ÎMPRUMUT. ACT DE COMERŢ. DESTINAŢIA CIVILĂ DATĂ ÎMPRUMUTULUI. CONTRACT DE CONSTRUCŢIE. ACT CIVIL. PROBĂ DEBITOR. RENUNŢARE LA AVANTAGIILE LEGII DE LICHIDARE FAŢĂ DE UNII CREDITORI. EFECTE (ART. 3 şl 4). (1), (2) ŞI (3)
Cas. I, 13 Aprilie 1937
1. închirierile şi vânzările de imobile în scop speculativ nu sunt fapte de comerţ, astfel că cumpărarea unui imobil făcută de comerciant, chiar pentru exerciţiul comerţului său, este de natură civilă. Prin urmare, împrumutul, deşi nu este un act obiectiv de comerţ, cade în sfera actelor subiective de comerţ, afară de cazul când în act i s-a dat de comerciant o destinaţie civilă, cum ar fi terminarea unei construcţii în curs.
2. Prin expresiunea «dacă caracterul civil al actului nu rezultă din textul contractului de împrumut», din art. 69 lit. b, legea conversiunii, legiuitorul a vrut să taie controversa dacă e vorba de chiar documentul sau actul scris şi să interzică orice altă dovadă că împrumutul ar fi contractat în astfel de condiţiuni încât părţile cunoşteau caracterul datoriei.
3. Principiul că cel ce face o afirmaţie trebuie s-o dovedească se aplică şi în cazul când creditorul, într-o acţiune provocatorie, contestă cetăţenia debitorului.
4. Chestiunea dacă o persoană are calitatea de prin filiaţiune, fiind dedusă din acte şi în împrejurări de fapt, este de atributul suveran al instanţelor de fond.
5. A pretinde unei persoane, care se prevalează de cetăţenia română, să probeze că şi tatăl său a fost cetăţean român, înseamnă a o obliga să dovedească că şi bunicul său a fost cetăţean român, conform cu textele legii din 1924 şi, ca consecinţă, această dovadă să se facă din tată în fiu pe o scară infinită, ceea ce este imposibil.
6. Din beneficiul acordat creditorului de a invoca nulitatea convenţiilor, prin care debitorul conversionist ar consimţi o reducere mai mică a creanţelor faţă de alţi creditori, nu se poate deduce că în acest caz debitorul ar fi decăzut din beneficiul conversiunii.
(W. Fildermann cu Fotache Pantor)
CURTEA: Asupra recursului introdus de W. Fildermann în contra dec. nr. 434/935, dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia ll-a.
Având în vedere decizia atacată cu recurs din care rezultă că, din actul autentificat la Trib. Ilfov secţia notariat nr. 26.096 din 17 Septembrie 1930, Banca Bercowitz, societate anonimă, dă cu împrumut intimatului Fotache Pantor, comerciant, suma de 4.000.000 lei pe termen de trei ani, de la 15 Septembrie 1930 până la 15 Septembrie 1933, cu dobândă de 6% pe an pe primii doi ani şi de 7% pe cel din urmă an; pentru garantarea acestui împrumut, debitorul Pantor constituie ipotecă trei imobile, din care unul în Bucureşti, str. Dr. Marcovici nr. 6, în rangul al doilea după ipoteca constituită lui C. Macheropol; în act s-a făcut menţiunea că «imobilul este ipotecat cu tot terenul şi că împrumutul s-a făcut pentru terminarea acestor construcţiuni». Prin actul autentificat la Trib. Ilfov secţia notariat la nr. 29.096/931, Banca Bercowitz cesionează lui W. Fildermann creanţa sa ipotecară, împreună cu dobânzile începând de la data de 15 Septembrie 1931, cu toate drepturile legate de această creanţă. Ulterior, intimatul Fotache Pantor, în calitate de proprietar urban, face, pe baza legii de lichidare din 7 Aprilie 1934, declaraţie de conversiune a datoriilor sale civile, datorii între care se află şi aceea de 4.000.000 lei, prevăzută în actul de ipotecă cesionat recurentului; ca urmare a acestei declaraţiuni, recurentul W. Fildermann, împreună cu firma Sulzer Freres, societate anonimă şi cu Gustav şi Nathan Schnitzer, în calitate de creditori, introduc în contra intimatului Fotache Pantor acţiune provocatorie, spre a se constata că el nu poate beneficia de legea lichidării, în ce priveşte datoriile lor, fiind exceptate, conform art. 69 al. bde la beneficiul ei, întrucât pârâtul intimat, fiind comerciant, banii luaţi de el ar fi fost întrebuinţaţi la nevoile comerţului său.
Curtea de Apel Bucureşti secţia ll-a, prin decizia atacată cu recurs, a respins ca nefondată acţiunea recurentului, şi, spre a decide astfel, motivează că, potrivit dispoziţiunilor art. 30 şi următorii din legea citată, debitorii urbani, dacă îndeplinesc anumite condiţiuni, vor beneficia de dispoziţiunile ei, exceptându-se conform art. 69 litera b datoriile comercianţilor şi industriaşilor, care aveau această calitate în momentul contractării datoriei, dacă aceste datorii nu sunt de natură
civilă, sau dacă caracterul civil al datoriei nu rezultă din textul contractului de împrumut; că, caracterul civil al datoriei intimatului faţă de recurent rezultă din însuşi actul de ipotecă, act prin care se arată precis, prin clauza de la art. 8 litera b, că împrumutul s-a făcut pentru terminarea construcţiunii în curs pe terenul ipotecat; că această operaţiune, purtând asupra unui imobil, este după dreptul român de natură civilă, chiar dacă ar fi făcută de un comerciant în vederea comerţului său; că aceasta rezultă din faptul că, prin art. 3 din codul de comerţ român, s-a eliminat dispoziţiunea respectivă din art. 3 al codului italian, care i-a servit de model şi prin care se prevede în mod formal că vânzările şi cumpărările de imobile făcute în scop speculativ sunt acte de natură comercială; că deci, în dreptul român, asemenea acte nu pot dobândi caracter comercial, conform art. 4 C. com., chiar dacă ar fi făcute de un comerciant în vederea comerţului său; că astfel fiind, cumpărarea sau închirierea unui imobil, spre a instala în el un comerţ, este un act de natură civilă, şi – zice Curtea – pentru aceleaşi motive urmează a se considera ca civil prin natura sa şi contractul pe care îl încheie un comerciant pentru ridicarea sau terminarea construcţiunii imobiliare, chiar şi atunci când construcţiunea ar fi destinată pentru exercitarea comerţului, după cum tot astfel trebuie privită, în baza teoriei accesoriului, ca având un caracter civil, şi operaţia împrumutului ipotecar la care recurge un comerciant pentru terminarea construcţiei.
Având în vedere motivele I, II şi III de casare:
Considerând că, după art. 4 C. com., «se socotesc fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă, sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul», iar după art. 69 litera b nu se aplică legea reglementării datoriilor comercianţilor şi industriaşilor, care aveau această calitate în momentul contractării datoriei, dacă aceste datorii nu sunt de natură civilă, sau dacă caracterul civil al datoriei nu rezultă din textul contractului de împrumut.
Considerând că închirierile sau vânzările unui imobil, chiar în scop speculativ – de revindere sau închiriere – nu sunt fapte de comerţ, aceasta rezultând atât din compararea art. 3 C. com. român cu cel italian, legiuitorul nostru eliminând al. 2,
C. com. român, vorbeşte exclusiv de producte şi mărfuri; or, imobilele nu sunt mărfuri.
Considerând că natura imobiliară a unor asemenea contracte, împiedicând ca ele să fie acte de comerţ obiective, ele nu cad nici sub aplicarea prezumţiei de comercialitate din art. 4 (acte subiective de comerţ); contractul de cumpărare al unui imobil făcut de comerciant, chiar pentru exerciţiul comerţului său, intră în categoria celor de natură civilă (deci sub excepţia art. 4 C. com. şi 69 litera b, legea de lichidare).
Considerând că împrumutul, deşi nu este un act obiectiv de comerţ, făcut însă de un comerciant, cade în sfera art. 4 prezumat comercial subiectiv, şi sub aplicaţiunea art. 69 litera b legea de lichidare, datoria comerciantului fiind exceptată de la beneficiul legii. Când însă textul contractului de împrumut conţine clauza că banii împrumutaţi sunt destinaţi unor scopuri străine comerţului, sau de exemplu la cumpărarea unui imobil, în acest caz datoria comerciantului nu mai are a fi considerată ca fapt de comerţ după codul de comerţ, nici exceptată de la beneficiul legii de lichidare, întrucât împrumutul nu este decât un accesoriu al unui act care, după cum am stabilit mai sus, este un act prin natura sa civilă.
Că tot astfel urmează a decide şi în cazul când în textul contractului de împrumut se prevede că suma împrumutată este destinată la construcţia unui imobil, sau terminarea construcţiunii în curs a unui imobil – ca în speţă.
într-adevăr, şi la contractul de construcţie, scopul final este tot dobândirea unui imobil care să servească fie de locuinţă, fie la exploatarea comerţului; operaţiunile încheiate pentru prestaţiuni de mărfuri, manoperă etc. servesc numai ca un scop, ca un mijloc ajutător pentru obţinerea imobilului; sunt operaţiuni relative la imobil, situaţiunea fiind aceeaşi ca şi când s-ar cumpăra imobilul gata construit, şi deci nu este nici o raţiune a distinge între împrumutul destinat la cumpărare şi cel pentru construire, mai ales că, în speţă, fiind vorba de o terminare de construcţie, totul se încorporează la un imobil, deja în parte construit, devine un accesoriu al imobilului.
Că deci aceste motive sunt neîntemeiate.
