Decretul nr. 167/1958, 16 lit. a)
Recunoaşterea debitului făcută printr-o adresă emisă de societatea debitoare şi semnată de unul dintre administratorii acesteia, prin care este invocată compensarea, determină curgerea unui nou termen de prescripţie faţă de dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1478
din 17 decembrie 2010, ne publicată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 18 septembrie 2008 reclamanta SC M.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC Z.G. SRL solicitând obligarea pârâtei la 65.061 lei, reprezentând debit restant contravaloare autoturism marca M.L, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1193 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Cornetu a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC MC SRL în contradictoriu cu pârâta SC Z.G. SRL; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 65.061 lei, precum şi suma de 2.553.00 lei taxă de timbru şi timbru judiciar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut ca fiind întemeiată acţiunea formulată de către reclamantă în temeiul art. 969 C. civ. şi art. 970 C. civ.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC Z.G. SRL.
în motivare s-a arătat că prin sentinţa atacata, instanţa a respins excepţiile şi apărările de fond ale pârâtei şi a admis acţiunea reclamantei.
A susţinut că în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive instanţa a respins-o motivând că la dosar există adresa nr. 920 din 1 octombrie 2007, care, în opinia instanţei, reprezintă fară dubiu o recunoaştere de datorie dar instanţa in mod constant a neglijat in totalitate susţinerile pârâtei.
Astfel, a susţinut că înscrisul invocat de reclamantă şi reţinut de instanţa de fond (adresa transmisă de pârâtă către reclamantă, înregistrat la reclamantă sub nr. 920 din 1 octombrie 2007), ca un înscris ce ar întrerupe cursul prescripţiei, nu poate fi considerat ca o recunoaştere a datoriei în sensul celor prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, adresa respectivă este semnată de dl. Y.Z., care la momentul respectiv era unul dintre 3 administratori ai societăţii şi în calitate de asociat deţinerea doar 33,3% din capitalul social.
A invocat apelanta dispoziţiile art. 69 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 70, 72 din Legea nr. 31/1990 privind Societăţile comerciale în raport de care a apreciat că pentru ca recunoaşterea să fie valabil făcută şi să producă efecte juridice, această recunoaştere trebuia să fie făcută pe baza unei procuri speciale, date în temeiul unei hotărâri AGA. A susţinut sub acest aspect că Y.Z., în calitate de administrator avea nevoie de un mandat special pentru o asemenea recunoaştere, un mandat care nu i-a fost dat astfel încât adresa invocată de reclamantă nu este o recunoaştere făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
In consecinţă, nu se poate considera că a intervenit o întrerupere a prescripţiei extinctive, prin recunoaşterea datoriei. Concluzionând a arătat că acţiunea reclamantei era prescrisă.
Sub un alt aspect apelanta a susţinut că instanţa a neglijat în totalitate examinarea motivelor invocate în privinţa excepţiei prescripţiei extinctive, din sentinţa atacată lipsind cu desăvârşire motivele pentru care instanţa a considerat cele susţinute ca fiind lipsite de temei. A mai arătat că, deşi cu privire la excepţia prematurităţii a renunţat în cursul soluţionării cauzei instanţa nu a reţinut însă aceasta în sentinţa sa, arătând că şi această excepţie a fost respinsă ca neîntemeiată, fară însă a face vorbire despre motivele respingerii sale.
Criticând soluţia pronunţată de către instanţă cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apreciat apelanta că instanţa a omis să analizeze motivele pentru care a fost invocată această excepţie.
In ceea ce priveşte fondul cauzei, apelanta a arătat că instanţa a manifestat aceeaşi neglijenţă faţă de susţinerile sale, invocând sub un prim aspect faptul că nu a arătat motivele pentru care a înţeles să nesocotească apărările sale, să arate care au fost elementele ce au stat la baza convingerii instanţei că acel contract ar reprezenta un veritabil contract de vânzare-cumpărare, limitându-se să invoce prevederile art. 969 şi art. 970 C. civ., arătând că convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi şi trebuie executate cu bună-credinţă.
