C. pr. civ. – art. 1 pct. 1,
art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 19
Un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei. Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea în obligarea societăţii pârâte la returnarea diferenţei contravalorii scrisorii de garanţie bancară în sumă de 30.948,97 lei, pretins accesată fără drept, nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale. Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţia verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13-16 din Codul de procedură civilă. Clauza atributivă de competenţă, în sensul că, în caz de diferend şi în lipsa unei reglementări amiabile, partea interesată va putea sesiza numai instanţa de judecată competentă după sediul locatorului, urmează regimul juridic instituit de alin. (1) al art. 969 din Codul civil, reclamanta fiind ţinută să o respecte şi să se judece doar la instanţa competentă material de la sediul pârâtei.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 875 din 7 iulie 2010, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 49 din 22 ianuarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2929/30/2009 Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei privind pe reclamanta S.C. Z S.R.L. Timişoara, în contradictoriu cu pârâtele S.C. W S.A. Bucureşti şi Banca C S.A. Bucureşti, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând desfiinţarea ei, cu consecinţa trimiterii spre competentă soluţionare a fondului cauzei, în principal, Tribunalului Timiş, iar în subsidiar, Judecătoriei Timişoara, în motivare arătând că obiectul şi natura acţiunii formulate de către ea se circumscriu unei „cereri în materie comercială”, în sensul definit de legiuitor în art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, iar în considerarea petitului principal – „constatarea culpei contractuale a pârâtei de ordin 1, ca urmare a executării fără drept a scrisorii de garanţie bancară remisă de reclamantă în beneficiul acesteia cu titlu de garanţie de bună execuţie contractuală”, competenţa apare ca fiind a tribunalului. Mai apoi, în considerarea dispoziţiilor art. 9 şi 10 pct. 3 şi 4 din acelaşi cod, raportat la sediul social al reclamantei şi în principal cel al pârâtei de ordin 2, Banca C S.A. – Sucursala Timiş, care a emis în fapt instrumentul de plată – scrisoarea de garanţie bancară – ce face obiectul procesului, este îndreptăţită să considere ca fiind competente să soluţioneze prezenta cauză instanţele din Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 875 din 7 iulie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta S.C. Z S.R.L. Timişoara împotriva sentinţei comerciale nr. 49 din 22 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2929/30/2009 în contradictoriu cu pârâtele intimate S.C. W S.A. Bucureşti şi Banca C S.A. Bucureşti.
Pentru a decide astfel Curtea a reţinut că în mod corect tribunalul a apreciat că instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. Z S.R.L. Timişoara, în contradictoriu cu pârâtele S.C. W S.A. Bucureşti şi Banca C S.A. Bucureşti, având ca obiect „constatarea culpei contractuale a pârâtei S.C. W S.A. Bucureşti, ca urmare a executării fără drept a scrisorii de garanţie bancară remisă de reclamantă în beneficiul său cu titlu de garanţie de bună execuţie contractuală” şi „obligarea acesteia la returnarea diferenţei contravalorii scrisorii de garanţie bancară în sumă de 30.948,97 lei, accesată fără drept” este Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
Potrivit art. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe, plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, şi în orice alte materii date prin lege în competenţa lor, iar în conformitate cu art. 2 din acelaşi cod tribunalul judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani şi procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din stabileşte expres competenţa după materie, în primă instanţă, a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Aşadar, dacă o acţiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competenţa în primă instanţă este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.
Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum şi caracterele juridice ale respectivelor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, chiar dacă incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie „transferă” caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a şi impus prin art. 112 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii. De aceea, trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa materială şi căile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare.
