– Art.138 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Lipsa evidenţelor contabile coroborată cu datele din ultimul bilanţ din care rezultă active circulante, disponibilităţi băneşti şi un profit net mult mai mare decât pasivul debitorului indică o administrare frauduloasă a averii acestuia fiind incidente în cauză prevederile art.138 alin.1 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006.
Decizia nr.1959 din 23 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Administrativ şi Fiscal
Prin acţiunea înregistrată în cadrul dosarului de faliment nr.893/105/2009, la data de 25.01.2010, reclamantul lichidator judiciar a chemat în judecată pe pârâtul S N solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună instituirea răspunderii personale a pârâtului pentru pasivul societăţii debitoare în cuantum de 73.599 lei, conform art.138 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006.
În motivarea acţiunii a arătat că prin sentinţa nr.436/25.02.2009 Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a dispus deschiderea procedurii generale de împotriva debitoarei, iar prin sentinţa nr.1569/02.11.2009 instanţa a dispus intrarea debitoarei în faliment prin procedura simplificată şi apreciază că fostul administrator statutar al debitoarei, se face vinovat de săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006, întrucât nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.1, art.20 şi art.22 din Legea nr.82/1991 a contabilităţii, deşi această obligaţie îi revenea conform art.73 alin.1 lit.c şi alin.2 din Legea nr.31/1990 actualizată.
A mai arătat că pârâtul nu a depus la Direcţia Finanţelor Publice Prahova bilanţul pe anul 2008 şi nici situaţiile financiare pe anii 2007 şi 2008 la registrul comerţului, deşi Legea nr.31/1990 instituie în sarcina administratorilor societăţii obligaţia de ţinere corectă a registrelor contabile, prevederile art.71 statuând că administratorii sunt răspunzători în mod solidar faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere.
S-a susţinut că neţinerea corectă a contabilităţii face imposibilă pentru administratorul judiciar să identifice dificultăţile financiare cu care s-a confruntat societatea şi că pârâtul, prin neîntocmirea actelor contabile, a dovedit că nu cunoştea ori a ignorat întinderea reală a debitului, fiind astfel prezumat de lege a fi în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale.
Reclamantul a menţionat că, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art.138 alin.1 lit. a şi c din Legea nr.85/2006, se constată că potrivit informaţiilor afişate pe site-ul oficial al Ministerului de Finanţe, debitoarea era înregistrată în evidenţele fiscale, la nivelul anului 2007, cu active circulante în valoare de 303.667 lei, creanţe în valoare de 302.344 lei şi disponibilităţi băneşti în cuantum de 1.323 lei, că în anul 2007 debitoarea a avut un profit net de 134.998 lei, şi faptul că pârâtul nu a utilizat aceste sume pentru acoperirea datoriilor conduce la concluzia că acesta a dat dovadă de o ineficientă utilizare a resurselor, a folosit bunurile şi creanţele societăţii în interes propriu, că nu a încercat să redreseze activitatea societăţii debitoare, dispunând continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit la încetare de plăţi, determinând acumularea de datorii către instituţiile statului şi prin nedeclararea insolvenţei, pârâtului îi sunt imputabile majorările şi penalităţile calculate.
S-a arătat că în privinţa prejudiciului cauzat prin faptele enumerate, existenţa şi întinderea acestuia sunt dovedite prin tabelul definitiv al creanţelor împotriva averii debitoarei şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăţi şi că între faptele pârâtului şi prejudiciul cauzat există un raport de cauzalitate, fiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prev. de art.998-999 din Codul civil.
În final, a arătat că debitul înregistrat în tabelul definitiv al creanţelor îşi are originea în fapta ilicită a pârâtului iar răspunderea personală a acestuia poate fi antrenată pentru întregul pasiv de 73.599 lei.
Prin sentinţa nr.1054 pronunţată în data de 30 iunie 2010, judecătorul sindic a admis cererea de instituire a răspunderii patrimoniale formulate de lichidatorul judiciar, al debitoarei SC R SRL împotriva pârâtului S N şi a dispus instituirea răspunderii pârâtului pentru pasivul societăţii debitoare în sumă de 73.599 lei.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, în exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul a analizat cauzele şi împrejurările care au dus debitoarea în stare de insolvenţă, a întocmit tabelele creanţelor împotriva averii debitoarei şi a efectuat demersuri pentru identificarea şi valorificarea bunurilor din patrimoniul societăţii .