Având în vedere că instanţa de fond a mai motivat că clauza din actul de ipotecă, prin care se prevede că împrumutul în discuţiune s-a făcut pentru terminarea construcţiunii în curs, este opozabilă recurentului, întrucât din întâmpinarea făcută de el înaintea instanţei de apel şi din
ordonanţa judecătorului concordatar al Băncii Bercowitz rezultă că banii împrumutaţi intimatului au fost daţi de recurent, iar nu de Banca Bercowitz, care a servit numai de prete-nom la încheierea actului, şi că toate condiţiile împrumutului au fost stabilite de recurent şi de intimat de comun acord; că această clauză, conţinând intenţiunea comună a părţilor, învederează caracterul civil al împrumutului, prin destinaţiunea pe care părţile i le-au dat prin act; că de altfel, dată fiind epoca, 17 Septembrie 1930, la care se încheie actul de împrumut ipotecar, situaţiunea comerţului debitorului intimat şi starea legislaţiunii noastre comerciale din acel timp, cu privire la avantagiile ce s-au acordat datoriilor comerciale, inserarea în actul de ipotecă a clauzei de mai sus nu poate avea altă explicaţiune decât aceea că, în mod intenţionat, recurentul creditor, împreună cu celălalt contractant, au voit să excludă prin acea clauză formală orice caracter comercial al împrumutului ipotecar respectiv, determinând întrebuinţarea lui pentru terminarea construcţiunilor în curs pe terenul ipotecat, fără nici o altă menţiune cu privire la lucrările de amenajare a viitorului hotel, care avea să se instaleze la terminarea construcţiunii; că deci – zice Curtea -caracterul civil al datoriei ipotecare a intimatului Pantor, rezultă, în conformitate cu dispoziţiunile art. 69 al. b, din legea lichidării, din însuşi textul contractului, prin care se stabileşte în mod neîndoios intenţiunea comună a părţilor contractante; că astfel fiind – zice Curtea – este neconcludentă şi inadmisibilă pretenţiunea recurentului de a dovedi cu acte şi interogatoriul intimatului, cu martori şi cu expertiză în registrele acestuia, că el ar fi întrebuinţat banii luaţi cu împrumut, nu numai pentru construcţia în curs, ci şi pentru lucrările de amenajare a hotelului Carmen, natura civilă sau comercială a datoriei fiind determinată, conform art. 69 alin. b citat, de caracterul pe care părţile l-au dat de comun acord prin contract în momentul încheierii sale, iar nu de întrebuinţarea pe care numai una din ele, în speţă debitorul, ar da-o sumei împrumutate ulterior contractului, în neconformitate cu stipulaţiunile lui; că – zice mai departe Curtea – în ce priveşte epoca când intimatul ar fi dat destinaţiunea de hotel construcţiunii ce făcea pe terenul ipotecat, ea nu prezintă nici un interes în cauză, deoarece, pe de o parte, în legiuirea noastră contractul de construcţiune a unui imobil are un caracter civil, chiar dacă a fost afectat în vederea comerţului, iar
pe de altă parte intenţiunea comună a ambilor contractanţi, manifestată prin clauza arătată mai sus, din momentul contractului, precizează în mod neîndoios caracterul civil al datoriei.
Având în vedere că cuvintele «dacă caracterul civil al actului nu rezultă din textul contractului de împrumut», întrebuinţate de legiuitor prin art. 69 litera b menţionat mai sus, înseamnă că este necesar ca, din chiar actul scris, să rezulte în mod expres caracterul nesubiectiv civil al datoriei, aceasta în scopul de a se împiedica cercetarea împrejurărilor ulterioare sau anterioare, sau a celor extrinseci contractului, de a nu se mai înmulţi procesele prin administrarea în acest scop a diferitelor dovezi solicitate de părţi; mai mult chiar, prin schimbarea termenilor de «din însuşi actul» în cei de «din textul contractului», legiuitorul a voit să taie discuţia, dacă este vorba de chiar momentul sau actul scris şi să interzică orice altă dovadă că împrumutul ar fi contractat în aşa condiţiuni încât părţile, în momentul când au încheiat contractul, ştiau, cunoşteau caracterul datoriei.
Având în vedere că instanţa de fond stabileşte caracterul civil al datoriei ipotecare a intimatului Pantor, din chiar clauza formală a actului respectiv, că, întrucât împrumutul s-a făcut pentru terminarea construcţiei, a făcut o justă aplicaţiune a art. 69 litera b menţionat mai sus, şi cu drept cuvânt a respins ca inadmisibile probele solicitate de recurent, astfel că soluţia instanţei menţinându-se pe consideraţiu-nile sus-arătate, urmează a se respinge motivele de casare sus-arătate, fără a discuta motivele IV, VI, VII şi VIII, discuţiunea lor devenind inutilă.
Având în vedere că înaintea instanţei de fond recurentul a susţinut că intimatul nu ar fi făcut dovada că este cetăţean român, spre a putea astfel beneficia de conversiune, conform art. 30 din legea din 7 Aprilie 1934.
Curtea de Apel a respins această susţinere, pe motiv că, potrivit art. 69 alin. ultim din această lege, atunci când creditorul cere să stabilească pe calea unei acţiuni principale că debitorul său este exceptat de la conversiune, dovada excepţiunii trebuie s-o facă reclamantul creditor; că această procedură este impusă şi de art. 1169 C. civ., după care cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie s-o dovedească; că aşa fiind, incumbă recurentului să facă dovada obiecţiunii sale că intimatul n-ar fi cetăţean român, – acesta având de altfel în favoarea sa prezumţiunea firească că toţi locuitorii sunt cetăţenii ţării în care ei locuesc; că afară de aceasta,
intimatul a făcut dovada cetăţeniei sale române cu certificatul nr. 1655/934 al Primăriei comunei Speteni, Jud. Ialomiţa, în lipsă de acte de stare civilă, care au fost distruse în timpul războiului, – certificat în care se arată că el este născut în anul 1885 şi că este fiul lui Nae Pantor, cetăţean român, şi al Voicăi, cu certificatul nr. 34.010/935 al Primăriei sectorului III albastru din municipiul Bucureşti, prin care se constată că intimatul este înscris în listele electorale pe anul 1934, bucurându-se de toate drepturile politice şi civile şi cu certificatul nr. 22.075/ 934 al Curţii cu juri Ilfov, prin care se arată că el este înscris în listele cu juraţi; că aceste dovezi, care sunt de altfel suficiente spre a stabili calitatea lui de cetăţean român, spre a putea beneficia de conversiune, sunt sprijinite şi pe extractul după registrele de născuţi, al comunei Speteni, legalizat de Trib. Ilfov s. I c. c., extract aflat în dosarul căsătoriei intimatului, prin care se constată că este născut la 17 Decembrie 1885 în sus-numita comună, din părinţii sus-numiţi; că acest contract constituie o probă admisibilă, mai ales că intimatul a făcut dovada cu certificatul nr. 1635/934 al comunei Speteni că registrele de născuţi pe anul 1885 ale acestei comune au fost distruse în timpul războiului.
Având în vedere că instanţa de fond, întemeindu-se pe extractul după registrul de născuţi al Primăriei comunei Speteni, legalizat de Trib. Ilfov s. I c. c., coroborat cu constatările deduse din certificatul nr. 34.010/935 al Primăriei sectorului III albastru a municipiului Bucureşti şi din certificatul nr. 22.075/934, al Curţii cu juri Ilfov, cum şi pe împrejurările cauzei, a putut, uzând de un drept suveran de interpretare şi apreciere a acestor acte şi împrejurări, să tragă concluzia, fără să fi comis vreo violare de lege, că intimatul a făcut dovada că este cetăţean român prin filiaţiune.
Că a pretinde, aşa cum susţine recurentul, că intimatul trebuie să facă dovada cum că şi tatăl lui ar fi fost cetăţean român, tot în conformitate cu textele din legea de la 1924, ar însemna să se facă dovada că şi tatăl acestuia, adică bunicul intimatului, era cetăţean român tot conform ziselor texte de lege, şi, urmând acest raţionament, ca consecinţă, să se ridice din tată în tată; or, o asemenea dovadă absolută fiind în general nu numai greu de făcut, dar chiar imposibilă, nu poate fi cerută, căci am priva de beneficiul legii tocmai pe cetăţenii români de origine care nici ei nici autorii lor n-au acte de naturalizare.
Că dar, faţă de aceste constatări şi considera-ţiuni, omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra susţinerilor la care recurentul se referă prin motivul XIII de casare, nu era de natură a schimba soluţiunea dată, şi deci, nefiind esenţială, acest motiv de casare devine neîntemeiat.
Considerând că soluţiunea instanţei de fond menţinându-se pe aceste consideraţiuni, urmează a se respinge motivul XIII de casare, fără a mai discuta motivul XII -discuţiunea lui devenind fără interes.
Având în vedere că instanţa de fond a mai motivat că împrejurarea invocată de recurent, că intimatul ar fi achitat alţi creditori ipotecari sau furnizori de materiale, că ar fi încheiat cu ei convenţiuni privitoare la plată, sau i-arfi considerat ca creditori comerciali, sunt neconcludente în cauză, deoarece creanţele lor nu-şi au sorgintea în actul de împrumut în discuţiune, ci în acte deosebite şi este posibil ca între intimaţi şi aceşti creditori să fi intervenit aranjamente de plată favorabile lui, sau ca el să fi recunoscut că, faţă de anumite împrejurări speciale creanţelor lor, aceste creanţe să fie comerciale.
Considerând că, din dispoziţiunile art. 20 din legea lichidării din 7 Aprilie 1934, dacă creditorii arătaţi în ultimul alineat al acestui text de lege vor putea invoca nulitatea convenţiunilor prin care debitorul în conversiune ar consimţi faţă de alţi creditori o reducere mai mică de creanţă etc. nu rezultă că în acest caz debitorul ar fi decăzut din
beneficiile conversiunii faţă de creditorii faţă de care el n-ar consimţi o astfel de reducere, – aceşti din urmă creditori având în acest caz dreptul numai a cere nulitatea unor astfel de convenţiuni pentru reîntregirea patrimoniului debitorului lor.
Considerând că faţă de aceste consideraţiuni de drept, motivele de recurs mai sus menţionate, trase din aprecierile şi constatările de fapt ale Curţii de fond şi din omisiunea esenţială, nu mai prezintă interes a fi examinate, soluţia instanţei putându-se menţine pe aceste singure consideraţiuni de drept.
Că deci, şi motivele XIV şi XV de casare sunt neîntemeiate.
Considerând că, în ce priveşte chestiunea dedusă prin aceste motive de casare, ea a fost trimisă, conform art. 17 din legea înaltei Curţi, în judecata Secţiunilor-Unite, întrucât înalta Curte s. I a găsit că este locul a se reveni asupra jurisprudenţei stabilite de secţia a ll-a, prin decizia ei cu nr. 525/936 şi a se menţine interpretarea dată de secţia a ll-a, nr. 291/935, – interpretare potrivit căreia art. 74 din legea lichidării din 7 Aprilie 1934, nu face vreo distincţiune între debitorii care beneficiau sau nu de dispoziţiunile legii sub imperiul căreia s-a încheiat înţelegerea.