A susţinut că instanţa a neglijat aspecte extrem de importante, precum dificultatea financiară şi imposibilitatea societăţii reclamante de a-şi onora obligaţiile contractuale cu privire Ia plata preţului în contractul de subantrepriză şi că plăţile datorate de către aceasta, au fost efectuate în mai multe cazuri de către beneficiarul final al contractului de subantrepriză. Mai departe, nu s-a aplecat în niciun fel asupra următoarelor elemente arătate: contractul nu conţine un preţ determinat sau cel puţin determinabil, iar la pct. 5 alin. (2) se arată că preţul a fost achitat. Preţul de 77.422, 59 lei, menţionat în factura nr. 2113965 din 15 iunie 2005, nu este, aşa cum încearcă să sugereze reclamanta, stabilit de părţi, acesta este stabilit de reclamantă în mod unilateral.
A mai arătat că factura nu poartă ştampila societăţii apelante şi prin urmare nici măcar nu se poate considera că a acceptat ulterior preţul. Mai mult, în conţinutul contractului se face menţiune despre achitarea preţului, un alt aspect neglijat de instanţă. Atât acest aspect, cât şi lipsa menţionării preţului în contract se datorează faptului că voinţa părţilor, la momentul încheierii contractului, nu privea plata unui preţ de către cumpărător vânzătorului, de fapt, transmiterea proprietăţii asupra vehiculului era ea însăşi o plată datorată de către subscrisă. Acest aspect se dovedeşte şi prin faptul că, aşa zisa plată parţială se refera strict la plata TVA-ului. Nu există altă explicaţie de ce imediat după semnarea actului s-a plătit suma corespunzătoare TVA-ului aferent operaţiunii, decât aceea că transmiterea dreptului de proprietate asupra autoturismului urmărea stingerea unei datorii ce reclamanta o avea faţă de subscrisă, iar raporturile ivite între părţi cu această ocazie nu erau raporturi juridice izvorâte dintr-un contract de vânzare-cumpărare. Având în vedere că din aceste raporturi societatea reclamanta nu realiza un câştig sub forma unei sume de bani, părţile au convenit de comun acord ca societatea pârâtă să suporte cheltuielile cu TVA.
Instanţa de fond nu a făcut referire la niciunul dintre aceste aspecte sentinţa dată de aceasta fiind practic nemotivată atât cu privire la excepţiile ridicate, cât şi la apărările de fond.
A apreciat apelanta că, deşi instanţa dă o importanta majora adresei 920/01/10/2007 când este vorba de prescripţia extinctivă, a neglijat alte implicaţii ale acestei adrese şi anume faptul că în adresa respectivă sunt menţionate anumite bunuri care au fost vândute societăţii reclamante fară ca apelanta să obţină preţul acestora. De altfel, dacă societatea reclamantă avea obiecţii asupra conţinutului acestei adrese, imediat ar fi răspuns că susţinerile sale nu corespund realităţii, însă, reclamanta a ales să rămână în pasivitate, în mod implicit recunoscând faptul că are datorii faţă de societatea pârâtă, datorii ce nu se limitau doar la sumele arătate în acea adresă. Abia la începutul anului 2008, reclamanta, fară să conteste însă conţinutul acestei adrese, a introdus în instanţă o cerere de emitere a somaţiei de plată, care a fost ulterior respinsă de instanţă. A mai arătat că, nici în procedura somaţiei de plată şi nici în timpul invitaţiilor la conciliere reclamanta nu s-a prevalat de această adresă, tocmai pentru că aceasta confirma, cel puţin parţial, situaţia pretinsă de apelantă, respectiv că societatea reclamantă avea datorii neachitate către societatea pârâtă.
Concluzionând, a solicitat în temeiul art. 296 C. proc. civ. admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinţei atacată, admiterea excepţiilor ridicate şi respingerea cererii de chemare în judecată.
A solicitat ca în situaţia în care se va trece peste excepţiile ridicate, să se constate că contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă a avut la bază raporturi juridice de altă natură, iar transmiterea dreptului de proprietate asupra autoturismului a reprezentat în fapt executarea de către reclamantă a obligaţiei contractuale de plată sub o altă formă decât cea stabilită iniţial între părţi, şi ca urmare a solicitat instanţei respingerea acţiunii introductive ca neîntemeiată.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi, pe cale de consecinţă menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond; obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.
