Citeste şi


Interpretarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Caracterul special al răspunderii instituite de textul mentionat


Legea nr. 85/2006, art. 138

Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, la lit. a) – g), faptele considerate nelegitime, prejudiciul – care este acela al provocării sau con-tribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în starea de – şi cere o cauzalitate tipică între faptă şi prejudiciu, culpa persoanei chemate a răspunde fiind evaluată „in concreto”. în cazul încălcării obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea nu se poate susţine că există o prezumţie de culpă, din formularea

art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 rezultând cu evidenţă că aceste fapte nu pot fi săvârşite decât cu intenţie, care trebuie dovedită cu probe convingătoare, în persoana fiecăruia dintre cei consideraţi răspunzători.

Decizia nr. 256 din 31 mai 2010

Notă: In acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 405 din 13 septembrie 2011 şi nr. 538 din 8 noiembrie 2011.

Prin sentinţa nr. 122/S/09.02.2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi -judecător sindic, au fost respinse excepţia nulităţii cererii pentru lipsa dovezii calităţii dc reprezentat a AFP şi excepţia prematurităţii acţiunii având ca obiect atragerea răspunderii, invocate de pârâtul C.M.R. în temeiul dispoziţiilor art. 138 din Legea privind procedura insolvenţei, a fost respinsă acţiunea formulată de AFP, în calitate de Preşedinte al comitetului creditorilor debitorului SC M.S.M. SRL, în contradictoriu cu pârâţii C.M.R. şi C.A., în calitate dc administratori ai debitorului SC M.S.M. SRL.

Pentru a se pronunţa în acest sens, judecătorul sindic a reţinut că -potrivit informaţiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei societatea debitoare era administrată de pârâtul C.A., anterior acestui moment funcţia fiind deţinută de pârâtul C.M.R. Notificaţi de către administratorul judiciar, cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei şi la obligaţia de predare a actelor contabilc, pârâţii nu au dat curs decât parţial demersurilor lichidatorului judiciar pentru predarea actelor şi gestiunii. în reglementarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, răspunderea membrilor organelor de conducere devine operantă în toate cazurile când pasivul social nu poate fi acoperit din culpa lor, când aceştia au cauzat starea de insolvenţă a societăţii prin săvârşirea vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la lit. a) – g) ale articolului menţionat iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.

Rezultă – aşadar – că pentru instituirea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, săvârşirea acestor fapte să se fi produs în mandatul lor, iar aceste fapte să fi cauzat prejudiciul carc a determinat starea de insolvenţă a debitoarei falite. Răspunderea persoanelor enumerate în alin. (1) al art. 138 este condiţionată, printre altele, de existenţa legăturii de cauzalitate între faptele expuse şi starea de insolvenţă, această formă specială de răspundere fiind instituită exclusiv în favoarea debitorului falit, care se vede nevoit în această etapă, prin reprezentantul său, care în procedura de faţă este administratorul judiciar, să readucă în patrimoniul său contravaloarea prejudiciilor care i-au determinat starea de insolvenţă.

Judecătorul sindic a constatat că administratorii răspund în condiţiile reglementate de contractul de mandat, dar numai faţă de societate, dispoziţiile legale fiind speciale şi deci de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Astfel, nu se poate susţine că răspunderea instituită de o dispoziţie legală specială poate fi extinsă prin analogie şi la raporturile dintre societate şi terţii creditor, astfel cum este cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile articolului 138 din Legea insolvenţei, deoarece o astfel de extrapolare ar adăuga la lege şi ar fi contrară principiului conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă”.

Lichidatorul judiciar s-a limitat la a susţine prin cererea sa că din studiul documentelor financiare rezultă că în perioada când activitatea debitorului era administrată de pârât, societatea a acumulat datorii, fapt cert din care trage o serie de concluzii în sensul că pârâţii şi-au creat venituri şi obligaţii de plată prin activitatea debitoarei, însă veniturile le-au folosit în interes personal, acumulând astfel datorii, concluzii care nu reprezintă decât prezumţii simple, ce nu au nici un fundament, în condiţiile în care de esenţa activităţii comerciale ţin operaţiunile de creare de venituri şi obligaţii de plată, ca fapte de comerţ. Reclamanta nu face o analiză a situaţiilor contabile şi a situaţiei încasărilor şi plăţilor efectuate în perioada de desfăşurare efectivă a activităţii. Faptul că debitoarea a acumulat datorii se poate datora unui management defectuos, unor condiţii economice sau de piaţă defavorabile, aspecte care ţin de riscul activităţii comerciale.

