C. civ.. art. 1075
Reclamanta şi pârâta au încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, modificat prin patru acte adiţionale. în forma iniţială, contractul conţinea în art. 3, intitulat condiţie suspensivă, la pct. III, clauza potrivit căreia contractul era supus îndeplinirii condiţiei concesionării către societate, de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale, pe termen de 49 de ani. a terenurilor aflate în proprietatea acestora. aferente punctelor de vânzare existente la data semnării contractului pe teritoriul României.
Această clauză a fost modificată prin acte adiţionale, mai întâi în sensul prelungirii termenului, apoi prin actul adiţional nr. 2 din 30 aprilie 2004 modificată sub denumirea „31. clauză de diligenţă”. cu următorul conţinut: „vânzătorul se obligă să depună toate diligcnţcle în vederea emiterii unui act normativ care să prevadă concesionarea către societate de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale. pe termen de 49 de ani. a terenurilor aflate în proprietatea acestora aferente punctelor de vânzare existente la data semnării contractului pe teritoriul României (…)”. Obligaţia astfel asumată este obligaţie de diligenţă, fiind ca natură juridică o obligaţie de a facc.
Caracteristica obligaţiei de diligenţă (de prudenţă ori de mijloace) este aceea că obligaţia debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată strădania necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze. în cazul acestor obligaţii, neatingerea rezultatului dorit ori avut în vedere nu facc să se presupună lipsă de diligenţă din partea debitorului, deci neîndeplinirea obligaţiei înseşi.
în speţă însă, este dovedit atât cu recunoaşteri provenind de la reclamantă, cât şi cu înscrisuri de la pârâtă că aceasta a făcut diligenţe pentru adoptarea unui act normativ conform cu obligaţia asumată prin art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional din 30 aprilie 2004.
împrejurarea că actul normativ, calificat chiar de reclamantă prin cererea introductivă ca fiind de natură „a rezolva dificultăţile cu care reclamanta se confrunta”, s-a dovedit a fi imposibil de pus în aplicarc şi gol de conţinut nu se poate imputa pârâtei, pentru că aceasta nu şi-a asumat şi obligaţia de rezultat şi nici nu îşi putea asuma o atare obligaţie, atât timp cât nu arc drept de legiferare.
Pc de altă parte, în cazul obligaţiilor de a face, pentru ipoteza în care s-ar admite că ca nu a fost îndeplinită astfel cum s-a prevăzut în contract, în conformitate cu art. 1075 C. civ.. ca se schimbă în dezdăunări. în alte cuvinte, creditorul obligaţiei de a face. care nu a fost îndeplinită de către debitor, nu poate cere decât daune pentru neîndeplinirea acesteia, astfel cum cere art. 1075 C. civ.
Aşa fiind, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.
Sentinţa arbitrată nr. 132 din 12 iunie 2008
