Îndeplinirea condiţiilor legale cerute pentru deschiderea procedurii insolvenţei trebuie să se raporteze la momentul introducerii cererii creditoarei, cuantumul care respectă valoarea – prag instituită de legiuitor prin dispoziţiile art. 3 pct. 12 din Legea insolvenţei trebuind a fi verificat în raport de data inregistrării cererii de deschidere a procedurii. Sub aspectul acestei condiţii de admisibilitate, nu au relevanţă plăţile făcute de debitoare ulterior introducerii cererii, pe parcursul procedurii şi nici împrejurarea că organul fiscal creditor, a acceptat respectivele plăţi.
Organul fiscal nu are temei pentru a refuza încasarea sumelor de bani datorate bugetului de stat, indiferent de data la care intervine plata, având în vedere şi dispoziţiile legale speciale care îi recunosc organului fiscal anumite facilitaţi în materie execuţională.
Prin Sentinţa nr. 1509/21 aprilie 2009, pronunţată în dosarul nr. 1930/1371/2008 al Tribunalului Comercial Mureş, judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditoarea D.G.F.P. MUREŞ, în contradictoriu cu debitoarea S.C. R.C. S.R.L., având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei.
În considerentele Sentinţei, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
• deşi creditoarea a invocat o creanţă fiscală certă, lichidă, exigibilă, depunând înscrisuri, în acest sens, la datele de 22 februarie 2010 şi 6 aprilie 2010, a precizat că debitoarea a făcut plăţi parţiale, datoria restantă fiind de 9.539 lei, adică sub valoarea-prag prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006;
• în consecinţă, judecătorul sindic a reţinut că D.G.F.P. Mureş a acceptat o plată parţială, cu toate că, potrivit disp. art. 1101 Cod civ. nu avea o obligaţie în acest sens; acceptând plata, creditoarea nu se mai poate prevala de cuantumul iniţial al creanţei sale, astfel că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia esenţială care impune declanşarea procedurii speciale (valoarea creanţei fiind mai mică decât valoarea-prag de 30.000 lei); prin plăţile făcute, debitoarea a achitat 91% din datoria invocată prin cererea introductivă, dovedind că are disponibilităţi, nefiind, deci, în incapacitate de plată, ceea ce duce la inaplicabilitatea art. 1 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.
Împotriva Sentinţei nr. 1509/21 aprilie 2009 a declarat recurs creditoarea, invocând art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. În motivarea cererii recurenta a susţinut, în esenţă, că: la data înregistrării cererii introductive debitoarea figura cu obligaţii neachitate la bugetul general consolidat al statului în cuantum de 32.779 lei, astfel cum rezultă din evidenţele creditoarei; deşi debitoarea a efectuat plăţi, acestea au intervenit după introducerea cererii – moment faţă de care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de -, iar la data formulării recursului debitoarea figura cu obligaţii neachitate în sumă de 13.948 lei (conform adresei nr. 10957/16 iulie 2010 a A.F.P. Sighişoara); faptul că debitoarea nu şi-a plătit în întregime datoria, nici după introducerea cererii, probează starea de în care aceasta se găseşte, respingerea cererii fiind nelegală şi din acest punct de vedere.
Pârâta nu a formulat Întâmpinare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi potrivit regulilor statornicite de disp. art. 3041 Cod proc. civ. -, reţine următoarele aspecte:
Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost formulată avându-se în vedere debitul de 32.779 lei, cu care S.C. R.C. S.R.L. figura în evidenţele D.G.F.P. Mureş la data de 21 decembrie 2009, titlul şi cuantumul datoriei rezultând în mod clar din înscrisurile anexate cererii (f. 2-199, dos. Tribunalului Comercial Mureş).
Prin actul depus la 22 februarie 2010, creditoarea a solicitat, din nou, admiterea cererii, respectiv deschiderea procedurii insolvenţei S.C. R.C. S.R.L., arătând că, faţă de data introducerii cererii (23 decembrie 2009), debitoarea nu a mai efectuat plăţi într-o perioadă de mai mult de 30 de zile, rezultând, astfel, că aceasta se află în incapacitate de plată. Totodată, creditoarea a menţionat că organele de silită din cadrul A.F.P. Sighişoara au depus eforturi pentru recuperarea creanţei datorate, parcurgând toate modalităţii de executare silită (astfel cum rezultă din documentele anexate la dosarul cauzei), însă fără rezultat. În fine, creditoarea a precizat că, în urma plăţilor efectuate, debitul S.C. R.C. S.R.L. este în sumă de 9.266 lei (f. 228, dos. Tribunalului Comercial Mureş).
Din actul depus la 6 aprilie 2010, însoţit de înscrisuri probatorii, rezultă că S.C. R.C. S.R.L. figurează cu un debit de 9.539 lei (f. 361-378, dos. Tribunalului Comercial Mureş).