S-a constatat, din rapoartele întocmite că administratorul statutar nu şi-au îndeplinit obligaţia de a depune la dosar actele prevăzute de Legea 85/2006, iar din verificările efectuate de lichidatorul judiciar la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Prahova, rezultă că societatea nu a mai depus bilanţurile contabile pe anul 2008 şi nici situaţiile financiare pe anii 2007 şi 2008 la registrul comerţului, astfel că în lipsa depunerii documentelor contabile nu au putut fi identificate şi evaluate bunurile societăţii.
Judecătorul-sindic a constatat întrunite în mod cumulativ cerinţele legii, în sensul că pârâtul a avut calitatea de administrator al societăţii debitoare, iar neîndeplinirea obligaţiei de neprezentare a actelor menţionate de din Legea 85/2006, respectiv a evidenţei contabile a debitoarei, coroborată cu neidentificarea activelor ce figurează în patrimoniul societăţii care prin valorificare ar fi acoperit parţial creanţele creditorilor, duc la concluzia că pârâtul a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei – lipsa evidenţelor contabile şi activelor imobilizate indicând o administrare frauduloasă a averii debitoarei.
S-a reţinut că debitoarea a încheiat anul 2007 cu un profit net de 134.998 lei, însă pârâtul nu a utilizat această sumă pentru acoperirea datoriilor, dând dovadă de o proastă administrare şi folosind bunurile şi creanţele societăţii în interes propriu şi că, în acest mod debitoarei, şi implicit creditorilor care nu-şi pot acoperi creanţele le-a fost cauzat un prejudiciu constând în pasivul neacoperit al societăţii.
Pe cale de consecinţă, fiind incidente în cauză prevederile art.138 alin.1 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006, tribunalul a admis acţiunea aşa cum a fost formulată şi a dispus obligarea pârâtei la suportarea unei părţi din pasivul societăţii debitoare, respectiv suma de 23.807 lei ce nu a fost justificată şi nu a fost regăsită faptic în conturile societăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul S N, susţinând că cererea de atragere a răspunderii este neîntemeiata, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii personale reglementată de Legea nr.85/2006, nefiind dovedită existenta faptei ilicite, nu s-a stabilit cuantumul unui prejudiciu generat de fapta ilicita şi nu s-a dovedit existenta unui raport de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu.
Se mai susţine că cererea formulată de către lichidatorul judiciar, cu toate că este întemeiata în drept pe dispoziţiile Legii nr.85/2006, face trimiteri la răspunderea contractuala reglementata de Legea nr.31/1990 şi în această situaţie este necesară o clarificare a naturii juridice a răspunderii reglementata de art.138 şi urm. din Legea nr.85/2006, întrucât aceasta reprezintă acea forma a răspunderii civile care îşi are izvorul intr-un contract civil care prevede în sarcina unei persoane anumite obligaţii.
Menţionează că, în cazul răspunderii statuate în baza art.138, legea nu sancţionează încălcarea unor obligaţii contractuale, ci sancţionează fapte cu vădit caracter ilicit şi în acest context, condiţiile generale sunt: existenta faptei ilicite, existenta prejudiciului, stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu, iar condiţiile speciale: cel răspunzător sa fii fost membru al organelor de conducere, fapta să fie dintre cele limitativ enumerate de lege şi să fi contribuit la ajungerea societăţii în insolvenţa.
Recurentul a precizat că nu s-a dovedit existenta faptei ilicite, deşi în cerere se vorbeşte despre toate faptele incriminate prin art.138, dar nici una dintre aceste fapte nu a fost dovedită.
În privinţa lit.d şi e, este necesar să se dovedească un interes personal în continuarea activităţii, interes ce nu se poate prezuma, dar pentru aceasta este necesara dovedirea faptei ilicite relativă la ţinerea contabilităţii şi la modul în care aceasta a contribuit sau nu la ajungerea în stare de insolvenţă.
Recurentul susţine că lichidatorul judiciar nu face niciun fel de referire şi la dovezile care au stat la baza formulării cererii, fapt consacrat în practica judiciară instanţa de control judiciar, în speţă Curtea de Apel, a statuat că neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea respectiv, nedepunerea documentelor contabile la organele fiscale, nu este un motiv pentru a solicita răspunderea organelor de conducere ale societăţii debitoare, iar acest fapt este sancţionat de organul fiscal cu amenda.