De asemenea, a reţinut instanţa că nu i se poate imputa administratorului pârât nedeclararea stării de insolvenţă în termen, în condiţiile în care procedura a fost deschisă la cererea debitorului. Susţinerile creditorului -referitoare la pasivitatea pârâtului – nu sunt de natură a reţine în sarcina acestuia că „a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi”, în condiţiile în care textul normativ impune o acţiune din partea subiectului activ, iar cerinţa esenţială este ca acca activitate să fie exercitata în interesul său personal. Activitatea continuată trebuie să fie în măsură să conducă la încetarea de plăţi în mod vădit, ceea ce presupune ca, la un nivel minim de pregătire, pârâtul putea sau trebuia să poată să conştientizeze consecinţa faptei, respectiv încetarea de plăţi în scopul obţinerii unui interes personal.

In privinţa răspunderii instituite de art. 138 lit. d), a reţinut instanţa că reclamanta s-a limitat la a susţine – prin cererea sa – că administratorul statutar notificat nu a predat actele contabile. Nu s-a probat că pârâtul ar fi ţinut „o fictivă” sau că „nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”, în condiţiile în care nici reclamanta nu a putut intra în posesia tuturor documentelor contabile, pentru a putea verifica acest aspect. Chiar dacă lipsa de colaborare din partea pârâţilor a îngreunat sarcina lichidatorului judiciar, de a identifica eventualele bunuri existente

în patrimoniul debitoarei, nu s-a tăcut dovada că această conduită ar fi generat insolvenţa debitoarei. Sub acest aspect, nepredarea către lichidator a tuturor actclor prevăzute în art. 28 din Legea 85/2006 nu echivalează cu neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, ci poate constitui -eventual – elementul material al infracţiunii prevăzute la art. 147 din Legea nr. 85/2006, care se pedepseşte cu amendă sau închisoare şi nu cu atragerea răspunderii patrimoniale a subiectului activ pentru partea din pasivul debitorului rămasă neacoperită în urma lichidării.

Mai mult, reclamantul nu a dovedit în concret nici un raport dc cauzalitate între nepredarea actelor contabile de către pârâtul-administrator (faptă pe care o transformă într-o prezumţie absolută a neţinerii contabilităţii) şi prejudiciu. Sub acest aspect, reclamantul a făcut doar supoziţii, arătând că atitudinea de indiferenţă şi totalul dezinteres manifestate de intimat fata de procedura de insolvenţă denotă şi un dezinteres în administrarea socictăţii şi achitarea datoriilor, împrejurare ce a dus în final la insolvenţa debitorului.

De asemenea, pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a administratorului socictăţii în insolvenţă, reclamantul ar trebui să dovedească atât săvârşirea de către pârâţi a uncia sau a mai multor fapte dintre cele prevăzute de art. 138 din lege, cât şi legătura de cauzalitate dintre această faptă şi ajungerea debitorului în stare de insolvenţă. Sub accst aspect, nu este suficientă simpla apreciere a lichidatorului, părţile fiind ţinute a face dovada celor afirmate, în condiţiile art. 1169 C. civ.

In condiţiile expuse, instanţa a respins cererca, nefiind probată în sarcina pârâţilor vreo activitate dclictuală de natura celor enumerate în art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. în condiţiile în care debitorul falit, după cum s-a constatat prin raportul final întocmit de lichidator şi necontestat de creditor, nu deţine bunuri sau elemente de patrimoniu valori-ficabile, nu are disponibilităţi în conturi bancare şi nu au fost identificate nici creanţe ce ar fi putut fi încasate în numele acestuia care să asigure acoperirea crcanţelor creditorilor, procedura este lipsită de obiect.

împotriva sentinţei a declarat recurs AFP – în calitate de preşedinte al comitetului creditorilor.

Recursul este neîntemeiat.

Criticile formulate de creditoarea AFP – în calitate de Preşedinte al comitetului creditorilor – se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor dc conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.

Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută cele mai multe dintre caracteristicile răspunderii delictuale, constituind o răspundere specială. Fiind vorba despre o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor – lit. a) – g) – considerate nelegitime, prejudiciul – care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în starea de insolvenţă – şi cere o cauzalitate tipică între faptă şi prejudiciu, culpa persoanei chemată a răspunde fiind apreciată „in concreto”.

