– art. 131 si art. 138 alin.1 si 3 Legea nr. 85/2006
În orice stadiu al procedurii insolventei, daca se constata inexistenta vreunor bunuri in averea debitorului, judecatorul-sindic va închide procedura pe baza simplului raport al administratorului judiciar sau, dupa caz, al lichidatorului întocmit în acest sens. Lichidatorul judiciar nu are obligatia de a formula o cerere de atragere a raspunderii patrimoniale, ci doar posibilitatea, in masura in care apreciaza ca prin fapta persoanelor din organele de conducere ale societatii debitoare s-a cauzat starea de insolventa a acesteia, creditorii fiind cei care trebuie sa manifeste minima diligenta ceruta de lege, pentru promovarea unei asemenea actiunii.
(Curtea de Apel Bucuresti Sectia a VI-a Comerciala, Decizia comerciala nr. 1619 R din 23.11.2009)
I. Prin sentinta comerciala nr. 203 F din 22.05.2009, pronuntata de Tribunalul Ialomita, în dosarul nr.1293/98/2008, s-a admis cererea formulata de lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolventa “A. M.” si, in temeiul art. 131 din s-a dispus închiderea procedurii falimentului privind pe debitoarea SC A. C. SRL, dizolvarea si radierea acesteia de la Registrul Comertului de pe lânga Tribunalul Ialomita. S-a dispus notificarea sentintei, in conformitate cu disp. art. 135 din acelasi act normativ, in temeiul art. 136 lichidatorul si toate persoanele care l-au asistat au fost descarcati de orice îndatoriri sau responsabilitati privind procedura insolventei debitoarei. Totodata, in baza art. 4 (4) din Legea nr. 85/2006 s-a dispus decontarea sumei de 5000 lei reprezentând onorariu, catre lichidator, din fondul de lichidare al UNPIR – Filiala Ialomita.
Pentru a hotarî astfel, judecatorul-sindic a retinut ca prin sentinta comerciala nr. 211/F/23.05.2008 s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolventei debitoarei SC A. C. SRL, iar la 24.10.2008 s-a dispus trecerea acesteia la procedura falimentului.
Fata de împrejurarea ca la data de 04.05.2009 lichidatorul desemnat in cauza, Cabinetul Individual de Insolventa “A. M.”, a solicitat sa se dispuna închiderea procedurii, ca urmare a aprobarii raportului final de lichidare la data de 25.05.2009, conform art. 129 din Legea nr. 85/2006, întrucât nu au fost identificate bunuri in averea debitorului pentru a fi lichidate, judecatorul-sindic a admis propunerea lichidatorului.
II. Împotriva acestei sentinte a declarat recurs creditoarea A. F. P. SLOBOZIA, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, întrucât nu s-a lamurit daca bunul mobil combina marca John Deer a fost preluata de catre societatea de leasing si nici nu s-au efectuat toate demersurile privind identificarea tuturor bunurilor aflate in patrimoniul debitoarei, nu au fost recuperate creantele de încasat si nu s-a atras raspunderea organelor de conducere.
1. Astfel, in ceea ce priveste bunul mobil combina marca John Deer, recurenta sustine ca lichidatorul nu a facut dovada preluarii de catre firma de leasing, in raportul de activitate din 13.03.2009 precizând ca nu a intrat in posesia procesului-verbal care sa ateste ca acest bun ar fi fost predat societatii de leasing. De asemenea, in raportul de activitate din 24.10.2008 lichidatorul a precizat ca nu a intrat in posesia listei mijloacelor fixe ale debitoarei, ulterior nemaifacând nicio precizare cu privire la bunurile aflate in patrimoniul societatii falite.
2. Referitor la creantele de încasat, asa cum rezulta din raportul de activitate din 13.03.2009, lichidatorul urma sa verifice din nou informatiile si documentele privind acest aspect, pentru a stabili veridicitatea sustinerilor administratorului statutar al debitoarei potrivit carora clientii ce figureaza in listele scriptice ale debitoarei in realitate nu exista. Cu toate acestea, in raportul final din 24.04.2009 nu se mai specifica nimic despre stadiul recuperarii creantelor, desi in Raportul de inspectie fiscala nr. 623.432/25.07.2008 întocmit de catre Serviciul Control Fiscal din cadrul DGFP Ialomita sunt enumerati principalii clienti ai debitoarei.