Pârâtul mai arată că nu s-a dovedit existenţa şi întinderea prejudiciului, acesta fiind unul dintre cele mai neglijate aspecte în practica aplicării art.138. De regulă, contrar dispoziţiilor legale, se ajunge spre sfârşitul procedurii când se constată că nu sunt suficiente fonduri se solicita acoperirea întregului debit, iar conform dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să fie cert şi determinat sau determinabil. În cererea lichidatorului nu se face nicio referire la modul în care se stabileşte cuantumul prejudiciului şi pentru ce câtime a acestuia se solicita răspunderea sa.
Recurentul susţine că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu, întrucât prin cererea lichidatorului raportul de cauzalitate este de fiecare data prezumat, fără a avea o baza legala.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva administratorului S N.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Răspunderea reglementată de art. 138 din lege este menită să asigure acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi îşi are premisele în raportul administratorului judiciar asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului şi a persoanei căreia i-ar fi imputabilă.
Potrivit art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor sale de conducere care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului.
Răspunderea prevăzută de art. 138 din privind procedura insolvenţei poate fi angajată numai dacă prejudiciul produs creditorilor a fost cauzat prin săvârşirea uneia dintre faptele ilicite reglementate limitativ de acest text de lege.
Lichidatorul judiciar a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale faţă de administratorul societăţii debitoare, întemeiată pe dispoziţiile art.138 alin.1 lit.a, c şi d din Legea nr.85/2006, motivat de faptul că acesta nu a depus bilanţurile contabile pe ultimii trei ani, nu a ţinut contabilitatea societăţii debitoare potrivit Legii nr.82/1991, a efectuat acte de comerţ în interes personal şi nu a dat curs la solicitările de a furniza date pentru elucidarea cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă.
Prima instanţă în mod corect a reţinut, că administratorul societăţii debitoare nu a respectat prevederile art.1 alin.1 din Legea contabilităţii nr.82/1991, în sensul de a organiza şi a conduce contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.138 alin.1, lit. a) şi d) din Legea nr.85/2006.
Din actele dosarului a rezultat că societatea, prin administrator, a rulat sume mari de bani în numerar fiind înregistrat în anul 2007 cu active circulante în valoare de 303.667 lei, creanţe în valoare de 302.344 lei şi disponibilităţi băneşti de 1.323 lei, încheind anul cu un profit net de 143.998 lei.
Curtea reţine că, după anul 2007, administratorul societăţii nu a achitat nici un debit şi nici nu a depus bilanţul contabil, mai mult nu a prezentat nici lichidatorului actele şi documentele contabile ale societăţii debitoare pentru perioada cuprinsă între anii 2007 şi 2008, motiv pentru care se constată îndeplinite condiţiile art.10 alin.1 din legea contabilităţii, potrivit cărora răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului acestei societăţi.
Susţinerile recurentului în sensul că cererea de atragerea răspunderii nu este dovedită, nu poate fi reţinută, întrucât lichidatorul judiciar a prezentat judecătorului-sindic dovezile săvârşirii de către pârâtul-recurent a faptelor pentru care a solicitat angajarea răspunderii acestuia şi a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul produs creditorilor, faptele ilicite, raportul de cauzalitate dintre faptele respective şi lipsa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile precum şi vinovăţia pârâtului-recurent.
Aspectele referitoare la contabilitatea societăţii şi actele contabile solicitate sunt menţionate în raportul administratorului judiciar, în cererea de atragere a răspunderii, fără ca administratorului statutar să facă dovada existenţei unei alte situaţii de fapt care să conducă la concluzia că nu a săvârşit faptele pentru care i-a fost antrenată răspunderea.
Nefiind dovedită o altă situaţie de fapt, nu se poate exclude aplicarea dispoziţiilor art. 138 din Legea insolvenţei aceasta fiind o răspundere civilă delictuală specială ce se angajează numai în condiţiile şi pentru faptele limitativ prevăzute de lege. Recurentul susţine că nu s-a dovedit săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, şi nu poate fi obligat la acoperirea prejudiciului respectiv, dar nu face nicio dovadă în acest sens şi nici nu depune actele contabile care să combată dovezile administratorului judiciar.
Prin urmare judecătorul-sindic a reţinut corect că lipsa evidenţelor contabile şi a activelor imobilizate indică o administrare frauduloasă a averii debitoarei fiind incidente în cauză prevederile art.138 alin.1 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006.
Faţă de cele anterior menţionate şi din înscrisurile aflate la dosar, Curtea a constat că susţinerile recurentului sunt nefondate, fiind infirmate de probele administrate în cauză, situaţie în care în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a respinge ca nefondat recursul, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.