Astfel, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, răspunderea membrilor organelor de conducere sau supraveghere ori a altor persoane, se poate face pentru:

– lit. c): au dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi;

– lit. d): au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Articolul 1169 C. civ. statuează cu privire la sarcina probei, în sensul că „cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

In raportul asupra cauzelor care au generat apariţia stării de insolvenţă nr. 334/04.05.2009, întocmit de lichidatorul judiciar AL I.P.U.R.L. se arată că actele contabile nu au fost puse la dispoziţia acestuia, din cauza pierderii întregii baze de date financiar-contabile din calculator şi se precizează că lichidatorul judiciar nu va înainta o acţiune în răspundere, conform prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, din lipsa dovezilor care să o susţină.

Curtea a reţinut că administratorii statutari nu se fac vinovaţi de fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, reclamanta nedovedind – prin probatoriul administrat – că pârâţii au dispus, în interes personal, continuarea activităţii societăţii, deşi era evidentă atragerea stării de insolvenţă. Desfăşurarea unei activităţi manageriale neperformante, existenţa pe piaţă a unor condiţii defavorabile, obţinerea unor rezultate negative, nu sunt de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 138, prin care se sancţionează exclusiv săvârşirea culpabilă a actclor limitativ prevăzute cc au drept consecinţă insolvenţă societăţii comerciale.

Astfel cum a reţinut în mod corect şi tribunalul, procedura de insolvenţă a fost deschisă la cererca debitorului SC M.S.M. SRL, context în

care susţinerile reclamantei au un caracter pur formal, nefiind dovedite. In acest context, corect a reţinut judecătorul-sindic că simpla invocare a dispoziţiilor art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 nu conduce automat la

atragerea răspunderii administratorilor, în situaţia în care nu s-a făcut dovada întrunirii – cumulative – a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Nici fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi reţinută în sarcina pârâţilor C.A. şi C.M.R. Curtea a arătat că această răspundere, special reglementată în Legea nr. 85/2006, nu prezumă legătura cauzală între neţinerea contabilităţii de către administratori şi provocarea stării de insolvenţă, iar aducerea societăţii în insolvenţă şi faliment nu este neapărat consecinţa imediată a acestui fapt, aşa cum consideră recurenta în detalierea motivelor recursului. Totodată, curtea a reţinut că justificarea folosită de recurentă, aceea dată de art. 28 din Legea nr. 85/2006, nu poate fi apreciată dincolo de funcţia sa circumstanţială.

împrejurarea că la dispoziţia administratorului judiciar şi, ulterior, a lichidatorului nu au fost puse documentele contabile nu valorează proba neţi-ncrii contabilităţii, a sustragerii sau distrugerii acestor documente, ci, cel mult, o poate prezuma, prezumţie insuficientă însă, câtă vreme nu este realizată proba concretă a autoratului/coautoratului şi legăturii cauzale dintre fapte şi prejudiciu: instalarea stării de insolvenţă, ca efect al neţi-nerii contabilităţii ori al distrugerii ei.

Astfel, dispoziţia legală arată că răspunderea patrimonială a persoanelor enumerate se antrenează dacă acestea, prin faptele descrise de lege, au contribuit la producerea prejudiciului (provocarea stării de insolvenţă) reiterând principul de bază potrivit căruia nici o răspundere nu poate fi angajată în lipsa identificării tuturor elementelor răspunderii civile în mod cumulativ, natura juridică a răspunderii administratorului fiind aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii

delictuale. In cazul încălcării obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea nu se poate susţine că există o prezumţie de culpă, din formularea art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 rezultând cu evidenţă că aceste fapte nu pot fi săvârşite decât cu intenţie, care trebuie dovedită cu probe convingătoare, în persoana fiecăruia dintre cei consideraţi răspunzător, aspect care nu a fost probat în cauză.

In consecinţă, curtea a considerat legală şi temeinică sentinţa atacată, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că – în temeiul art. 312 C. proc. civ. – a respins ca nefondat recursul formulat de credi-toarea AFP – în calitate de Preşedinte al comitetului creditorilor – împotriva sentinţei comerciale nr. 122 din 9 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Iaşi – judecător sindic. A fost menţinută, ca legală şi temeinică, sentinţa recurată.