3. Desi lichidatorul judiciar a concluzionat in raportul final ca starea de insolventa a debitoarei a fost determinata de cauze obiective, in opinia recurentei raspunzatori pentru ajungerea debitoarei in stare de insolventa sunt fostul administrator social, Z. V. si administratorul de fapt, Z. V. Astfel, recurenta considera ca acestia au savârsit faptele prevazute de art. 138 alin. 1 lit. a-f din Legea nr. 85/2005, iar simplul fapt al constatarii uneia dintre aceste fapte este necesar si suficient pentru a se atrage raspunderea membrilor organelor de conducere, fara a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun raspunderea obisnuita.
In consecinta, recurenta solicita admiterea recursului si casarea hotarârii atacate, cu trimiterea cauzei instantei de fond pentru continuarea procedurii, întrucât situatia patrimoniala a debitoarei insolvente nu a fost lamurita, nu au fost recuperate creantele de încasat si nici nu a fost promovata actiunea de atragere a raspunderii membrilor organelor de conducere.
In drept a invocat disp. art. 304ąC.pr.civ., art. 28, art. 44 si art. 138 din Legea nr. 85/2006.
III. Lichidatorul judiciar desemnat in cauza a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
In motivare arata ca raportul cuprinzând propunerea de închidere a procedurii insolventei fata de debitoare, in temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a lipsei bunurilor in patrimoniul debitoarei, a fost întocmit in baza art. 20 si 24 din legea insolventei, nefiind un raport final întocmit conform art. 129 din lege, asa cum in mod eronat sustine recurenta. Propunerea de închidere a fost comunicata si creditoarei recurente, care insa nu a înteles sa o conteste, ba, mai mult, la termenul de judecata la care s-a dispus închiderea reprezentantul recurentei, prezent in instanta, a mentionat ca este de acord cu propunerea lichidatorului si ca nu se opune închiderii acestei proceduri.
In ceea ce priveste faptul ca nu au fost mentionate persoanele culpabile de aducerea debitoarei in insolventa, lichidatorul precizeaza ca din documentele pe care le-a avut la dispozitie nu au rezultat suficiente date pentru a formula o cerere de atragere a raspunderii care sa nu fie bazata doar pe prezumtii, iar din informatiile furnizate de institutiile abilitate a rezultat in mod clar ca debitoarea nu a detinut in patrimoniu bunuri, autovehiculele utilizate de catre debitoare fiind proprietatea societatilor de leasing.
Mai arata ca, in conformitate cu prevederile art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, in forma nemodificata, care era in vigoare la acea vreme, creditoarea recurenta putea solicita judecatorului-sindic autorizarea in vederea introducerii actiunii in raspunderea organelor de conducere, daca lichidatorul judiciar a omis sa mentioneze persoanele culpabile de generarea starii de insolventa a debitoarei.
In combaterea celorlalte sustineri ale recurentei lichidatorul judiciar a precizat ca a depus la dosarul cauzei actul aditional emis de societatea de leasing prin care a fost reziliat contractul încheiat cu debitoarea având ca obiect combina marca John Deer si ca documentele contabile puse la dispozitie au fost insuficiente pentru a se verifica daca existau anumite creante sau daca erau înscrise fictiv, daca dreptul la actiune pentru recuperarea acestor creante s-a prescris sau nu ori daca administratorul statutar a efectuat demersuri in vederea recuperarii acestor creante.
Recursul nu este fondat.
1. Potrivit art. 131 din Legea nr.85/2006, in orice stadiu al procedurii insolventei, daca se constata inexistenta vreunor bunuri in averea debitorului ori daca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative si niciun creditor nu se ofera sa avanseze sumele corespunzatoare, judecatorul-sindic va putea închide procedura, dispunând totodata si radierea debitorului din registrul in care este înmatriculat.