In motivare a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins această excepţie, având în vedere faptul că, prin adresa nr. 920 din 1 octombrie 2007, apelanta a recunoscut debitul faţă de subscrisă, invocând însă compensarea acestuia cu datorii pe care societatea le-ar fi avut faţă de apelantă. Din moment ce apelanta, prin chiar persoana împuternicită – administratorul societăţii – a semnat adresa prin care recunoaşte debitul, este evident faptul că recunoaşterea a fost făcută de cel în folosul căruia curgca termenul de prescripţie.
A mai arătat că administratorul societăţii, în calitate de persoană împuternicită a reprezenta societatea în raporturile cu terţii, este cel care angajează în mod valabil societatea, conform tuturor prevederilor legale în vigoare. Limitele puterilor administratorului sunt stabilite prin Legea nr. 31/1990, respectiv prin actul constitutiv al societăţii, în acest sens, dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în vigoare la data recunoaşterii de datorie stipulează faptul că „Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv”.
Sub acest aspect a arătat că, în cazul în care astfel de restricţii nu sunt prevăzute în actul constitutiv, mandatul administratorului este nelimitat, acesta putând efectua orice operaţiuni necesare bunului mers al societăţii. Astfel cum nu există la dosar dovada că asociatul unic ar fi limitat puterile administratorilor, aceasta înseamnă că aceştia au puteri nelimitate.
A apreciat ca nefiind întemeiată susţinerea potrivit căreia administratorul nu poate efectua decât acte de conservare şi administrare, nu şi acte de dispoziţie citând în acest sens opinii din literatura de specialitate.
A mai arătat că, spre deosebire de avocat care are nevoie de specială pentru a face o recunoaştere de datorie, în condiţiile în care mandatul său este unul general, şi nu rezultă din lege faptul că poate efectua şi astfel de acte, administratorul nu are nevoie însă de o „procură specială”, mandatul acordat nelimitat acestuia, prin lege şi prin actul constitutiv al societăţii fiind suficient pentru ca acesta să poată efectua acte de dispoziţie şi să angajeze în mod valabil societatea în raporturile sale cu terţii. Decizia civilă nr. 1087R din 4 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost apreciată ca fiind irelevantă deoarece se referă la o cu totul altă situaţie, şi anume aceea a recunoaşterii datoriei făcute de avocat, fară procură specială.
Intimata a arătat că nu se poate susţine nici faptul că apelanta nu ar fi recunoscut debitul, din moment ce a invocat faptul că ar fi intervenit o compensare. Dacă nu ar recunoaşte debitul, nu ar exista nici posibilitatea compensării, deoarece pretinsele datorii faţă de societate nu ar fi avut cu ce debit să se compenseze.
A apreciat intimata că prin adresa nr. 920 din 1 octombrie 2007, apelanta efectuează două operaţiuni juridice distincte: (i) recunoaşte existenţa şi întinderea debitului şi (ii) invocă faptul că o parte din acesta s-ar fi compensat cu pretinse datorii ale subscrisei faţă de apelantă astfel încât apelanta nu contestă niciun moment existenţa şi
întinderea debitului, ci dimpotrivă, îl recunoaşte integral, afirmă că o parte s-a achitat – 3420 de Euro inclusiv TVA – iar că o parte s-ar fi compensat.
In concluzie, pentru toate aceste considerente, a solicitat să se constate că acest prim motiv de apel este nelegal şi netemeinic, recunoaşterea de datorie făcută de apelantă prin administrator fiind perfect valabilă şi astfel întreruptivă a prescripţiei extinctive, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, care vizează respingerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a arătat intimata că este neîntemeiat, deoarece, conform prevederilor art. 131 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat „Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II la prezentul statut” iar potrivit anexei II Ia Statut „semnătura (clientului -n.n) nu este necesară în situaţia în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părţilor, a conţinutului şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea”.
