unei societăţi debitoare aflate în procedura prevăzută de
Legea nr.64/1995.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Braşov sub nr.855 din 2 decembrie 2005, reclamanta D. chemat în judecată pe pârâtul S.D.I. pentru a fi obligat să suporte pasivul debitoarei S.C. „R.R.” S.R.L., pentru faptele prevăzute de art.137 alin.1 lit.a,e şi d din Legea nr.64/1995.
Prin încheierea din 30 ianuarie 2006, judecătorul-sindic a dispus conexarea dosarului nr.855/2005 la dosarul nr.748/2005.
Prin sentinţa civilă nr.182/Sind din 6 martie 2006, pronunţată în dosarul nr.748/F/2005, a fost respinsă acţiunea conexată, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie judecătorul-sindic a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile personale a pârâtului.
Din considerentele sentinţei mai rezultă următoarele :
Prin sentinţa civilă nr.809/Sind din 23 noiembrie 2004 s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului debitoarei S.C. „R.R.” S.R.L.
Potrivit raportului întocmit de administratorul judiciar Ş.D., cauzele şi împrejurările care au condus la insolvenţa debitoarei au fost : lipsa sediului social, dispariţia administratorului B.G., înstrăinarea imobilului unde societatea îşi avea sediul şi lipsa unor evidenţe contabile.
Prin încheierea din 6 iunie 2005 s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei.
Conform raportului depus la data de 11 noiembrie 2005, lichidatorul judiciar a identificat, pe baza ultimului bilanţ depus la A.F.P., că debitoarea avea imobilizări corporale de 178.375.000 lei ROL, stocuri de marfă de 105.077.000 lei ROL şi conturi bancare de 19.076.000 lei ROL, care nu se regăsesc în fapt.
Lichidatorul judiciar a concluzionat că administratorul debitoarei, S.D.I., care avea în gestiune aceste bunuri, de face vinovat de lipsa acestora.
Bilanţul contabil vizând perioada deschiderii procedurii prevăzute de Legea nr.64/1995, debitoarea putea să încheie acte juridic potrivit obiectului său de activitate, astfel că nu se poate aprecia cu certitudine că lipsa unor imobilizări corporale ori a unor active circulante constatată în 2005 s-a realizat în detrimentul creditorilor.
Aprecierea lichidatorului judiciar că în speţă sunt incidente prevederile art.137 din Legea nr.64/1995 fără nici o argumentare suplimentară, nu conduce prin ea însăşi la această concluzie. Lipsa faptei ilicite, adică a unei fapte ce contravine legii, nu conduce implicit la lipsa vinovăţiei.
În cauză nu se ridică problema analizei unui prejudiciu rezultat din săvârşirea unei fapte ilicite şi a existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta creditoare D., care a invocat dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că judecătorul-sindic a apreciat eronat starea de fapt şi probele administrate, precum şi asupra actelor normative aplicabile în cauză.
Nu s-a avut în vedere faptul că lichidatorul judiciar a arătat că sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru faptele prevăzute de art.137 lit.a,d şi e din Legea nr.64/1995. Datorită lipsei actelor primare de ale societăţii debitoare lichidatorul nu a putut stabili ce s-a întâmplat cu bunurile mobile şi imobile ce figurau în bilanţul depus la organele fiscale la data de 31 decembrie 2003.
Administratorul debitoarei este vinovat de ajungerea societăţii în stare de .
Recurenta a solicitat modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii formulate, astfel încât creanţele bugetare în sumă de 73 lei RON să fie acoperite.
Instanţa a constatat că recursul este întemeiat.
Potrivit art.137 din Legea nr.64/1995 republicată, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvenţă să fie suportată de către membrii organelor de conducere – administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană – care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie. Cazurile de responsabilitate sunt limitate de comiterea faptelor prevăzute în alineatul 1 al art.137 literele a – g.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere şi control presupune îndeplinirea următoarelor condiţii :
– prejudiciul creditorilor ;
– fapta să se încadreze în cazurile prevăzute de lege ;
– raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor ;
– culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează.
Conform dispoziţiilor art.138 din Legea nr.64/1995, procedura
de antrenare a răspunderii are caracter colectiv şi, drept urmare, răspunderea va fi antrenată pentru întreg prejudiciul produs prin fapta săvârşită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Instanţa a reţinut că în speţă, reclamanta a formulat cerere în antrenarea răspunderii pârâtului, în calitate de administrator al societăţii debitoare S.C. „R.R.” S.R.L. pentru suportarea pasivului societăţii, indicând temei de drept art.137 lit.a,e şi d din Legea nr.64/1995.
Din raportul întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că, potrivit bilanţului contabil, la 31 decembrie 2003 debitoarea avea imobilizări corporale de 178.375.000 lei, stocuri marfă în valoare de 105.077.000 lei, casă şi conturi bancare în valoare de 19.076.000 lei, care nu s-au regăsit în fapt.
Analizând raportul de gestiune, lichidatorul a constatat că acesta era semnat şi ştampilat de intimatul pârât, care avea în gestiune patrimoniul debitoarei.
Instanţa de recurs a considerat că soluţia judecătorului-sindic de respingere a acţiunii, în condiţiile în care din raportul lichidatorului judiciar rezulta fapta săvârşită de intimatul pârât, precum şi cuantumul prejudiciului, este netemeinică şi nelegală. Indiferent de temeiul juridic indicat de creditoare sau de lichidator, judecătorul-sindic avea obligaţia să facă încadrarea în drept a faptei săvârşite de intimatul pârât, care nu a justificat lipsurile din gestiune. Or, fapta săvârşită de intimatul pârât este prevăzută de art.137 alin.1 lit.e din Legea nr.64/1995 republicată, iar prejudiciul cauzat societăţii prin această faptă cifrează suma totală de 30.252,8 lei RON.
