Potrivit art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă, judecătorii sunt obligaţi să stăruie pentru aflarea adevărului.
Neclarificând situaţia de fapt, ca urmare a neadministrării de probe, din care să rezulte fie justeţea pretenţiilor reclamantei, fie a refuzului de plată practicat de intimatele chemate în judecată, prima instanţă a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală.
(Sec[ia comercială, decizia nr. 184/21.03.1990)
I.C.S.L.F.B. a solicitat obligarea pârâtelor I.C.R.A.B. şi I.A.S.M. la plata sumei de 25.358 lei, reprezentând cheltuieli de transport, cu motivarea că unitatea sa a efectuat prestaţii în contul pârâtei I.C.R.A.B., astfel cum s-a stabilit prin contract, şi că facturile emise pentru decontarea cheltuielilor de transport nu au fost achitate.
Prin sentinţa civilă nr. 4.173 din 21.09.1989, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins acţiunea, cu motivarea că reclamanta nu a efectuat concilierea directă, că, deşi a invocat prevederile contractului nr. 9/1988, acest înscris nu a fost depus şi, în fine, că tabelele depuse la dosar, nu constituie o dovadă a efectuării prestaţiilor.
împotriva acestei sentinţe, reclamanta I.C.S.L.F.B. a declarat recurs.
Criticând sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate, recurenta a susţinut că prima instanţă nu a avut rol activ şi nu a administrat suficiente probe pentru a aprecia justeţea pretenţiilor sale. A susţinut că a solicitat instanţei de fond proba cu expertiză, care a fost respinsă nemotivat şi, totodată, a apreciat netemeinicia pretenţiilor sale, în lipsa oricăror probe, din care să rezulte motivul refuzului de plată practicat de intimatele chemate în judecată.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat reconsiderarea probelor aflate la dosar, din care rezultă temeinicia pretenţiilor sale.
Recursul este fondat.
în adevăr, sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. 2 Cod proc. civilă, potrivit cărora judecătorii sunt obligaţi să stăruie pentru aflarea adevărului.
Deşi la dosar existau înscrisuri care puteau fi apreciate ca fiind un început de dovadă în ce priveşte efectuarea prestaţiilor, instanţa de fond s-a pronunţat în lipsa oricăror acte din care să rezulte motivul refuzului celor două intimate de a achita cheltuielile de transport, motivând că nu a fost depus contractul încheiat între părţi, din care să rezulte obligaţiile de plată.
Este adevărat că, prin contractul depus, părţile nu au stabilit, în concret, în funcţie de condiţia de livrare, cui revine obligaţia de plată a cheltuielilor de transport, cu trimitere Ia actul normativ care reglementează condiţia de livrare pentru produsul „ouă”, cât şi la actul normativ care priveşte tarifarea transportului, în raport de distanţa parcursă.
Revenind la actele aflate la dosar, se poate observa că existau dovezi în ce priveşte executarea prestaţiilor de către I.C.S.L.F.B., însă întinderea pretenţiilor nu putea fi stabilită decât prin completarea probatoriilor cu actele primare sau cu o expertiză, care să determine cuantumul real al sumei datorate.
Completarea probatoriilor cu o expertiză de specialitate, în această fază a procesului, se impune cu atât mai mult cu cât refuzul de a achita cheltuielile de transport nu a fost motivat de pârâtele chemate în judecată, iar documentele pentru încasarea acestor cheltuieli folosesc, în unele situaţii, termeni improprii.
Vor fi analizate documentele aflate în posesia recurentei, pentru a se stabili modul cum s-au efectuat cursele până la furnizor, dacă exista obligaţia de transport plin – plin şi în ce măsură refuzul de plată a fost practicat pentru a compensa unele sume datorate de recurentă pentru restituirea ambalajelor.
Neclarificând situaţia de fapt, ca urmare a neadministrării de probe din care să rezulte, fie justeţea pretenţiilor reclamantei, fie a refuzului de plată practicat de intimatele chemate în judecată, prima instanţă a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală, aşa încât, potrivit art. 312 pct. 2 Cod proc. civilă, recursul se va admite, iar sentinţa va fi casată, cu reţinerea cauzei spre rejudecare.