Or, prin împuternicirea avocaţială depusă în faţa instanţei de fond, mandatul a fost acordat inclusiv pentru redactarea şi semnarea cererii de chemare în judecată, iar forma de exercitare a profesiei (societate civilă de avocaţi) atestă, prin semnătura şi ştampila societăţii de avocaţi, elementele menţionate în anexa nr. II la Statut, ceea ce face ca semnătura clientului să nu fie necesară pe împuternicirea avocaţială.
Referitor la susţinerea conform căreia, prin cererea de chemare în judecată, nu au fost menţionate numele şi calitatea celui care angajează partea, a arătat că, pentru absenţa acestor elemente, legea nu prevede nicio sancţiune, astfel cum este prevăzută în cazul lipsei numelui părţilor, obiectului sau semnăturii. Şi aceasta deoarece pârâtului (apelanta din cauza de faţă), nu i se produce niciun prejudiciu prin absenţa acestor elemente. Cum apelantei nu i s-a produs nicio vătămare care ar fi atras incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. a apreciat ca neîntemeiate şi aceste susţineri.
In ceea ce priveşte fondul cauzei, a solicitat respingerea apelului apreciind susţinerile apelantei conform cărora Contractul nu ar reprezenta „un veritabil contract de vânzare-cumpărare” ca fiind neîntemeiate susţinând că, contractul, împreună cu factura fiscală aferentă, fac, fără niciun dubiu, proba încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a preţului.
In plus, dovada că este vorba în cauză despre un contract de vânzare-cumpărare, iar preţul convenit de părţi este de 774.225.900 lei
(ROL) – echivalentul în lei a sumei de 21.420 de Euro, la cursul leu/euro de la data încheierii contractului – rezultă din toate probele administrate în cauză.
Concluzionând a solicitat respingerea apelului şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cu obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
în drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 289 alin. (2) C. proc. civ., art. 115 C. proc. civ., art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 70 alin. (1), 75, 197 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 969 C. civ.
In dovedirea cererii a solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori, precum şi cu orice alt mijloc de probă a cărui necesitate rezultă din dezbateri.
La termenul de judecată din data de 18 decembrie 2009 soluţionarea cauzei a fost suspendată în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ. iar la termenul de judecată din data de 24 septembrie 2010 ca urmare a formulării de către SC Z.G. SRL a unei cereri de repunere pe rol, cauza a fost repusă pe rol. La acelaşi termen de judecată a fost calificată calea de atac declarată ca fiind recurs.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, tribunalul reţine următoarele:
In ceea ce priveşte critica adusă sentinţei cu privire la soluţia pronunţată în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa o constată drept neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Pentru a produce efecte interuptive recunoaşterea de către debitor a dreptului subiectiv civil corelativ trebuie să fie neîndoielnică, indiferent că este expresă sau tacită.
Prin adresa nr. 920 din 1 octombrie 2007, recurenta pârâtă a recunoscut debitul faţă de intimata reclamantă, invocând însă compensarea acestuia cu datorii pe care societatea reclamantă le-ar fi avut faţă de pârâtă. De la această dată, 1 octombrie 2007, în cauză a început să curgă un nou termen de prescripţie astfel încât acţiunea formulată de către reclamantă nu este prescrisă.
Susţinerea recurentei conform căreia acest înscris nu întrerupe cursul prescripţiei întrucât nu poate fi considerat ca o recunoaştere a datoriei în sensul celor prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 pentru că a fost semnată de Y.Z., care la momentul res-
pectiv era unul dintre cei 3 administratori ai societăţii şi în calitate de asociat deţinerea doar 33,3% din capitalul social nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 197 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală, iar potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Conform art. 76 alin. (1), dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă între administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social iar potrivit alin. (2) pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, poate decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la administraţie.
De asemenea, potrivit art. 70 alin. (1) din acelaşi act normativ administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.
A administra societatea înseamnă a îndeplini toate operaţiunile de gestiune necesare atingerii scopului social; prin operaţiuni de gestiune se înţeleg actele juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii societăţii şi, implicit, realizarea obiectului de activitate al societăţii. Aceste acte juridice sunt de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie. Administratorul are putere de decizie deplină pentru toate operaţiunile de gestiune cu excepţia actelor care sunt atribuite sau rezervate de lege altor organe ale societăţii precum şi celor interzise prin actul constitutiv.
