Dezlegarea unor pricini cu acelaşi obiect, într-un anume sens, poate fi privită ca un element de stabilitate în aplicarea dispoziţiilor legale, dar, în diversitatea situaţiilor de fapt care se pot ivi, aplicarea legii este de esenţă, practica judecătorească neavând caracter de izvor de drept.
(Secţia comercială, decizia nr.420/13.04.1993)
R.C.F.B. a solicitat prin acţiune obligarea S.C. “G” S.A. Bucureşti la plata sumei de 638.600 lei, reprezentând tarife de imobilizare vagoane şi cheltuieli de judecată în sumă de 61.400 lei, motivând că un număr de 13 vagoane au staţionat peste termenul liber tarifar acordat pentru încărcare-descărcare.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.731/4.02.1993, a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 638.600 lei, tarife de imobilizare, cu dobândă legală până la data achitării sumei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că vagoanele pentru care s-au calculat tarife de imobilizare au fost închiriate, potrivit contractului nr.466/411/21.07.1991, şi au fost preluate, potrivit proceselor verbale aflate la dosar.
S-a mai reţinut că la interogatoriu reclamanta a susţinut că pentru vagoanele închiriate a calculat tarife prevăzute de art. 11 pct.2 şi 3 din T.L.M., partea I, situaţie în care nu era necesară reprizarea vagoanelor, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. “G” – S.A. Criticând sentinţa pe motive de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art.l 1 pct.l din Tariful local de mărfuri
C.F.R., potrivit cărora nu se consideră ca vagoane aparţinând căilor ferate, vagoanele închiriate cu contract, şi că, greşit, s-au aplicat şi dispoziţiile art. 11 pct.2 şi 3 din T.L.M., dispoziţii potrivit cărora tarifele de neutilizare nu pot fi aplicate decât în cazul în care s-au stabilit, în mod concret, de ministerul de resort, condiţii speciale.
Recurenta şi-a întemeiat cea de a doua critică pe dispoziţiile art.304 pct.5 poz.3 Cod proc. civilă, instanţa considerând ca nefiind stabilite anumite fapte, deşi existau dovezi suficiente. în sensul acestei critici, aceasta a arătat că în lipsa procesului verbal de capacitate, staţionarea vagoanelor este nelimitată, împrejurare reţinută într-o speţă similară de aceeaşi judecătorie, care a respins acţiunea intimatei, cu acelaşi obiect.
Intimata, prin întâmpinarea la recurs, a arătat că încă în faţa instanţei de fond a făcut precizări cu privire la temeiul legal aplicabil, în sensul că suma în litigiu reprezintă tarife de neutilizare. Prin urmare, instanţa a avut în vedere dispoziţiile T.L.M. (1) art. 11 pct.2 şi 3 şi nu alte dispoziţii, cum s-a susţinut în recurs.
Şi al doilea motiv de recurs este neîntemeiat, potrivit susţinerii intimatei, întrucât judecătorii se supun numai legii şi nu sunt ţinuţi de practica judiciară ce a fost invocată, cu atât mai mult cu cât sentinţele invocate nu erau definitive.
Recursul este fondat.
Din examinarea probelor aflate Ia dosar, în raport de criticile formulate de recurentă, se reţine că, în adevăr, vagoanele cuprinse în nota de constatare nr.259/iunie 1991 au fost închiriate, de calea ferată, recurentei. Deşi, iniţial intimata a nesocotit acest contract, solicitându-i recurentei taxe de imobilizare, calculate în conformitate cu art. 7/10 (I) din T.L.M. (I), ulterior a revenit asupra temeiului legal indicat, precizând că înţelege să solicite tarife de imobilizare, în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 şi 3 din T.L.M. (I).
Deşi nota de constatare depusă la dosar este ilizibilă şi eliptică, nerezultând din aceasta care este termenul de staţionare, prima instanţă nu a solicitat originalele acestor acte şi nici nu a analizat, faţă de precizările intimatei, dacă suma calculată pentru nerespectarea termenelor de încărcare-descărcare, în temeiul art.lOdinT.L.M. (I), este aceeaşi cu suma ce ar rezulta din aplicarea tarifului de neutilizare, partea III B, cod 56.06.
într-o astfel de situaţie, nu interogatoriul ar fi făcut lumină, ci înscrisurile ce trebuiau solicitate intimatei, cu un calcul adecvat, care ar fi format convigerea instanţei asupra cuantumului sumei ce s-a pretins, iar în ipoteza în care era necesară o verificare de specialitate, în cauză se impunea efectuarea unei expertize de specialitate (contabilă).
în ce priveşte dispoziţiile legale la care a făcut referire recurenta în primul motiv de recurs, este de reţinut că instanţa Ie-a citat corect, după cum corect a apreciat că vagoanelor închiriate li se aplică pentru staţionare dispoziţiile art. 11 T.L.M. (I).
Este lipsită de relevanţă susţinerea că M.T.Tc. nu a stabilit condiţii speciale de staţionare a vagoanelor închiriate, împrejurare care ar face inaplicabile dispoziţiile art.l 1 (2, 3), de vreme ce în TLM (I), cu privire la pct. 2 şi 3, se fac precizări exprese cu privire la utilizarea raţională a vagoanelor, din punctul de vedere al rulajului lor.
Pe de altă parte, stabilirea condiţiilor speciale, la care a făcut referire recurenta, nu este obligatorie, de vreme ce textul prevede că “M.T.Tc. poate stabili pentru aceste vagoane condiţii speciale…”.
Restabilirea acestor condiţii nu fac inaplicabile sancţiunile prevăzute pentru situaţia când nu se utilizează vagoanele, raţional.
întrucât nu contestă în întregime suma pretinsă de intimată şi având în vedere împrejurarea că în cauză se aplică tarifele de neutilizare la care s-a făcut referire mai sus, urmează să se verifice datele din nota de constatare depusă la dosar, în raport de evidenţele primare, verificându-se şi dacă suma calculată rezultă din aplicarea tarifului, partea III B, cod 56.06., acestea constituind, de altfel, şi obiectivele expertizei contabile ce se va dispune în cauză.
Ultima critică, referitoare la nereţinerea împrejurărilor stabilite printr-o altă sentinţă pronunţată de aceeaşi instanţă este neîntemeiată, deoarece practica judecătorească nu constituie izvor de drept. Dezlegarea unor pricini, cu acelaşi obiect, într-un anume sens, poate fi privită ca un element de stabilitate în aplicarea dispoziţiilor legale, dar, în diversitatea situaţiilor de fapt care se pot ivi, cum este cazul în speţă, aplicarea legii este de esenţă.
Se mai impune şi precizarea că sancţiunile prevăzute de T.L.M. (I) au caracter penalizator, prin urmare, greşit s-au aplicat prevederile Decretului nr.311/1954.
Daunele moratorii sub forma dobânzilor civile nu-şi găsesc aplicarea în cauză, câtă vreme suma pretinsă nu reprezintă o obligaţie care are ca obiect o sumă de bani, iar această sumă reprezintă ea însăşi o sancţiune prevăzută de o lege specială.
în consecinţă, potrivit art.312 pct.2 Cod proc. civilă, recursul se va admite, iar sentinţa va fi casată, potrivit dispozitivului.
Notă: în legătură cu Decretul nr. 311/1954, a se vedea nota de la speţa nr. 250.