Curtea reţine, însă, că, în speţă, trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor legale cerute pentru deschiderea procedurii, prin raportare la momentul introducerii cererii creditoarei. Acesta este momentul procedural la care judecătorul sindic a fost învestit cu analiza condiţiilor prevăzute de normele speciale, acesta fiind, aşadar, momentul la care creditoarea avea obligaţia de a dovedi existenţa unei creanţe certe, lichide, exigibile – cerute de disp. art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006-, într-un cuantum care să respecte valoarea-prag stabilită de legiuitor prin disp. art. 3 pct. 12.
Aşa fiind, raportului juridic dedus judecăţii i se aplică cerinţele expres stabilite de legiuitor, astfel cum erau imperativ reglementate la data la care acest raport a fost supus analizei judecătorului sindic, prin voinţa creditoarei care, în aplicarea principiului disponibilităţii, a declanşat procesul (cu stabilirea limitelor învestirii instanţei, din perspectiva obiectului şi a părţilor acestuia). O altă interpretare ar însemna lăsarea la dispoziţia debitoarei a momentului la care judecătorul sindic ar trebui să îşi raporteze analiza şi raţionamentul, respectiv la momentul efectuării unor plăţi ulterioare introducerii cererii, pe parcursul desfăşurării procesului. O astfel de abordare nu este consfinţită de legiuitor, nici expres – prin litera legii – şi nici implicit – prin spiritul legii.
Mai mult decât atât, formularea expresă a legiuitorului, cuprinsă în disp. art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006, determină analizarea îndeplinirii condiţiei privind existenţa valorii-prag, prin raportare la momentul introducerii cererii: valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului (sintagma regăsindu-se, neschimbată, şi în forma Legii aplicabilă începând cu data de 17 iulie 2009 – cererea de deschidere a procedurii insolvenţei fiind înregistrată la Tribunalul Comercial Mureş la data de 23 decembrie 2009).
În speţă, la data de 23 decembrie 2009 (data învestirii Tribunalului Comercial Mureş cu soluţionarea cauzei) debitul total se ridica la suma de 32.779 lei, adică peste valoarea-prag stabilită de disp. art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006. Plăţile ulterioare, în urma cărora debitul a ajuns la 9.539 lei, nu sunt în măsură să anihileze consecinţele îndeplinirii, la momentul introducerii cererii, a condiţiilor statornicite de legea specială pentru deschiderea procedurii insolvenţei, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, aceste plăţi au după o serie de demersuri concrete ale creditoarei, privind executarea silită a debitoarei, rămase fără rezultat şi, pe de altă parte, debitoarea a stins numai 70,9% din debit (iar nu 91%, cum a reţinut judecătorul sindic), nereuşind să răstoarne prezumţia de insolvenţă. În fine, plătind o anume sumă care să-i permită coborârea sub valoarea-prag instituită de legiuitor – acţiune întreprinsă de debitoare numai după introducerea cererii prin care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, cu toate că, anterior acestui moment avea posibilitatea efectivă a achitării sumei, nu numai din proprie iniţiativă, dar şi răspunzând demersurilor de executare silită întreprinse de creditoare -, în speţă, se pune problema relei-credinţe a debitoarei.
Acceptarea plăţilor nu poate aduce debitoarei beneficiile reţinute de judecătorul sindic deoarece, pe lângă argumentele mai sus expuse, Curtea reţine şi faptul că organul fiscal nu avea abilitarea legală de a refuza plata unor sume de bani la bugetul de stat – refuzul încasării unor sume la bugetul de stat putând antrena răspunderea disciplinară a funcţionarului culpabil de o astfel de decizie -, cu atât mai mult cu cât achitarea unei părţi a datoriei, de către debitoare, a avut loc după o serie de încercări de executare silită rămase fără rezultat (din culpa debitoarei). Fără a consfinţi o poziţie privilegiată a unui creditor, doar pentru că are abilitarea de a colecta sume la bugetul statului, Curtea nu poate ignora dispoziţiile legale speciale care îi recunosc organului fiscal anumite facilităţi, printre care dreptul de a declanşa şi a desfăşura executarea silită, cu angajaţi proprii (fără a apela la serviciile unui judecătoresc, aşa cum sunt obligaţi toţi ceilalţi creditori), astfel încât organul fiscal nu are temei pentru a refuza încasarea sumelor de bani datorate bugetului de stat, indiferent de data la care intervine plata. În acest context, aplicabilitatea normei generale conţinute de art. 1101 Cod civ. este blocată de procedurile şi competenţele speciale instituite de legiuitor în favoarea organelor fiscale.
Având în vedere argumentele anterior expuse, urmează ca instanţa să admită recursul creditoarei – art. 312 alin. 1 teza I Cod proc. civ. – şi, faţă de normele speciale cuprinse în Legea nr. 85/2006 care dau competenţă exclusivă judecătorului sindic de a deschide procedura insolvenţei (art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006), Curtea nu are la dispoziţie decât măsura procedurală a casării hotărârii şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea deschiderii procedurii speciale a insolvenţei împotriva debitoarei S.C. R.C. S.R.L.