Că astfel fiind, urmează a se trimite şi aceste motive în judecata Secţiunilor-Unite.
Pentru aceste motive respinge motivele I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, XII, XIII, XIV şi XV de casare şi trimite în judecata Secţiunilor-Unite motivele IX, X şi XI de casare.
Decizia nr. 595 din 13 Aprilie 1937.
Preşedinţia d-lui Al. luca, preşedinte. Avocaţi d-nii: Al. Ottulescu, C. Stoicescu şi Gr. lunian, pentru recurent; Is. N. Micescu, Victor Duculescu şi Hugo Friedmann, pentru intimat.
NOTĂ
(1) lată cuprinsul motivelor de recurs:
«I. Violarea art. 3 şi 4 cod. com., combinat cu 69 al. 5 din legea din 3 Aprilie 1934. Curtea se întemeiază în fapt pe clauza din act, în care, după ce se enumeră diversele imobile ipotecate, se spune, în legătură cu terenul din str. Dr. Marcovici 6, că se constituie ipotecă pe: «tot terenul şi construcţiunile în curs pe acest teren şi pentru terminarea căror construcţiuni s-a făcut acest împrumut»; iar în drept, pe faptul că autorii codului de comerţ român au suprimat din art. 3 cod. com. italian alineatul care califică ca acte de comerţ vânzările sau cumpărările de imobile în mod speculativ.
Motivarea Curţii este că, în conformitate cu art. 3 cod. com., operaţiunile asupra imobilelor, ca cumpărarea sau închirierea unui imobil, deşi făcute de un comerciant şi
deşi destinate comerţului, fiind operaţiuni civile, pentru identitate de motive, contractul, pe care un comerciant îl încheie pentru ridicarea sau terminarea unei construcţiuni imobiliare destinate exerciţiului comerţului, este un act civil şi că pe baza teoriei este şi el un act civil.
Judecând astfel, Curtea a confundat actele care au de obiect însuşi imobilul sau servitutea, cu actele al căror obiect nu este imobilul, ci bunul mobil – materii prime sau lucrări – relative la un imobil, cum este contractul pentru construcţia unei fabrici, unui hotel etc.
La vânzare, schimb, închiriere, servitute, uzufruct etc., obiectul contractului este însuşi imobilul, iar art. 3 din cod. com. neprevăzând imobilele prin actele de comerţ, este evident că aceste operaţiuni juridice, având imobilul drept obiect, vor fi civile, chiar dacă sunt făcute de un comerciant în interesul comerţului său.
în contractul de construcţiune de imobile, însă, obiectul contractului este furnizarea de materiale şi de manoperă, deci un contract de bunuri mobile şi de lucrări, care nu este prin natura sa un contract civil; iar în contractul de împrumut obiectul contractului este o prestaţiune de bani, care de asemenea nu este prin natura sa un contract civil.
în aceste cazuri intră în joc teoria accesoriului din art. 4 cod. com., după care se socotesc comerciale toate actele făcute de un comerciant, în interesul comerţului său, sau chiar dacă ele nu intră în enumerarea din art. 3 cod. com., afară numai dacă ele nu sunt de natură civilă, sau caracterul civil nu rezultă din însuşi actul.
în conformitate cu acest text, dacă obiectul contractului de construcţie este locuinţa comerciantului, contractul de construcţie va fi civil; dacă însă obiectul contractului este o uzină, o fabrică, un hotel, în care comerciantul vrea să-şi exercite industria sau comerţul său, adică dacă construcţia – prestaţiunea de material şi de lucrări – este destinată comerţului său, contractul va fi comercial. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după art. 3 cod. com., contractul de construcţie este prin voinţa legii un contract comercial făcut pentru nevoile comerţului, iar nu civil».
«II. Lipsă de bază legală şi nemotivare. După ce stabileşte că în dreptul nostru contractele, având de obiect imobilul, fiind civile prin natura lor, sunt civile chiar dacă sunt încheiate de un comerciant pentru interesele comerţului său, Curtea afirmă că şi contractele referitoare la construcţia unei uzini, fabrici, hotel, ar fi, pentru aceleaşi motive, tot civile.
Aceasta este o afirmaţie, nu o motivare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea nici nu examinează motivele pentru care o vânzare sau închiriere de imobil destinat comerţului au devenit în dreptul nostru acte civile, ci înregistrează numai voinţa legiuitorului.
Dacă voinţa legiuitorului a fost ca în dreptul român, spre deosebire de cel italian, o speculaţie – deşi prin natura ei comercială – să fie totuşi civilă, atunci când obiectul ei este însuşi imobilul – proprietate sau folosinţă – Curtea era datoare să arate care sunt motivele care au determinat această voinţă a legiuitorului; să stabilească apoi, dacă aceleaşi motive subzistă şi la contractele de construcţie şi numai după aceea putea stabili împrejurările din care rezultă această identitate, şi care sunt acele motive de identitate cu contractele de construcţie, mai cu seamă că acestea, după art. 3 cod. com., sunt prin natura lor contracte comerciale.
Câtă vreme însă Curtea constată rezultatul motivelor legiuitorului, voinţa lui nu putea să afirme existenţa unei identităţi de motive, aşa că decizia apare ca lipsită de bază legală şi nemotivată».
«III. Omisiune esenţială. Când am analizat natura contractului de construcţie şi am dovedit că este un contract mobiliar, al cărui obiect nu este imobilul, ci materia primă şi manopera, Curtea era datoare să discute această apărare a noastră, care era esenţială, căci ea ar fi pus Curtea în absolută neputinţă de a afirma o identitate de motive, între operaţiile având imobilul de obiect, nu este imobilul, ci o prestaţie de mărfuri sau manoperă relativă la imobil».
«IV. Eroare grosieră de fapt, denaturarea actului de împrumut. Exces de putere şi nemotivare. Curtea se întemeiază pe cuvintele din art. 8 lit. b din contract, în care, după ce se enumeră imobilele pe care se constituie ipotecă, se adaugă, în legătură cu imobilul din str. Dr. Marcovici 6 «… cu tot terenul şi construcţiunile în curs pe acest teren şi pentru terminarea căror construcţiuni s-a făcut acest împrumut», pentru că sub pretext de a interpreta voinţa părţilor, după ce izolează de tot complexul actului această declaraţie accidentală a debitorului, să-i dea caracterul unei condiţiuni bilaterale esenţiale, care ar fi fost motivată de îndoita împrejurare:
a) a cunoaşterii de către creditor a situaţiei comerţului debitorului, cunoaştere ce ar rezulta din actele de la dosar şi
b) a cunoaşterii legislaţiei comerciale în fiinţă la data actului 17 Septembrie 1930, care ar fi avantajat pe debitorii comerciali.
Din actele aflate la dosar şi rezumate de Curte reiese însă că, la data actului, situaţia debitorului era din cele mai bune, având o avere considerabilă, compusă din mai multe imobile, construcţia în curs având terminate două etaje şi în stare de exploatare, care nu erau grevate decât de o singură ipotecă de 2.000.000 lei, adică o stare excelentă.
Lichidarea judiciară şi concordatul din care trage concluziunea că starea era proastă, s-au produs în anii 1932 şi 1933, adică la doi ani după împrumut.
în ce priveşte legislaţia comercială din 17 Septembrie 1930, ea nu acordă debitorilor comercianţi, pentru datoriile lor comerciale, ipotecare, absolut nici o favoare.
Astfel fiind, cele două motive, care în ochii Curţii justificau interesul creditorului de a da actului un caracter civil, sunt bazate pe:
a) denaturarea actului de împrumut, întrucât în act se găsesc înscrise garanţii de exploatare şi sancţiuni pentru executarea tuturor obligaţiunilor, dar nu se găseşte înscrisă nici o garanţie şi nici o sancţiune pentru cazul când debitorul ar fi dat banilor altă destinaţiune, ceea ce exclude posibilitatea de a se da cauzei un caracter esenţial şi bilateral, şi că complexul actului dezminte interpretarea dată de Curte;
b) un exces de putere, o eroare grosieră de fapt, şi o nemotivare, căci Curtea nu arată nici care erau actele, nici care erau legile în fiinţă la 17 Septembrie 1930, pe care se sprijină, pentru a atribui creditorului interesul de a da actului un caracter civil, pentru ca înalta Curte să poată controla dacă nu cumva ele au fost denaturate».
«V. Violarea art. 3, 4 şi 46 cod. com., combinat cu art. 69 al. b din legea de lichidare, lipsită de bază legală şi exces de putere. Curtea, pentru a putea da actului greşita calificare ca act civil, în scopul de a-l supune legii din 7 Aprilie 1934:
1. izolează clauza sus-citată, nu numai de complexul actului, dar şi de toate actele şi faptele anterioare, concomitente şi posterioare, ca şi mărturisirea debitorului, refuzând a
examina dacă, din toate acestea, nu rezultă adevărata intenţiune de a se referi la operaţiile comerciale ale debitorului şi
2. refuză a admite probele cerute, ca expertiză şi martori, socotindu-le toate ca inadmisibile.
Cu acte anterioare şi concomitente actului de ipotecă am dovedit:
1. Că debitorul este de profesie exploatator de hoteluri;
2. Că din 1919 exploatează imobilul din str. Dr. Marcovici nr. 6, pe care-l deţine cu chirie;
3. Că l-a cumpărat la 20 Noiembrie 1930 şi că în 1929 l-a dărâmat în vederea măririi fondului de comerţ, obţinând la 21 August 1929 autorizaţia de construcţie cu destinaţiunea de hotel care – zice procesul-verbal al comisiei arhitecţilor – reiese atât din firma de hotel înscrisă în faţada planului, cât şi din dispoziţiunile planului care face clădirea improprie altei destinaţiuni;
4. Că, la 12 zile după contractarea împrumutului, debitorul şi-a mutat sediul principal al afacerii sale de hotel, în imobilul în litigiu;
5. în sfârşit, la interogator a mărturisit că datoriile ipotecare au fost contractate nu numai pentru construcţia propriu-zisă, adică zidirea, dar şi pentru amenajarea lui;
Cu acte posterioare actului de ipotecă am dovedit:
1. La 28 August 1932 şi 18 Ianuarie 1933, în cererile de lichidare judiciară şi concordat, debitorul a declarat că toate datoriile sale au fost contractate «pentru comerţul hotelului Carmen»;
2. Că toţi creditorii înscrişi la lichidare şi concordat sunt furnizori de materiale de construcţie, antreprenori de lucrări de construcţie, sau împrumutători de bani;
3. Că, din registrele depuse, se vede că imobilul în litigiu figurează la activul, iar creanţele ipotecare la pasivul acestuia;
4. Că nişte poliţe, reprezentând restul de dobânzi ipotecare, figurează în registre ca datorii comerciale;
5. Că, cu aceste prilejuri – lichidare şi concordat – a oferit creditorilor săi comerciali imobilele sale în garanţia plăţii ratelor;
6. Că în cererea de conversiune spune că nu are alte venituri pentru a plăti ratele, decât veniturile imobilelor sale exploatate ca hoteluri.