Un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei: dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc. Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea în obligarea pârâtei intimate S.C. W S.A. Bucureşti la returnarea diferenţei contravalorii scrisorii de garanţie bancară în sumă de 30.948,97 lei, pretins accesată fără drept, nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior. A afirma că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale nepatrimoniale. Ca urmare, pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Prin cererea introductivă reclamanta recurentă a solicitat instanţei atât „constatarea culpei contractuale a pârâtei S.C. W S.A. Bucureşti, ca urmare a executării fără drept a scrisorii de garanţie bancară remisă de reclamantă în beneficiul său cu titlu de garanţie de bună execuţie contractuală”, cât şi „obligarea acesteia la returnarea diferenţei contravalorii scrisorii de garanţie bancară în sumă de 30.948,97 lei, accesată fără drept”.
Faţă de obiectul litigiului, care este unul evaluabil în bani, şi cuantumul pretenţiilor societăţii reclamante (sub 100.000 lei), este fără putinţă de tăgadă că pricina trebuie să fie soluţionată în primă instanţă de către judecătorie şi nu de tribunal, cum corect a stabilit şi prima instanţă, criticile recurentei fiind neîntemeiate.
În acest sens este de reţinut şi faptul că prin decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atât în situaţia în care este formulat capătul de cerere accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare sau restituirea prestaţiilor efectuate, cât şi în situaţia în care nu este formulat acest capăt de cerere, sunt evaluabile în bani aceste litigii civile şi comerciale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare. Deci, şi dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantei, în sensul că obiectul şi natura acţiunii formulate de către ea se circumscriu unei „cereri în materie comercială” (ceea ce este corect), în sensul definit de legiuitor în art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă (ceea ce nu mai este corect), în considerarea petitului principal – „constatarea culpei contractuale a paratei de ordin 1, ca urmare a executării fără drept a scrisorii de garanţie bancară remisă de reclamantă în beneficiul acesteia cu titlu de garanţie de bună execuţie contractuală”, competenţa nu poate fi a tribunalului, în primă instanţă, acest capăt de cerere nevizând, evident, un drept cu caracter personal, fără conţinut economic. De altfel, prin cererea subsidiară, reclamanta a arătat că este de acord ca pricina să fie soluţionată de Judecătoria Timişoara, în primă instanţă.
Nici în ceea ce priveşte chestiunea competenţei teritoriale criticile recurentei nu sunt întemeiate, raportat atât la norma cu caracter general cuprinsă în art. 5 din Codul de procedură civilă, care statuează că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului, cât şi la prevederile art. 19 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţia verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13-16 din acelaşi cod. Or, prin art. 19.1 din contractul de închiriere nr. 680/04.12.2006, convenţie care reprezintă temeiul pretenţiilor reclamantei de vreme ce în executarea acestui act juridic a fost emisă scrisoarea de garanţie bancară, părţile au prevăzut o clauză atributivă de competenţă, în sensul că, în caz de diferend şi în lipsa unei reglementări amiabile, partea interesată va putea sesiza numai instanţa de judecată competentă după sediul locatorului. Ca atare, această convenţie urmează regimul juridic instituit de alin. (1) al art. 969 din Codul civil, reclamanta fiind ţinută să o respecte şi să se judece doar la instanţa competentă material de la sediul pârâtei intimate S.C. W S.A. Bucureşti, respectiv Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, art. 10 pct. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă nefiind incidente în speţă, cum în mod judicios a apreciat şi Tribunalul Timiş.
Nu în ultimul rând, nici invocarea art. 9 din Codul de procedură civilă, care arată că cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei, în cazul când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea urmând a se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali, nu poate fi primită, pentru simplul motiv că, potrivit acţiunii introductive, şi cel de-al doilea pârât chemat în judecată, Banca C S.A., are sediul în Bucureşti, afirmaţiile recurentei cum că instanţele din Timişoara ar fi competente să soluţioneze prezentul litigiu pentru că pârâta de ordin 2, Banca C S.A. – Sucursala Timiş, care a emis în fapt instrumentul de plată ce face obiectul procesului, are sediul în loc. Timişoara neavând corespondent cu dosarul (reclamanta modificându-şi, în realitate, cererea introductivă în ceea ce priveşte pârâta de ordin doi, lucru care este inadmisibil în calea de atac).
