Prin contestaţia în anulare formulată la 17 aprilie 2007, S.C. T. N. P. SRL Sărmaş, judeţul Harghita, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 433/R/2007, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 333/43/2007 în sensul anulării dispoziţiilor prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, precum şi a celor prin care s-a stabilit termen pentru rejudecarea cauzei în data de 24 aprilie 2007, motivându-se în drept pe textul art. 317 alin. 1 pct. 2 şi art. 3191 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de contestaţie în anulare s-a arătat că s-au încălcat dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă, deoarece excepţiile prevăzute de art. 8 alin. 7 din Legea nr. 85/2006 de la regula instituită de art. 29 alin. 5 din legea nr. 47/1992 sunt de strictă interpretare şi în afară de judecătorul sindic instanţele de judecată, inclusiv cele de recurs, se supun dreptului comun, adică sunt obligate să respecte şi să aplice dispoziţiile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 în sensul că este obligatorie suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Contestatoarea a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 14 alin. 3 din Legea nr. 24/2000.
Analizând hotărârea contestată prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi 318 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că nu se verifică motivul la care se face trimitere şi anume art. 317 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 85/2006, Curtea de Apel este instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul sindic, iar ca instanţă de control judiciar, este chemată să analizeze hotărârea prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi a incidenţei prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, singura derogare de la dreptul comun în materie fiind reglementată de alin. 4 din articolul menţionat.
Excepţia privind suspendarea cauzei în contextul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, este reglementată tot în cadrul art. 8 din Legea nr. 85/2006 şi faptul că se prevede în mod expres că judecătorul sindic va putea să nu dispună suspendarea cauzei, se explică prin competenţa în primă instanţă a judecătorului sindic, aplicarea acestui text legal urmând a fi cenzurată de instanţa de control judiciar. În cazul dedus judecăţii, instanţa de recurs a făcut aplicarea art. 312 alin. 4 Cod procedură civilă şi a rejudecat fondul cauzei. Din moment ce a considerat în rejudecare că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă şi se impune sesizarea , constatând totodată că dispoziţiile vizate au mai făcut obiectul a 6 decizii pronunţate de Curtea Constituţională în sensul respingerii excepţiei, instanţa de recurs în mod corect a dat eficienţă textului derogator de la prevederile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992.
Interpretarea dată de contestatoare sub aspectul competenţei exclusiv a judecătorului sindic este excesiv de restrictivă şi nejustificată. Acceptând raţionamentul expus de contestatoare şi văzând atribuţiile judecătorului sindic, ar însemna că instanţa de recurs practic nu ar putea decât să pronunţe soluţii de casare cu trimitere spre rejudecare, altfel se substituie atribuţiilor judecătorului sindic în toate situaţiile. Este evident că legiuitorul nu a urmărit această restrângere a competenţei instanţei de recurs în raport cu cea a judecătorului sindic, altfel ar fi prevăzut în mod expres, şi în plus, derogarea de la art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 este reglementată în cadrul art. 8 din legea nr. 85/2006, text care se referă la instanţa de recurs.
Pentru considerentele arătate, instanţa a respins contestaţia în anulare.
