Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13.04.2011, sub nr. de mai sus, reclamanta S.C. Indalco S.R.L. prin lichidator judiciar RVA Mureş Insolvency Specialists SPRL, a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 739,94 lei, cu titlu de preţ.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza relaţiilor comerciale a livrat pârâtei diverse produse “feronerie, vopsea”, sens în care a emis mai multe facturi, sume pe care pârâta nu a înţeles să le achite de bună voie, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 1361 şi 1073 Cod civil. Astfel, reclamanta a emis invitaţie la conciliere în baza art. 720 1 Cod procedură civilă, însă aceasta nu a dat curs acesteia.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 969, 1073 şi art. 242 alin.2 cpcv.
În probaţiune au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: confirmare de primire (f.2), conciliere (f.3), facturi fiscale (f.4-5), Sentinţa comercială nr. 2799/22.09.2010 a Tribunalului Comercial Mureş (f.6-7).
Pârâta, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a invoca apărări.
Analizând actele şi lucrările dosarului asupra fondului cauzei, instanţa reţine următoarele:
Potrivit facturilor fiscale semnate de către reprezentanţii pârâtei de la filele 4-5 reclamanta a vândut pârâtei mărfuri din a căror contravaloare reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 739,94 lei.
Conform art. 46 C. com. factura acceptată de debitor probează obligaţiile comerciale. Prin urmare, în temeiul textului de lege menţionat, facturile reprezintă înscrisuri sub semnătură privată, care dacă sunt acceptate fac dovada împotriva destinatarului în privinţa existenţei actului juridic şi a executării operaţiunii ce constituie obiectul acestora. În cauză, acceptarea facturilor este expresă prin semnarea acestora de către reprezentantul societăţii debitoare, împrejurare ce echivalează cu o manifestare de voinţă neîndoielnică de a se obliga juridic.
Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că sunt pe deplin îndeplinite condiţiile răspunderii comerciale contractuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite a pârâtei, care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale şi anume aceea de a achita contravaloarea bunurilor livrate, aducând prin aceasta atingere unui drept subiectiv patrimonial al reclamantei. Din dispozitiile art. 1082 Cod civil, rezultă că debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor, ci ori de câte ori nu va dovedi existenţa unei cauze străine, neimputabile în condiţiile art. 1083 Cod civil. În acelaşi timp, textul de lege instituie şi o prezumţie de vină în sarcina pârâtei, prezumţie relativă, care, însă, în cauză, nu a fost răsturnată de pârâtă nici prin dovada cazului fortuit sau a celui de forţă majoră şi nici prin dovada vinovăţiei reclamantei.
Sunt întrunite şi condiţiile privind existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere, constând în suma 739,94 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate şi neachitate, existenţa unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, precum şi vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită, constând în neexecutarea obligaţiei contractuale asumate, prin raportare şi la prevederile art. 1080 Cod civil, potrivit cu care diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar.
Instanţa urmează a reţine de asemenea că suma de bani solicitată de către reclamantă reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care este constatată prin facturile fiscale emise. Astfel, instanţa reţine caracterul cert al creanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă, existenţa acesteia rezultând din înscrisurile menţionate, precum şi caracterul lichid, astfel cum este stabilit de art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă, câtimea creanţei fiind determinată prin acelaşi act de creanţă, opozabil pârâtei.
Pe cale de consecinţă, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 969 Cod civil, potrivit cu care „convenţiile legal făcute au putere de lege intre părţile contractante”, având în vedere şi faptul că pârâta nu a făcut dovada plăţii preţului datorat, instanţa constată că pretenţiile având ca obiect capătul principal de cerere au fost dovedite de către reclamantă, conform art. 1169 Cod civil.
Pe cale de consecinţă, instanta urmează să admită acţiunea reclamantei şi să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 739,94 lei reprezentând preţ neachitat.
Va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