Aceasta este una din situatiile generale de închidere a procedurii, care opereaza in orice stadiu al acesteia, indiferent de forma procedurii, generala sau simplificata. Ratiunea unei asemenea masuri rezida in aceea ca scopul legii îl reprezinta acoperirea pasivului debitorului insolvent or, in ipoteza in care nici macar cheltuielile administrative generate de desfasurarea procedurii nu se vor putea achita, mentinerea deschisa a acesteia ar fi lipsita de obiect, scopul legii neputând fi realizat.
Asadar, judecatorul-sindic va închide procedura pe baza simplului raport al administratorului judiciar sau, dupa caz, al lichidatorului, in sensul ca nu exista bunuri in averea debitorului ori ca acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor procedurii, fiind irelevanta cauza care a provocat insolventa debitorului.
Din actele si lucrarile dosarului rezulta ca lichidatorul judiciar a întreprins toate demersurile rezonabile pentru identificarea bunurilor debitoarei. Singurul bun asupra caruia recurenta sustine ca lichidatorul nu a stabilit cu certitudine daca a fost sau nu predat societatii de leasing este combina marca John Deer. Câta vreme, insa, la dosarul cauzei a fost depus actul aditional emis de societatea de leasing prin care a fost reziliat contractul încheiat cu debitoarea ce a avut ca obiect acest bun, Curtea apreciaza ca nu prezinta relevanta sustinerile recurentei, in conditiile in care este evident ca nu a operat transferul dreptului de proprietate a acestui bun catre debitoare.
Din cuprinsul raportului întocmit de lichidatorului judiciar rezulta ca au fost analizate detaliat si cauzele concrete care au condus la aparitia starii de insolventa, acestea fiind apreciate de lichidator ca fiind cauze obiective: concurenta crescuta in sectorul de activitate in care se înscria si obiectul de activitate al societatii debitoare (cultivarea cerealelor, porumbului si a altor plante); promovarea cu greutate pe piata de desfacere a serviciilor realizate de catre debitoare; achizitionarea in sistem de leasing a trei autovehicule FIAT si a unei combine marca John Deer, ratele aferente depasind resursele financiare necesare rambursarii acestora, fapt ce a dus la cresterea obligatiilor debitoarei; lipsa spatiului de desfasurare ce a condus la imposibilitatea achitarii la scadenta a sumelor datorate bugetului statului.
Lichidatorul judiciar a precizat, de asemenea, ca documentele contabile ce i-au fost puse la dispozitie au fost insuficiente pentru a putea stabili cu certitudine care sunt debitorii societatii falite si daca acestia exista in realitate sau doar scriptic pentru a se încerca recuperarea unor eventuale creante, astfel încât nici sustinerile recurentei sub acest aspect nu pot fi primite.
2. La data pronuntarii sentintei de închidere (22.05.2009), potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, in redactarea de la acea vreme, judecatorul-sindic putea fi investit cu o cerere de atragere a raspunderii membrilor organelor de conducere de administratorul judiciar, de lichidator sau de comitetul creditorilor.
Lichidatorul judiciar nu are obligatia de a formula o asemenea cerere, ci doar posibilitatea, in masura in care apreciaza ca prin fapta persoanelor din organele de conducere ale societatii debitoare s-a cauzat starea de insolventa a acesteia.
Curtea constata ca recurenta nu a contestat raportul întocmit de lichidator prin care s-a propus închiderea procedurii, iar creditorii, printre care si recurenta, nu au interes sa formuleze cerere de atragere a raspunderii patrimoniale a administratorilor debitoarei, cu respectarea conditiilor legale in vigoare la acea data, in situatia in care lichidatorul a omis sa indice, in raportul sau cu privire la cauzele insolventei, persoanele vinovate de starea in care se afla patrimoniul debitoarei. In aceste conditii, creditoarea recurenta, care nu a manifestat minima diligenta ceruta de lege, recunoscând, de altfel, in cererea de recurs, ca nu a fost promovata actiunea de atragere a raspunderii membrilor organelor de conducere, nu poate invoca faptul ca a fost prejudiciata prin înlaturarea posibilitatii de formulare a unei astfel de cereri si nu poate solicita casarea sentintei de închidere doar pentru a putea formula o asemenea cerere.
In concluzie, recursul a fost respins, ca nefondat, în temeiul disp. art. 312 C.pr.civ., cu consecinta mentinerii, ca legala si temeinica, a hotarârii atacate.