Cum potrivit art. 10 din Actul constitutiv administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii şi de a reprezenta societatea în limitele puterilor acordate de asociatul unic, instanţa reţine că nu au fost impuse limitări ale puterii administratorilor. Astfel cum am arătat anterior, nu există la dosar dovada că asociatul unic ar fi limitat puterile administratorilor, ceea ce înseamnă faptul că aceştia au puteri nelimitate. Pentru aceste considerente se reţine că administratorul societăţii Y.Z. a făcut, prin adresa nr. 920 din 1 octombrie 2007, o recunoaştere valabilă a datoriei socictăţii recurente faţă de societatea intimată.
De asemenea, nici critica adusă în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant nu poate fi reţinută având în vedere că, astfel
cum a reţinut şi prima instanţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată prin avocat SCA R.D. şi Asociaţii, numele avocatului fiind
D.Z. iar la dosarul cauzei se afla împuternicirea nr. 466 semnată de SCA R.D. şi Asociaţii.
Conform art. 131 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea puterilor
pe care clientul le conferă avocatului. In baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II la prezentul statut, potrivit căreia semnătura nu este necesară în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părţilor, conţinutului şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea iar potrivit art. 185 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând să fie îndeplinite de oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator fară a se cere opţiunea reclamantului;
De altfel, la dosarul cauzei a fost depus contractul de asistenţă juridică nr. 466 din 10 octombrie 2008 precum şi un înscris prin care M.C. SRL a ratificat mandatul acordat SCA R.D. şi Asociaţii.
In ceea ce priveşte fondul cauzei tribunalul reţine, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond temeinicia cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă.
Astfel, părţile, reclamanta, în calitate de vânzător şi pârâta în calitate de cumpărător, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit nr. 453 din 15 iunie 2005. Obiectul contractului l-a reprezentat vehiculului marca M.L., preţul fiind stabilit la suma de 774.225.900 lei conform facturii nr. 2113969 care a fost achitată parţial conform înscrisului aflat Ia dosar.
Factura comercială, reglementată de art. 46 C. com. ca mijloc de probă specific activităţii comerciale, face dovadă împotriva emitentului – intimata reclamantă în cauză – şi în favoarea destinatarului -recurenta pârâtă. Pentru ca factura să facă dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii care constituie obiectul ei şi în favoarea emitentului, ea trebuie acceptată de către destinatar. Or, în cauză se constată că factura nr. 2113969 a fost acceptată expres prin semnarea sa cât şi tacit prin achitarea parţială.
Având în vedere aceste considerente nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate susţinerile recurentei privind lipsa forţei probatorii a facturii menţionate. De asemenea, faptul că într-adevăr în cuprinsul contractului nu a fost menţionat preţul nu este de natură să conducă la o altă concluzie întrucât factura a fost încheiată la aceeaşi dată la care
a fost încheiat contractul, 15 mai 2009 şi mai mult, astfel cum s-a reţinut, a fost achitată parţial de către pârâtă.
De asemenea, faptul că între părţi a avut loc o altă judecată finalizată prin sentinţa nr. 6031 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială nu este de natură să conducă la o altă concluzie având în vedere că din cuprinsul acesteia rezultă că nu are legătură cu prezenta cauză.
Nu se poate reţine drept întemeiat nici motivul invocat de către recurentă privind nemotivarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ. hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce s-a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii. Contrar susţinerii recurentei, sentinţa civilă nr. 1193 din 6 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. 3507/1748/2008 este motivată, astfel încât în cauză nu va fi aplicată sancţiunea solicitată de către recurent. Astfel, se reţine că motivarea a fost făcută în concret, instanţa arătând şi analizând motivele pentru care a respins cele două excepţii invocate precum şi soluţia la care s-a ajuns în urma deliberării cu privire la fondul cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins recursul ca nefondat.