Am cerut să completez aceste probe cu expertiza în registre, pentru a dovedi că toţi banii au fost într-adevăr întrebuinţaţi pentru nevoile comerţului, adică şi la amenajare, şi cu martori că împrumutul a fost contractat nu în vederea unei construcţiuni oarecare, ci a unui hotel, adică a punerii lui imediate în valoare, şi că banii au fost într-adevăr întrebuinţaţi în acest scop; că poliţele care figurează în registrele debitorului reprezintă un rest de dobânzi ipotecare şi că capitalurile ipotecare au fost înregistrate în registrele comerciale.
Curtea, deşi înainte de divergenţă primise cel puţin proba cu interogatoriul, dar pentru a da actului altă calificare legală, l-a denaturat, divizând răspunsul la interogator al debitorului; când, în completul de divergenţă, am arătat nu numai că legea interzice divizarea răspunsului, dar şi că, astfel divizat şi denaturat, totuşi contrazice concluziunile Curţii, majoritatea revine şi nu mai vrea să ţină seama nici de mărturisirea debitorului, pe motivul că legea nu permite a se face nici o probă contra actului în ce priveşte natura lui civilă sau comercială.
După dreptul comun, în contractele în care una din părţi este competinte, proba peste sau contra actului, în scopul de a se dovedi caracterul real al operaţiei, este permisă, adică se poate admite contra instrumentului probator dovedirea adevăratului negoţ juridic.
Legiuitorul conversionist, temându-se de şicanele la care ar expune pe toţi creditorii, a derogat de la regula generală şi a mărginit dreptul pentru debitorul care reclamă conversiunea de a aproba caracterul civil al actului numai la instrumentul probator.
Derogările la lege fiind de strictă interpretare, ele nu se pot aplica şi creditorului, şi deci nu i se poate interzice lui, dacă debitorul pretinde că din textul actului rezultă caracterul civil, să facă proba contrarie, că actul e comercial.
A admite teza Curţii, ar însemna a se transforma o derogare înscrisă contra debitorului într-un avantaj acordat lui de lege.
înalta Curte s. a ll-a, a decis în acest sens în repetate rânduri.
Astfel, decizia din 13 Decembrie 1934 (Pand. Săpt. din 10 Martie 1935, pag. 176), într-un recurs în care se susţinea de debitorul comerciant că a luat banii pentru o construcţie fără legătură cu comerţul, deşi civilă, se respinge recursul, pe consideraţia că bine Curtea de fond a primit probele comercialităţii invocate de creditor contra actului.
Aşadar, toate probele ce am administrat şi am cerut să administrez, şi ne-au fost refuzate prin decizia atacată, au fost declarate admisibile de către înalta Curte prin această decizie.
în acelaşi sens înalta Curte s. a ll-a, prin decizia nr. 257 din 12 Februarie 1935 (Jur. Gen. 3 Octombrie 1935, speţa nr. 1005), a decis că creditorul poate administra proba contra actului asupra intenţiei comerciale.
Or, tocmai proba pe care înalta Curte o socoteşte admisibilă am cerut-o noi.
Refuzând să ţină seama de actele depuse, de mărturisirea la interogator şi să admită probele cerute cu expertiză şi martori, Curtea a violat disp. art. 3, 4 şi 46 cod. com. şi 69 al. b din legea din 7 Aprilie 1934 şi a dat o decizie lipsită de bază legală, săvârşind şi un exces de putere».
«VI. Exces de putere, denaturarea probelor administrate şi cerute a se administra şi a concluziilor noastre.
Curtea nu se mulţumeşte a declara probele inadmisibile în drept, dar decide că ele ar fi neconcludente în fapt, pentru că ar fi indiferentă în soluţia litigiului întrebuinţarea pe care numai una singură din părţi – debitorul – ar fi dat-o sumei împrumutate ulterior contractului şi în neconformitate cu contractul, întrucât debitorul nu poate modifica caracterul civil pe care părţile au voit să-l dea actului la încheierea lui.
Or, noi n-am susţinut şi n-am dovedit cu expertiză şi cu martori, că, ulterior, debitorul singur ar fi dat banilor o destinaţie potrivnică actului, ci dimpotrivă, ceea ce ambele părţi anterior contractului au convenit; cu ele dovedim intenţia, mobilul actului, precum şi că debitorul a întrebuinţat banii în conformitate cu convenţia.
Numai cu exces de putere, denaturând concluziile noastre şi căzând într-o eroare grosieră, a putut Curtea să afirme că am probat şi am cerut a proba faptele unilaterale ulterioare contractului şi în neconformitate cu convenţia».
«VII. Violarea art. 3 şi 4 cod. com. Curtea mai adaugă că probele nu sunt numai inadmisibile în drept şi neconcludente în fapt, dar şi lipsite de interes, întrucât, chiar dacă construcţia ar fi avut destinaţia de hotel, dinainte de a se contracta împrumutul, încă contractul ar fi civil, pentru că intenţiunea comună la încheierea actului ar fi fost să dea actului un caracter civil.
în opinia sa, majoritatea a primit să examineze dacă debitorul a avut intenţia de a construi un hotei sau dacă, aşa cum susţine debitorul, a construit, fiindcă aşa i-a plăcut să facă, o construcţie, şi că numai după ce a construit s-a hotărât să dea construcţiei destinaţia de hotel, şi a tranşat problema în contra debitorului, stabilind în fapt că din acte rezultă că intenţiunea debitorului, dinainte de a construi, a fost să construiască hotelul dărâmat, pentru a-şi mări afacerile.
Când ne-am rejudecat în divergenţă, am arătat că, din moment ce majoritatea recunoaşte intenţia construcţiei de a clădi un hotel, recunoaşte că împrumutul este comercial, nu civil, intenţia şi scopul fiind comerciale.
Spre a evita această imputare, majoritatea afirmă în decizie că ar fi lipsit de interes a se stabili dacă debitorul a avut intenţia de a construi un hotel, când s-a decis a construi, sau dacă a construit o casă oarecare şi, după ce a terminat-o, i-a dat destinaţia de hotel.
Judecând astfel, Curtea violează art. 3 şi 4 cod. com., după care caracterul civil sau comercial al unei convenţiuni nu depinde nici de intenţia, nici de dorinţa unei sau amânduror părţilor contractante, ci de realitatea operaţiei şi de calificarea ce i-o dă legea.
Dacă un contract încheiat de un comerciant exploatator de hoteluri, pentru reconstrucţia unui hotel dărâmat, sau dacă împrumutul în vederea construcţiei şi amenajării unui hotel este un act civil sau comercial, este o chestiune de drept, nu de fapt, o chestiune de lege, nu de voinţă a părţilor contractante, şi deci este un interes capital a se stabili dacă un comerciant hotelier a avut sau nu intenţia de a clădi un hotel, căci dacă n-a avut această intenţie, ci a voit să clădească un imobil pentru propria sa familie, sau a-şi plasa economiile, şi numai după ce l-a terminat s-a decis să-i dea destinaţia comercială atunci construcţia este civilă după art. 4, pe când dacă a avut intenţia de a clădi pentru comerţ, construcţia este comercială».
«VIII. Violarea art. 304 cod. com. Exces de putere.
în sfârşit, Curtea afirmă că este lipsit de interes a se şti, dacă, în momentul contractului, creditorul ştia că dă banii nu numai pentru clădirea propriu zisă, ci şi pentru amenajarea ei.
Judecând astfel, Curtea violează art. 304 cod. com. şi săvârşeşte un exces de putere, căci chiar dacă în drept construcţia unui hotel ar fi un act civil şi chiar dacă în fapt termenii din art. 8 litera b din contract s-ar interpreta în sensul de «zidărie», încă împrumutul luat pentru amenajarea hotelului este un împrumut comercial şi deci era de cel mai mare interes a se stabili dacă, în intenţia părţilor, a fost exclusiv zidăria sau şi fondul de comerţ, hotelul, construcţia şi amenajarea, după cum a hotărât înalta Curte s. a ll-a în deciziile date mai sus».
«XII. Violarea art. 69 al. ultim din legea de lichidare combinat cu 1169 cod. civ. Debitorul declarând că cere conversiunea şi în cerere a declarat că este cetăţean român, am introdus acţiunea provocatorie şi am cerut Curţii să oblige pe debitori să dovedească aceasta.
Curtea îmi respinge cererea, motivând că eu trebuie să dovedesc că debitorul meu nu e cetăţean român.
Judecând astfel, Curtea violează citatele texte, căci specificul acţiunii provocatorii, după cum însăşi denumirea ei o arată, este o acţiune prin care reclamantul provoacă pe pârât să dovedească alegaţiunile ce formulează, în speţă susţinerile sale că întruneşte condiţiile legii de conversiune. Cel ce face alegaţiune în speţă nu sunt eu, ci debitorul; el aleagă că este cetăţean, eu îl provoc să dovedească».
«XIII. Violarea art. 1 şi 3 legea din 1924, pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române, combinat cu art. 30 din legea de lichidare. Omisiune esenţială. Violare de lege. Am susţinut că naţionalitatea română se dobândeşte personal sau se capătă prin filiaţiune. în primul caz, reclamantul dovedeşte pe ce cale a devenit cetăţean, în cel de-al doilea, trebuie să dovedească nu numai că el este cetăţean român, dar că şi tatăl său a fost cetăţean român.
Debitorul revendică în speţă însă calitatea de român prin filiaţiune.
Curtea i-o recunoaşte pe baza dovezii că este născut în comuna Speteni, că este înscris în listele electorale, că este jurat şi pe baza unei declaraţiuni dată de nişte locuitori şi înregistrată în certificatul nr. 2688/934 al Primăriei Speteni, cum că ei au cunoştinţă că tatăl său a fost cetăţean român.
