26 iunie 1993, reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei nr. 6 din 13 februarie 1991 la Judecătoria sec
torului 2 al municipiului Bucureşti.
Rezultă că reclamantul s-a adresat instanţei, chiar necompetente să soluţioneze litigiul, cu încălcarea termenelor prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 29/1990.
In timp ce termenul de 30 de zile pentru sesizarea instanţei este un termen de prescripţie, când se naşte dreptul la acţiune, în sens material, termenul de un an poate fi considerat un termen de decădere, în sensul că reclamantul nu ar mai putea cere anularea actului dacă termenul de 30 zile pentru sesizarea instanţei ar urma să-şi înceapă cursul după expirarea unui an calendaristic de la comunicarea actului administrativ.
Conform art. 103 din Codul de procedură civilă, exercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.
Recurentul M C. a formulat cerere de repunere în termen pentru motivul că inspectoratul pentru cultură nu a indicat în mod corect organul de jurisdicţie la care să fie adresată contestaţia şi nu a dispus menţionarea că s-ar fi încercat indicarea unui alt loc de muncă în condiţiile desfacerii contractului de muncă pe motiv de necorespundere profesională.
Repunerea în termen este posibilitatea pe care o are instanţa de a înlătura decăderea părţii atunci când au existat împrejurări mai presus de voinţa ei care au împiedicat-o să introducă acţiunea în termen, putând a exercita acest drept pe termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, arătându-se motivele împiedicării.
Or, reclamantul nu a formulat o cerere de repunere în termen în condiţiile impuse de art. 103 din Codul de procedură civilă.
Contrar susţinerilor recurentului, dar în acord cu dispoziţiile art. 137 din Codul de procedură civilă, la soluţionarea cauzei instanţa are obligaţia să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii.
în ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei, care are caracter de ordine publică ce putea fi invocată de oricare din părţi şi chiar de către instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, se constată că rezolvarea dată de către instanţa de fond este corectă.
în consecinţă, motivele de casare fiind nefondate, recursul reclamantului urmează să fie respins.