Intimatul pârât nu a făcut probe cu privire la situaţia imobilizărilor corporale, a stocurilor de marfă şi a sumelor din casă şi din conturile bancare, în valoare totală de 302.528.000 lei ROL.
Susţinerile intimatului pârât referitoare la absenţa datoriilor bugetare şi la plata creanţei nu au relevanţă juridică, întrucât recurenta reclamantă figurează la poziţia 2 în tabelul definitiv consolidat privind obligaţiile de plată ale debitoarei S.C. „R.R.” S.R.L. aflată în faliment, iar plăţile făcute în afara unui plan de distribuire prezentat de lichidator şi aprobat de judecătorul-sindic nu sunt valabile.
Faţă de considerentele arătate, sentinţa atacată a fost modificată în sensul admiterii acţiunii conexe formulate de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâtul S.D.I., dispunându-se ca o parte din pasivul debitoarei S.C. „R.R.” S.R.L. în sumă de 30.252,8 lei RON să fi suportată de pârât.
Unul dintre membrii completului de judecată a formulat OPINIE SEPARATĂ, în sensul obligării pârâtului la suportarea unei părţi din pasivul debitoarei în sumă de 73 lei RON.
În motivarea acesteia s-a arătat că divergenţa faţă de opinia majoritară priveşte strict determinarea întinderii părţii din pasivul debitoarei S.C. „R.R.” S.R.L., care urmează să fie suportată de administratorul pârât S.D.I., asupra celorlalte aspecte dezlegate prin decizie neexistând puncte de vedere diferite.
În opinia sa, limita maximă la care poate fi stabilită răspunderea administratorului unei societăţi debitoare aflate în procedura prevăzută de Legea nr.64/1995 este cea dată de valoarea creanţei înscrise în tabelul de creanţe, în sprijinul acestei opinii aducând următoarele argumente :
În primul rând, art.137 nu nominalizează concret persoanele care por sesiza judecătorul-sindic cu o astfel de cerere, fiind individualizate doar persoanele pentru care poate fi antrenată răspunderea personală. În consecinţă o astfel de acţiune este deschisă tuturor participanţilor la procedură în limitele prerogativelor conferite fiecăruia prin lege. Astfel, dacă pentru administratorul sau lichidatorul judiciar – reprezentanţi ai intereselor tuturor participanţilor la procedură, sau pentru comitetul creditorilor – mandatar al intereselor tuturor creditorilor -, poate fi acceptată teza atragerii răspunderii pentru întreg pasivul societăţii debitoare, nu aceeaşi este situaţia creditorilor care acţionează individual în cadrul procedurii. Potrivit principiilor generale, reclamantul nu poate reclama în judecată drepturi peste cele înscrise în titlurile sale ce se corect a fi valorificare în justiţie,
afară de cazurile în care sunt mandatate şi drepturi şi interesele străine. Or, în lipsa oricărui mandat convenţional sau legal, un creditor nu poate lucra pentru şi în beneficiul altor creditori, pentru a solicita obligarea unui administrator culpabil la plata întregului pasiv peste suma înscrisă în titlul propriu.
Corelativ, nu pot fi încălcare drepturile procesuale ale administratorului pârât, care trebuie să-şi poată face apărările numai în legătură cu pretenţiile reclamantului creditor şi în limita drepturilor sale proprii, câtă vreme nu s-a invocat şi dovedit că reclamantul acţionează şi ca mandatar al intereselor altor persoane. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care pârâtul este privat de dreptul de a invoca excepţii cu privire la persoana fiecărui creditor şi de dreptul de a-şi face apărări de fond distinct pentru fiecare pretenţie în parte, pentru a putea fi determinată în concret contribuţia sa la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.
Simpla prezumţie că reclamantul creditor s-ar putea afla în situaţia ca, în urma succesului acţiunii sale să fie adusă la masa credală o sumă de care acesta nu ar beneficia efectiv la distribuire datorită ordinii legale de preferinţă care afirmă prioritatea plăţii unor creanţe garantate sau privilegiate, se înscrie în noţiunea generală de risc ce caracterizează remediile judiciare ale insolvenţei, respectiv neîndestularea sau îndestularea parţială datorită inexistenţei mijloacelor sau a priorităţilor garanţiilor şi privilegiilor. A lucra pentru alţii fără mandat şi a aduce la masa credală mai mult, în speranţa unei probabilităţi crescute de îndestulare, sunt aspecte care depăşesc rigorile principiilor şi textelor legal enunţate şi care, chiar dacă ar putea fi încadrate în sfera echităţii, nu pot fi acceptate pentru simplul motiv că echitatea poate fi invocată numai în lipsa principiilor şi prescripţiilor legale, situaţie ce nu se regăseşte în pricina analizată.
Pentru aceste considerente, s-a considerat că suportarea unei părţi din pasivul unei debitoare falite de către administratorul care se face vinovat de săvârşirea uneia din faptele prevăzute de art.137 din Legea nr.64/1995, are ca limită maximă suma înscrisă în tabelul creanţelor în dreptul creditorului reclamant.
(Decizia nr.270/R din 1 iunie 2006 – G.Ş.)