Judecând astfel, Curtea a violat citatele texte, căci dovada cetăţeniei tatălui nu se poate face cu declaraţii de martori, înregistrate într-un certificat, ci în conformitate cu textele din 1924.
Am depus la dosar extractul de deces al tatălui debitorului, în care se indică de către chiar debitorul data şi locul naşterii tatălui şi un certificat al arhivelor Statului, care constată că în arhivele Statului se află registrele de născuţi din locul şi de la data indicată, dar că cercetările făcute la anul indicat, cu cinci ani înainte şi cu trei după anul indicat, au dovedit că tatăl debitorului nu se găseşte născut, declaraţie care, unită cu constatarea din actul de naştere al debitorului în care se arată că tatăl său era de profesie «speculant», învederează nu numai că nu se dovedea că tatăl debitorului a fost cetăţean, dar nici nu se dovedeşte că ar fi fost născut în ţară.
Deşi aceste două acte se aflau în dosar, deşi ele se găsesc invocate de noi în jurnalul Curţii nr. 7257 din 19 Octombrie 1935 şi în concluziile noastre scrise, deşi din jurnalul 4784 din 2 Noiembrie 1936 se constată că d-l avocat Marinescu-Bolintin, pentru debitor, a discutat aceste acte şi a recunoscut că în fond «aceasta ar fi o chestiune serioasă», cu toate acestea Curtea omite a le enumera printre actele depuse de părţi şi a le avea în vedere în soluţiunea chestiunii dacă debitorul este sau nu cetăţean, săvârşind o omisiune care este esenţială».
«XIV. Violarea art. 3 şi 4 cod. com. Nemotivare. Exces de putere. Denaturare. Am dovedit că pe toţi creditorii de materiale de construcţie şi de bani debitorul i-a socotit creditori comerciali şi le-a oferit plata integrală la lichidarea judiciară şi concordat.
Am dovedit că, după ce a cerut conversiunea faţă de toţi creditorii ipotecari şi unica creditoare chirografară netrecută la lichidare şi concordat, debitorul a plătit integral sau s-a obligat să plătească integrai, renunţând la conversiune faţă de 99% din creditori, opunând conversiunea numai recurentului.
Am susţinut că, acestea fiind faptele, nu e admisibil ca furniturile de materiale de construcţii, sau împrumuturi de bani pentru construcţii chirografare sau ipotecare să fie socotite comerciale, iar unul singur dintre creditorii ipotecari, care a dat bani pentru aceeaşi construcţie, să fie socotit civil.
Curtea respinge această apărare a mea pe două motive:
a) Că creanţele celorlalţi creditori ipotecari şi chirografari pot fi comerciale, întrucât îşi au sorgintea în alte titluri.
Judecând astfel Curtea săvârşeşte o violare a art. 3, 4 cod. com., căci natura juridică a creanţelor nu diferă după instrumentul ce le constată, ci după calificarea ce le dă legea,
cum şi o nemotivare, căci Curtea nici nu motivează de ce calificarea depinde nu de natura afacerii, ci de instrumentul probator.
b) Că este posibil ca între debitori şi ceilalţi creditori să fi intervenit aranjamente de plată favorabile debitorului său şi că este posibil ca debitorul să fi recunoscut comercialitatea acelor creanţe, faţă de anumite împrejurări speciale.
Judecând astfel, Curtea săvârşeşte un exces de putere, căci hotărârile judecătoreşti trebuie întemeiate pe constatările de fapt ale sentinţei, adică pe «ce este» iar nu pe ce «este posibil», şi denaturează actele din dosar care dezmint posibilităţile considerate de Curte, întrucât din ele rezultă că n-a intervenit nici un aranjament, debitorul obligându-se la plata integrală, şi că nici n-a recunoscut comercialitatea creanţelor şi a menţinut teza că în principiu creanţa e civilă şi că ea are dreptul la conversiune».
«XV. Omisiune esenţială. Violarea legii de lichidare şi în special a art. 1, 20 şi 30 şi art. 279, 1019-1020 şi 966, 998, 999 cod. civ. Abuz de drept. Fraudă la lege.
Am susţinut că scopul legiuitorului a fost să apere pe debitori de plata imediată şi integrală a creanţelor ce datorează, reducându-se cuantumul datoriei şi eşalonându-se plata într-un număr de ani, cu o dobândă minimă, în care scop a instituit prin lege un regim a cărui bază este egalitatea între debitori, care sunt fără distincţiune prezumaţi în neputinţă de a plăti imediat şi-integral şi egalitatea între creditori, care trebuie să fie supuşi aceluiaşi regim, adică să fie plătiţi cu aceeaşi cotă, cu aceeaşi dobândă şi în aceeaşi perioadă de timp.
Am susţinut că la art. 20 se prevede sancţiunea anulării convenţiei prin care debitorul, deşi în conversiune, ar conveni cu unii din creditori să le plătească o cotă mai mare, o dobândă superioară sau într-un termen mai scurt.
Am dovedit că, în special, debitorul, după ce a opus conversiunea tuturor creditorilor, a plătit integral imediat pe unii din ei şi a renunţat la beneficiul legii faţă de toţi ceilalţi, cu unica excepţie a recurentului, şi am conchis că, procedând astfel, debitorul s-a pus în afara câmpului de aplicaţiune a legii şi numai violând legea s-ar putea acorda debitorului beneficiul ei.
b) Iar dacă s-ar decide că prin actele sale nu s-a pus în afara legii, însă prin ele a recunoscut că n-a invocat beneficiul legii decât pentru a dăuna unuia dintre creditori, sau în orice caz pentru a face o selecţiune arbitrară între ei, ceea ce constituie un abuz de dreptul pe care-l oferea legea, de a nu plăti totalitatea datoriilor, sub anumite condiţii, şi o fraudă la lege prin aceea că a deturnat-o de la scopul ei, aşa că numai violând art. 966, 998, 999 cod. civ. i s-ar putea acorda beneficiul ei.
A judeca altfel – am susţinut noi – ar însemna a lăsa fără sancţiune un delict mai grav decât cel prevăzut de art. 20, căci acest articol îmi dă dreptul să anulez nu tranzacţiile care contravin dispoziţiunilor sale – adică actele încheiate de un debitor în cadrul legii -dar prin care acordă unui creditor avantagii care răstoarnă egalitatea dintre creditori; acest articol nu-mi dă însă dreptul să anulez nici plăţile făcute, nici renunţările la conversiune – adică actele prin care debitorul se pune cu totul în afară de cadrul legii -căci invocarea beneficiului conversiunii este facultativă pentru debitori şi nici unul dintre creditori nu-i poate obliga să-i reclame beneficiul.
Când prin actele sale un debitor manifestă voinţa de a renunţa la beneficiile legii faţă de 99 din creditorii săi, nu este admisibil ca el să le mai poată invoca faţă de unicul creditor rămas.
Curtea omite a avea în vedere aceste apărări ale noastre care sunt esenţiale şi, acordând debitorului beneficiul conversiunii, a violat citatele texte şi a lăsat fără sancţiune un abuz de drept şi o fraudă la lege».
«IX. Violarea art. 74 din legea de lichidare. Art. 74 din legea de lichidare scoate de sub beneficiul lichidării înţelegerile intervenite între debitori şi creditori, sub imperiul unor legi enumerate în text, şi obligă în mod expres pe debitor de a le executa. Textul nu distinge după cum legile enumerate acordau sau nu avantagii speciale unei alte categorii de debitori.
Un singur element este decisiv: timpul când convenţia a fost încheiată.
Curtea, deşi constată în drept că, conform art. 74 debitorii sunt obligaţi să respecte şi înţelegerile încheiate sub legea din 19 Aprilie 1932 şi că în fapt a intervenit între debitor şi creditor o convenţiune sub imperiul acestei legi, refuză să aplice art. 74, pe motivul că, în speţă, debitorul este debitor urban şi că creditorii urbani nu beneficiază de legea din 19 Aprilie 1932, aşa că nu s-ar putea spune că, încheind o convenţie în timpul legii din 19
Aprilie 1932, ar fi renunţat la beneficiile legilor de lichidare.
Judecând astfel, Curtea violează, sub pretext de a interpreta, art. 74, care este prea clar ca să îngăduie interpretarea pe care i-o dă Curtea, anume că numai debitorii agricoli ce ar fi încheiat convenţii sub legea din 19 Aprilie 1932 ar cădea sub sancţiunea art. 74. Aceasta înseamnă a adăuga la lege, iar nu a o interpreta.
Făcând această , Curtea pierde de altfel din vedere că propriul ei criteriu este contrazis de legea din 19 Aprilie 1932, căci nici toţi debitorii agricoli nu se bucurau de beneficiile legii din 19 Aprilie 1932, ci numai anumite categorii».
«X. Denaturarea convenţiei de prelungire. Violarea art. 74 din legea de lichidare şi a art. 942 şi 962 cod. civ. Nemotivare. Denaturarea convenţiei.
a) Prin actul de ipotecă din 13 Septembrie 1930 plata dobânzilor se făcea la 15 Martie
şi 15 Septembrie ale fiecărui an, sub sancţiunea pactului comisor de gradul III.
Din convenţia din 29 Septembrie 1932 se constată că dobânda exigibilă la 15 Septembrie 1932 nu fusese plătită la scadenţă, aşa că debitorul era decăzut din beneficiul termenului.
Convenţia zisă de prelungire avea însă un întreit scop: pe de o parte să împiedice executarea imediată şi să acorde debitorului un nou termen de 2 ani pentru plata capitalului; pe de altă parte să-i dea un nou termen de un an şi jumătate pentru plata dobânzii neplătite la 15 Septembrie 1932, pe care o va plăti la 15 Mai 1934, şi în sfârşit să-i menţină dobânda la 7%, când dobânda legală era superioară.
Curtea, când examinează executarea convenţiei sub raportul renunţării la legile de lichidare, constată că, prin convenţia de prelungire, debitorul avea să plătească o dobândă de 1%, inferioară dobânzii fixate de legea specială, fapt din care deduce că plata dobânzilor n-ar constitui o renunţare la lege.
Se poate însă spune că o convenţie, prin care se acordă debitorului o dobândă inferioară dobânzii datorate prin aplicarea sancţiunilor de întârziere şi legii în vigoare, nu constituie o înţelegere?
Numai denaturând şi violând aceste acte a putut Curtea să decidă că convenţia din 29 Septembrie 1932, n-ar constitui o înţelegere în sensul art. 74 din lege.
b) Curtea a violat art. 74 din legea lichidării şi art. 942 şi 969, căci art. 74 nu îngăduie nici o distincţie în aplicarea lui, după cum obiectul convenţiei este o simplă prelungire de un an sau reînvierea unei convenţii expirate.
Legea de lichidare este o lege excepţională, derogatorie de la dreptul comun, deci de strictă interpretare. Ea are de scop să scoată de sub aplicarea legii excepţionale pe debitorii care au încheiat înţelegeri sub imperiul legii din 19 Aprilie 1932, fără a preciza care trebuie să fie cuprinsul acestor înţelegeri, destul fiind ca ele să existe, pentru ca automat să se refuze debitorului beneficiul legii.
Art. 74 din legea de lichidare, nedând nici o definiţie specială cuvântului «înţelegere», trebuie să ne referim la dreptul comun al art. 942 cod. civ., după care o convenţie este un acord între două sau mai multe persoane şi la art. 969 cod. civ., după care convenţiile legal făcute au putere de lege.
c) Curtea săvârşeşte şi o nemotivare, când decide că o convenţie de prorogare nu s-ar încadra în art. 74, fără a arăta care sunt motivele care condamnă o asemenea soluţiune».
«XI. Violarea art. 74 din legea de lichidare, a art. 6 din legea din 14 Aprilie 1933, a decretului-lege 3048/933, a legii din 1 Martie 1934, a art. 1091 cod. civ. Nemotivare. Omisiune esenţială.
Curtea mai afirmă că legiuitorul din 7 Aprilie 1934 n-a înţeles să cuprindă în art. 74 decât pe acei debitori care au renunţat, conform art. 56 al. final din legea din 19 Aprilie 1932.
Judecând astfel, Curtea violează legea, adăugând la textul clar al art. 65 din legea din 19 Aprilie 1932, text care nu se poate presupune înscris în art. 74 din legea din 7 Aprilie 1934, mai ales că art. 74 se referă şi la alte legiuiri în care nu se mai găseşte reprodus art. 56 din legea din 19 Aprilie 1932.
Admiţând teza Curţii, s-ar da renunţărilor două interpretări felurite: aceea din art. 56 din legea din 19 Aprilie 1932, convenţiile încheiate sau faptelor săvârşite sub imperiul acestei legi, şi altă interpretare, renunţările date sub legile posterioare, în care nu există art. 56 şi nici un text similar.
b) Curtea mai decide că faptul debitorului de a mai fi plătit şi sub imperiul legii din 14 Aprilie 1933, deşi această lege îi oferea un moratoriu de 6 luni şi posibilitatea de a plăti datoria în cinci rate anuale. Moratoriul nu poate nici el să fie considerat ca o renunţare, deoarece dobânda pe care după această lege avea s-o plătească debitorul, era de 8%, pe când, plătind 7% conform convenţiei de prelungire, nu s-ar putea zice că a renunţat la un beneficiu.
Judecând astfel, Curtea violează dispoziţiile legii din 14 Aprilie 1933, şi legilor următoare, căci din momentul ce această lege acordă debitorului un moratoriu de 6 luni, care, prin decretul-lege 3048 din 29 Octombrie 1933 şi prin legea din 1 Martie 1934, a fost prelungit până la 1 Iunie 1934, timp în care el era dispensat şi de plata capitalului şi a dobânzilor, iar el a plătit regulat atât dobânzile recurente cât şi cele trecute, este evident că a renunţat la un avantaj legal.
Dar el mai avea la expirarea moratoriului dreptul de a plăti capitalul în trei rate anuale, cu o dobândă de 2% peste scontul B.N.R.; neuzând de beneficiul moratoriului, era decăzut şi din acest avantaj excepţional, şi se vede obligat la scadenţă să achite întregul capital imediat, iar în caz de neplată să plătească dobânda legală, onorariul de avocat, speze de executare, aşa că a renunţat şi la aceste avantaje, astfel că şi din acest punct de vedere a renunţat la un avantaj legal.
Faptul că plătea după convenţie 1% mai puţin decât dobânda stabilită prin legea din 14 Aprilie 1933 nu duce la concluzia că n-a renunţat la nimic, căci, după cum am văzut, a renunţat şi la dreptul de a nu plăti nici o dobândă şi la dreptul de a amâna cu trei ani scadenţa capitalului.
Dar chiar dacă, în adevăr, cum zice Curtea, convenţia de prelungire ar acorda debitorului un avantaj superior legii, cum se poate interpreta executarea ei altfel decât ca o renunţare la lege?
c) în sfârşit, Curtea mai decide că, chiar dacă aceste fapte s-ar considera ca o renunţare, ele nu întrunesc condiţiunile legale, faptul debitorului de a fi plătit dobânzi până la data de 14 Martie 1933 neconstituind în nici un caz o renunţare expresă, aşa cum cere legea.
Judecând astfel, Curtea violează art. 1091 cod. civ. şi art. 74 din legea de lichidare.
în adevăr, art. 1091 cod. civ. spune că toate obligaţiile se sting prin plată. Plata este cea mai expresă manifestare de consimţământ, căci plătind dobânzile – pe care nu era obligat a le plăti – şi-a manifestat expres dorinţa de a executa actul adică de a plăti capitalul la scadenţă, adică de a renunţa la lege.
Curtea de apel nici nu motivează ce se înţelege prin cuvintele renunţare expresă, ci se mulţumeşte numai să afirme că plata dobânzilor nu constituie o renunţare expresă.
Curtea mai săvârşeşte şi o omisiune esenţială, căci noi am arătat că nu numai dobânda până la 14 Martie 1933 a plătit-o debitorul, dar şi că la 19 Martie 1934 a plătit dobânda pe semestrul 15 Martie 1934 -15 Septembrie 1934.
Faptul este decisiv în soluţia procesului, căci cu ziarele depuse la dosar am arătat că toată presa, dinaintea zilei când mi-a achitat dobânda, anunţa că prin noul proiect al Guvernului debitorii urbani îşi văd datoriile lor reduse etc., aşa că nu se poate spune că atunci când debitorul a plătit dobânda în deplina cunoaştere a legilor ce se proiectează, n-a renunţat expres la ele».
(2) Publicăm mai jos consultaţiunea d-lui Prof. Rene Demogue de la Facultatea de drept din Paris, dată în cauză.
Prezentarea cazului. Printr-un împrumut garantat cu o ipotecă şi autentificat de Tribunalul Ilfov, Camera de notariat, cu nr.
26.906 din 17 septembrie 1930, dl. Fotache Pantor, hotelier, a contractat un împrumut de 4 milioane de lei, iar pentru garantarea acestui împrumut, la art. 8 lit. B al actului este prevăzut că împrumutul constituie o ipotecă în favoarea împrumutătorului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Dr. Marcovici nr. 6, inclusiv asupra terenului şi asupra imobilelor aflate în construcţie pe terenul în cauză şi pentru terminarea cărora a fost contractat împrumutul.
Subsemnatul a fost consultat asupra următorului aspect:
Dacă această datorie se încadrează în art. 69 lit. b) din Legea din 7 aprilie 1934 privind datoriile comercianţilor care aveau această calitate în momentul contractării datoriei; dacă datoriile în cauză sunt de natură civilă sau, mai mult, dacă natura civilă a datoriilor nu rezultă din redactarea contractului de împrumut?
Subsemnatul a emis următoarea opinie:
Curtea de Apel Bucureşti a decis, pe bună dreptate, că “natura civilă a datoriei rezultă fără discuţie din contractul de ipotecă ce s-a încheiat în scopul terminării construcţiei în curs de executate pe terenul ipotecat”.
După cum reliefează foarte bine curtea, există o diferenţă caracteristică între Codul comercial italian şi Codul comercial român care l-a copiat în mare măsură. în timp ce Codul comercial italian (art. 3) stipulează: “Legea consideră ca acte de comerţ: 3) -cumpărările şi vânzările de bunuri imobile, când au fost făcute în vederea realizării de operaţiuni comerciale”, articolul 3 din Codul comercial român nu a reprodus acest paragraf.
Astfel, Codul comercial român admite opinia general acceptată în Franţa şi întâlnită la autorii contemporani (Thaller et Percerou, Trăite elâmentaire, 8e ed. no. 23; Wahl, Precis de droit commercial no. 47, p. 20; Lacour et Bouteron, Precis de droit comercial, 3e ed. no. 35, p. 35), potrivit cărora operaţiunile privind imobilele sunt de natură civilă. Dacă cumpărările de imobile în scopul revânzării nu sunt comerciale, cu atât mai mult nu sunt comerciale cumpărările de imobile în scopul închirierii (v. Lacour et Bouteron, loc. cit.). Toate aceste operaţiuni ridică întrebări cu privire la proprietatea imobiliară, imobiliară, regimul ipotecii, pe care nu vom putea să le considerăm comerciale şi deci să le dăm în competenţa tribunalelor comerciale care nu sunt în măsură să tranşeze asemenea dificultăţi.
însă operaţiunile imobiliare ar putea, oare, să devină comerciale în virtutea teoriei accesorialităţii, adică a acelei teorii care consideră comerciale operaţiunile care facilitează, care sunt subsecvente unei activităţi comerciale?
Acest lucru ni se pare imposibil. Teoria accesorialităţii poate considera comerciale actele de natură neutră, care pot fi, fie civile, fie comerciale, cum ar fi o vânzare de mărfuri. Ea nu poate considera comerciale acte care au o anumită natură şi care prezintă astfel de particularităţi, încât legiuitorul nu a dorit să le supună dreptului comercial.
Este ceea ce au demonstrat foarte bine maeştrii dreptului comercial Lyon-Caen şi Renault (Trăite de droit commercial, I, 5® edition no. 170, p. 196) care afirmă: Nu trebuie extinsă peste măsură teoria accesorialităţii. Nu trebuie să recunoaştem caracterul comercial unor acte a căror natură, după obiectul lor şi după lege, sunt esenţialmente civile. în consecinţă, operaţiunile având drept obiect imobile nu pot fi acte de comerţ în baza teoriei accesorialităţii. Ar fi ilogic, atunci când recunoaştem caracterul civil al operaţiunilor cu imobile, chiar atunci când ele au ca obiect realizarea unor beneficii, de a recunoaşte caracterul comercial unei operaţiuni care poartă asupra unui imobil şi care este doar accesoriu comerţului. Astfel, cumpărarea sau închirierea unui imobil, chiar pentru desfăşurarea unei afaceri, nu este un act de comerţ.
Şi jurisprudenţa este în acelaşi sens. Astfel, s-a decis că achiziţionarea unui imobil pentru stabilirea biroului unui comerciant nu este un act de comerţ (Paris, 22 martie 1851, Sir. 1851.2.205). Curtea din Bruxelles a decis, de asemenea, că
achiziţionarea unui imobil nu este de natură comercială, “nefiind relevant intenţia cumpărătorului de a face din imobil locuinţa sa sau de a-şi stabili sediul comercial” (10 iunie 1882, Sir. 1882.4.43).
O jurisprudenţă nu mai puţin categorică admite că un contract cu un antreprenor în vederea construirii unui edificiu comercial, nu este comercial. Curtea din Dijon (15 aprilie 1879, Sir. 1879.2.290) a decis, în privinţa unei cereri de plată a lucrărilor de tâmplărie din cadrul construcţiei unui sediu comercial, următoarele: “construirea unui imobil, chiar atunci când este destinată exploatării comerciale sau industriale, nu constituie prin ea însăşi un act de comerţ, nefiind relevant că M. (proprietar), la puţin timp după construirea casei, a deschis acolo un cabaret pe care îl exploatează el însuşi”. Tribunalul comercial din Anvers a decis în acelaşi sens (23 august 1881, Sir. 1882, paragraful 16): “Proprietarul care ridică pe terenul său construcţii comerciale sau industriale, face un act de natură pur civilă”. Curtea din Bruxelles (12 iunie 1882, citat anterior) a decis de asemenea că are natură civilă cumpărarea de materiale pentru ridicarea unui imobil destinat comerţului. Această soluţie a jurisprudenţei franceze şi belgiene este de natură să faciliteze soluţionarea cauzei noastre.
Debitorul comerciant a împrumutat bani.
Dar nu este vorba despre un împrumut obişnuit care ar trebui prezumat comercial până la dovedirea contrariului. Acest lucru pare să fi fost neglijat de către partea adversă. Debitorul declară că împrumutul a fost făcut în vederea terminării construirii sediului său comercial. Şi aceasta nu este o simplă informaţie. Este o indicaţie capitală pentru creditor. într-adevăr, acesta a solicitat constituirea unei ipoteci asupra
terenului pe care se realizează construcţia. Exista un interes foarte mare ca aceasta să fie terminată, pentru că ipoteca sa, în loc să poarte asupra unor construcţii abia începute, ar fi purtat asupra unui imobil gata de exploatare şi, deci, de o valoare considerabil mai mare. împrumutul este, deci, foarte strâns legat de operaţiunea de construcţie, fiind accesoriul unei operaţiuni care are natură civilă.
El nu poate fi calificat ca fiind comercial ca urmare a faptului că această operaţiune de construcţie este legată de exploatarea comercială, din moment ce admitem că această legătură nu este relevantă. Prin această soluţie, urmăm chiar modalitatea preconizată de partea adversă şi care constă în a ţine cont de toate circumstanţele pentru a arăta intenţia părţilor. Astfel, împrumutul este accesoriul accesoriului unei exploatări comerciale. Nu-l putem califica drept comercial, trecând astfel peste primul accesoriu, care este civil.
în plus, să privim lucrurile din punct de vedere raţional. Creditorul nu voia să împrumute decât cu garanţia ipotecii. Or, ipoteca ridică probleme dificile care s-au dorit a fi rezervate judecătorului de cauze civile: extinderea ipotecii asupra noilor construcţii, concursul dintre ipotecă şi privilegiile constructorilor care nu au fost plătiţi etc. Creditorul nu este în drept – din moment ce avea posibilitatea să acorde un împrumut de natură civilă sau comercială, la alegere, iar el a ales un împrumut care ridică probleme de natură civilă – ca, dându-i caracter civil, să pretindă să beneficieze, prin această cale a accesoriului accesoriului, de avantaje de drept comercial. Trebuie făcută o alegere, avantajele celor două situaţii neputându-se cumula.
Sub acest aspect, nu putem decât să fim uimiţi de observaţiile făcute de Curtea
de Apel. Debitorul este de profesie avocat, o persoană aflată perfect la curent cu redactarea termenilor corespunzători clauzelor actului respectiv. El a ales în cunoştinţă de cauză o clauză care stabileşte o legătură foarte strânsă cu construcţia imobilului, în timp ce putea, foarte simplu, să spună că îl împrumută pe X., comerciant. Astăzi, datoriile civile, lucru ce nu putea fi prevăzut în 1930, fac obiectul unei legislaţii speciale. Creditorul este singurul vinovat în cazul în care alege cu bună ştiinţă o cale care urmează a se dovedi nefavorabilă.
Aş mai adăuga că împrumutul era necesar mai ales în raport cu terenul, care, fără terminarea construcţiilor, ar fi avut o valoare mai mică. Era mult mai puţin necesar în raport cu comerţul. într-adevăr, dacă debitorul nu s-ar fi putut împrumuta şi termina construcţiile, el ar fi putut închiria un imobil care putea fi exploatat ca hotel.
Aceasta demonstrează, o dată în plus, că împrumutul este strâns legat de construcţie, care este un act civil, şi foarte puţin legat de exploatarea comercială.
Din cele de mai sus rezultă, deci, că împrumutul era civil prin natura sa, din punct de vedere obiectiv fiind accesoriul unui act civil – construcţia unui imobil. Pe lângă această natură obiectivă, putem afirma, pentru a ne încadra la litera b) a legii, că natura civilă a datoriei rezultă din contractul de împrumut; într-adevăr, în mod subiectiv, împrumutul, care se ataşează prin voinţa părţilor de o manieră atât de strânsă construcţiei, este civil prin voinţa părţilor. Contrariul ar putea rezulta în cazul în care legea l-ar impune.
Magistraţii care au exprimat o opinie contrară majorităţii au insistat asupra
faptului că împrumutul a fost contractat în scop comercial de către un comerciant. însă ei nu ţin cont de faptul că acest scop este unul îndepărtat. Orice acţiune umană urmăreşte în mod normal un scop care va fi, la rândul lui, un mijloc pentru atingerea unui alt scop, mai îndepărtat. Or, legea nu poate să ţină cont, în acest domeniu, decât de scopul cel mai apropiat. în caz contrar, am fi nevoiţi să spunem că aproape toate actele unui comerciant sunt comerciale. Dacă un comerciant cumpără o casă de locuit, o casă la ţară, dă petreceri la el acasă, o face pentru că ştie că un anume stil de viaţă îi creşte credibilitatea cu privire la calitatea lui de comerciant. Am putea spune, astfel, că actul său este comercial pentru că urmăreşte un scop comercial.
Repetăm faptul că împrumutul a avut în mod expres în vedere construirea unui imobil şi extinderea ipotecii creditorului. Ca urmare, el se ataşează unui bun imobil, la fel ca o servitute sau un uzufruct, de cumpărarea unui imobil sau o construcţie, acte pe care distinşii magistraţi le recunosc ca având caracter civil. Putem spune chiar că actul de împrumut avea drept scop ipotecarea, pe lângă bunurile actuale, a unui bun viitor: partea de imobil care nu era construită încă.
Nu considerăm foarte decisivă nici indicarea diverselor circumstanţe relevate de aceiaşi magistraţi.
în cererea de lichidare judiciară, debitorul spunea: am contractat datoriile începând cu anul 1929 pentru exploatarea comercială a hotelului Carmen, într-o perioadă în care costurile tuturor materialelor de construcţie erau mult mai ridicate. în balanţa de verificare ataşată cererii de lichidare, debitorul a declarat, conform documentelor sale comerciale, la
activul comercial, imobilul ipotecat, iar la pasiv, creanţa creditorului actual. în sfârşit, în cererea de concordat a inclus în lista activului şi a pasivului imobilul ipotecat la activ şi creanţa la pasiv.
în sens contrar, în decizia Curţii de Apel se constată că dl. Pantor, în calitatea sa de proprietar, a făcut o declaraţie de conversiune în faţa tribunalului la 2 şi 7 mai 1937, declaraţia privind datoriile sale de natură civilă, printre care se includea şi datoria ipotecară de 4 milioane de lei. La acea dată, debitorul a considerat, deci, datoria sa ca fiind civilă.
Adăugăm că nu are relevanţă, cum s-a arătat deja, dacă într-adevăr toată suma împrumutată a fost folosită la construcţiile menţionate. Un act, la constituirea lui, este civil sau comercial. Nu contează ceea ce se petrece ulterior. Dacă un comerciant cumpără un automobil pentru activitatea sa comercială, cumpărarea este de natură comercială. Nu contează dacă mai târziu îşi schimbă părerea şi decide să îl folosească în scop de agrement.
Putem considera că debitorul a renunţat la beneficiul legii? Să observăm mai întâi că renunţarea nu se prezumă. Mai mult, art. 74 al legii din 7 aprilie 1934 cere o renunţare expresă de la beneficiul conversiunii. în plus, novaţia nu se prezumă. Debitorul, care a obţinut la 23 septembrie 1932, printr-o convenţie autentică, un termen suplimentar pentru plată, nu a înţeles să noveze datoria, neobţinând decât o modificare accesorie a datei rambursării împrumutului.
Conchidem, deci, cu fermitate, că datoria contractată de dl. F. Pantor este şi a rămas de la bun început o datorie civilă.
Paris, 19 august 1936 R. DEMOGUE Profesor la Facultatea de drept din
Paris
Consultaţie suplimentară. Subsemnatul, profesor la Facultatea de drept din Paris, am luat cunoştinţă despre motivele de recurs formulate în cauza Pantor contra Fildermann.
Nu putem decât să persistăm în opinia noastră anterioară, în favoarea soluţiei admise prin decizia atacată şi pe care am dezvoltat-o în consultaţia noastră precedentă.
1. într-adevăr, primul motiv nu poate fi pertinent.
După ce s-a stabilit că închirierea unui imobil are întotdeauna un caracter civil, furnizarea materialelor în natură şi în bani nu poate avea acelaşi caracter dacă se raportează la un imobil destinat comerţului.
Dar închirierea constă în promisiunea unor acte pentru asigurarea folosinţei: reparaţii necesare, evacuarea ocupanţilor. Dacă acest act este civil pentru că se raportează la un imobil, la fel este şi furnizarea materialelor în natură sau în bani care se raportează la acelaşi imobil.
2. Al doilea motiv aproape că se confundă cu primul.
Recurentul consideră că decizia nu arată care sunt motivele pentru care sunt declarate civile, pe de o parte închirierea şi pe de altă parte furnizarea materialelor sau a banilor pentru construcţie. Dar aceste motive apar foarte clar. închirierea sau împrumutul în vederea construcţiei sunt acte care se raportează la un imobil. Ele sunt accesorii exploatării acestuia, de unde rezultă natura lor civilă.
3. Al treilea motiv consideră contractul de construcţie ca un contract comercial obiectiv, fiind de natură mobiliară din moment ce proprietarul este comerciant şi acţionează în interesul comerţului său.
Am respins deja acest motiv arătând că împrumutul privind contractul de antrepriză este mai întâi accesoriu exploatării imobiliare, care este de natură civilă. Nu putem, deci, să ignorăm această exploatare civilă pentru a ataşa împrumutul de exploatarea comercială.
Există aici un nivel intermediar pe care nu-l putem neglija.
4. Recursul se referă, de asemenea, la fapte deja stabilite când afirmă că s-a decis în mod greşit că intenţia părţilor era de a da actului caracter civil. Dacă împrumutul, în locul simplei constatări a avansării unei sume de bani, precizează că este făcut în vederea terminării unei construcţii, rezultă foarte clar că este împrumutat dl. Pantor, proprietar, nu dl. Pantor, comerciant. Această frază n-ar avea nici un sens dacă s-ar dori, în acest caz, nu considerarea calităţii de comerciant, ci faptul că se vrea considerarea actului ca fiind civil. Acest lucru este adevărat, mai ales dacă presupunem, împreună cu Curtea, că, fiind cunoscător al dreptului, creditorul nu a putut scrie această frază la întâmplare.
5. Rezultă că această frază capitală are implicaţii asupra tuturor circumstanţelor la care face referire recurentul, fără a o preciza, în cel de-al cincilea motiv. Sunt menţiuni categorice, care indică atât de clar voinţa părţilor, încât este imposibil să le punem în balanţă cu circumstanţele accesorii.
6. Al şaselea motiv nu precizează în ce constau actele bilaterale anterioare contractului sau bazate pe acesta.
7. Recurentul pretinde că un contract nu poate fi calificat prin voinţa părţilor, ci din realitatea aplicării legii.
Se face aici o confuzie pe care este imposibil să o îndepărtăm. Acela care face un împrumut, îl poate face într-un scop oarecare, pentru a garanta un fond de rulment unui comerciant sau pentru a-i permite să cumpere o casă la ţară. Dar, o dată scopul stabilit, legea va spune dacă actul este comercial sau nu.
Părţile nu ar putea, contractând un împrumut pentru cumpărarea unei case la ţară, după ce şi-au manifestat această intenţie, să adauge că împrumutul va fi comercial. Or, aici, părţile au spus că împrumutul se face în vederea terminării unei construcţii. Legea este cea care decide că acest act este obligatoriu unul civil. Astfel, trebuie să distingem între stabilirea scopului împrumutului care depinde de voinţa părţilor şi stabilirea caracterului său civil sau comercial care se face de către lege după ce scopul este ales de părţi.
Astfel, nici un motiv de recurs privind caracterul civil sau comercial al acestui împrumut, nu este admisibil.
Villers en Prayeres, 13 august 1936 R. DEMOGUE
(3) Deciziunea înaltei Curţi ce adnotăm rezolvă o problemă foarte interesantă de drept şi anume: dacă împrumutul făcut de un comerciant, spre a-şi construi un imobil, în care se exercită comerţul său, are caracter civil sau comercial.
în speţa judecată e vorba de un hotelier, d-l F. Pantor, care începuse construirea unui imobil, destinat să devină hotel, şi care se împrumută cu ipotecă pentru terminarea construcţiei, lucru constatat printr-o clauză expresă din act. O dată imobilul terminat, intervine legea conversiunii agricole şi urbane din 1934, cu care ocazie d-l Pantor face declaraţiune expresă că înţelege să beneficieze de lege.
împrumutătorul, d-l avocat Fildermann, ripostează introducând o acţiune provocatorie, prin care tindea să dovedească – între altele – că debitorul său nu poate beneficia de lege, întrucât datoria este o datorie de natură comercială şi că nici nu şi-a dovedit calitatea de cetăţean român. Tribunalul Ilfov secţiunea a 5-a, judecând în primă instanţă, socoteşte că natura împrumutului este comercială şi în consecinţă admite acţiunea provocatorie.
Curtea de Bucureşti, secţia a ll-a, în majoritate, într-o hotărâre pe larg şi documentat motivată, schimbă soluţia. Pentru a ajunge la acest rezultat, Curtea relevă diferenţa caracteristică dintre codul de comerţ italian şi codul de comerţ român, care este o copie a celui dintâi. Astfel, pe când codul italian în art. 3 al. III zice: «legea consideră ca acte de comerţ cumpărările şi vânzările de bunuri imobiliare, când sunt făcute în scop de speculă», codul de comerţ român nu reproduce acest articol.
Aşa fiind, codul român adoptă opiniunea admisă unanim în Franţa, după care operaţiile relative la imobile sunt civile (Thaller et Percerou, Tratat elementar, ediţia 8-a nr. 23; Wahl, Prâcis de Droit Commercial nr. 47 punctul 20). Motivul este că aceste operaţiuni pun în discuţiune chestiuni de proprietate imobiliară, de publicitate imobiliară, de regim ipotecar, care nu puteau fi declarate comerciale, ceea ce le-ar fi supus tribunalelor de comerţ franceze, puţin făcute ca să tranşeze asemenea dificultăţi.
Pot oare însă operaţiunile imobiliare să devină comerciale în virtutea teoriei accesoriului (art. 4 cod. com.), adică a acelei teorii care declară comerciale operaţiile care facilitează, secondează exploatarea unui comerciant?
Nu, zice Curtea, spre a decide că d-l Pantor împrumutându-se a făcut un împrumut civil în speţă; nu, zice şi eminentul profesor Renâ Demogue de la Facultatea de drept din Paris, solicitat să dea o consultaţie cu ocazia recursului contra hotărârii Curţii.
«Lucrul ne pare imposibil. Teoria accesoriului poate face comerciale actele de natură neutră, care pot fi indiferent civile sau comerciale, cum e o vânzare de mărfuri. Ea nu poate face comerciale actele care au o aşa natură, că prezintă dificultăţi atât de particulare, încât legiuitorul nu a voit să le supună dreptului comercial».
Aceasta este de altfel şi teoria pe care o profesează profesorii de drept comercial Lyon Caen şi Renault (Tratat de drept comercial ediţia a 5-a nr. 170, punctul 196) din care reproducem: «Nu trebuie să întindem peste măsură teoria accesoriului. Ea nu trebuie să facă a se recunoaşte caracterul comercial actelor a căror natură ca urmare a obiectului lor şi după lege este esenţialmente civilă. în consecinţă, operaţiunile având imobilele drept obiect, nu pot constitui acte de comerţ în virtutea teoriei accesoriului. Ar fi ilogic, atunci când recunoşti caracterul civil al operaţiilor asupra imobilelor, chiar dacă au de obiect realizarea de beneficii, să recunoşti caracterul comercial unei operaţiuni care e relativă la un imobil şi care se leagă numai de comerţ. Astfel, cumpărarea sau închirierea unui imobil, chiar spre a stabili un comerţ, nu e act de comerţ».
Debitorul comerciant a împrumutat bani. în speţă, nu e vorba de un împrumut obişnuit, care urmează să fie prezumat comercial până la dovada contrarie. Debitorul declară expres că face împrumutul în scopul de a-şi termina hotelul, menţiune capitală pentru creditor, care a cerut o ipotecă pe teren şi pe construcţie şi care avea cel mai mare interes ca imobilul să fie terminat, pentru ca ipoteca, în loc să cuprindă mai puţin, să cuprindă o valoare mai mare. împrumutul aşadar este accesoriul operaţiei de construcţie, pe care a avut-o în vedere şi care este civilă.
lată de ce Curtea de Bucureşti, socotind că împrumutul făcut de d-l Pantor e de natură civilă, l-a declarat convertibil.
înalta Curte chemată să statueze în această privinţă, după ce examinează pe larg decizia Curţii de fond în două considerente clare, pe care le reproducem, o confirmă în totul:
«Considerând că împrumutul, deşi nu este un act obiectiv de comerţ, făcut de un comerciant, cade în sfera art. 4, fiind prezumat comercial subiectiv şi sub aplicaţiunea
art. 69 litera b al legii de lichidare, datoria comerciantului fiind exceptată de la beneficiul legii. Când însă textul contractului de împrumut conţine clauza că banii împrumutaţi sunt destinaţi unor scopuri străine comerţului, sau de exemplu la cumpărarea unui imobil, în acest caz datoria comerciantului nu mai are a fi considerată ca fapt de comerţ, după codul de comerţ, şi nici exceptată de la beneficiul legii de lichidare, întrucât împrumutul nu este decât un accesoriu al unui act, care, după cum am stabilit mai sus, e un act prin natura sa civilă.
«Că tot astfel urmează a se decide şi în cazul în care în textul contractului de împrumut se prevede că suma împrumutată este destinată la construcţia unui imobil sau terminarea construcţiei în curs a unui imobil, ca în speţă.
«într-adevăr, şi la contractul de construcţie scopul final este tot dobândirea unui imobil, care să servească fie la locuinţă, fie la exploatarea comerţului; operaţiile încheiate pentru păstrare de mărfuri, manoperă etc. servesc numai ca un scop, ca un mijloc ajutător pentru obţinerea imobilului, sunt operaţiuni relative la imobil, situaţiunea fiind aceeaşi ca şi când s-ar cumpăra imobilul gata construit şi deci nu este nici o raţiune a distinge între împrumutul destinat la cumpărare şi cel pentru construire, mai ales că, în speţă, fiind vorba de terminarea unei construcţii, totul se încorporează la un imobil deja în parte construit, devenind un accesoriu al imobilului».
Credem că soluţia înaltei Curţi este afirmarea adevăratelor principii care guvernează materia. Cum ea se produce pentru prima oară şi este de un interes practic capital, am ţinut să atrag atentiunea juriştilor asupra ei.
VICTOR DUCULESCU
Avocat
