C. proc. civ., art. 7201 şi urm.
Raţiunea concilierii directe este aceea de a simplifica şi degreva judecăţile în materie comercială având ca obiect pretenţii de natură bănească, pretenţii ce pot fi soluţionate pe cale amiabilă şi într-un termen scurt, această raţiune fiind practic realizată şi atunci când încercarea de conciliere a reclamantului cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte proceduri sau când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece esenţial este ca părţile prin voinţa lor, exprimată neechivoc, să stăruie pentru a rezolva litigiul.
Prevederile art. 7201 din privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, în schimb termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt recomandate în respectivul articol, începând cu alin. (2), dar nu reprezintă condiţii cerute imperios de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare.
(Decizia civilă nr. 6 din 12 ianuarie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin sentinţa civilă nr. 1014/P.I. din 13 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 938.1/325/2008 Tribunalul Timiş a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. X S.R.L. Timişoara în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională P, Direcţia Timiş având ca obiect despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Timişoara sub dosar nr. 938/325/2008 societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 179.335 lei cu titlu de despăgubiri pentru paguba cauzată de animalele sălbatice prin distrugerea recoltelor, în motivare arătând că în data de 13 august 2007 reprezentanţii săi au constatat că în culturile de porumb s-au înregistrat pagube pricinuite de porcii mistreţi, drept pentru care a fost înaintată primăriei o adresă, la care s-a făcut revenire la 21 şi, respectiv, 28 august 2007, ultima fiind îndreptată şi către pârâtă pentru a proceda la evaluarea pagubelor cauzate. La 31 august 2007 a fost întocmit de către reprezentantul administraţiei publice locale, al gestionarului fondului de vânătoare şi al reclamantei un proces-verbal de constatare a pagubelor produse de vânat culturilor agricole. Deşi iniţial pârâta a învederat că despăgubirile vor fi acordate numai în baza unei expertize de specialitate, care să fie întocmită de un expert agreat de ea, în urma adresei din 11 octombrie 2007, prin care reclamanta solicita comunicarea termenului de efectuare a lucrării de specialitate, intimata a precizat verbal că societatea va fi despăgubită exclusiv în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr. 11830 din 30 septembrie 2008 Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş – Secţia comercială, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, având în vedere calitatea de comerciant a pârâtei şi prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial, aplicabilă şi în privinţa faptelor ilicite.
Prin sentinţa civilă nr. 1184/P.I. din 16 decembrie 2008 Tribunalul Timiş a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei materiale, declinând pricina Judecătoriei Timişoara, apreciind că pentru a fi de competenţa secţiei sale comerciale, pe lângă criteriul valoric, litigiul trebuie să aibă natură comercială. Or, faţă de obiectul cauzei, nu se poate reţine că natura sa juridică ar fi una comercială.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii excep?iei de necompeten?ă.
Prin decizia civilă nr. 441 din 17 martie 2009 Curtea de Apel Timişoara, reţinând calitatea de comerciant a pârâtei, precum şi prevederile art. 4 din Codul comercial, a apreciat că prezenta cauză este una comercială şi, în consecinţă, a admis recursul, modificând hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii excep?iei de necompeten?ă materială, pricina fiind reînregistrată la tribunal sub dosar nr. 938.1/325/2008.
La termenul din 7 octombrie 2009 prima instan?ă a pus în discu?ie excep?ia lipsei procedurii concilierii, reţinând că în spe?ă, urmare a admiterii recursului de către curtea de apel, s-a stabilit, cu caracter irevocabil, că natura prezentului demers judiciar este una comercială, nu civilă, supusă, deci, jurisdic?iei comerciale a tribunalului. Ca atare, devin incidente prevederile art. 7201 din Codul de procedură civilă, şi cum societatea reclamantă nu a făcut dovada ini?ierii procedurii de conciliere, iar potrivit art. 109 alin. (2) din acelaşi cod sesizarea instanţei putea fi făcută numai după parcurgerea procedurii reglementată de art. 7211 şi urm., acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta solicitând, în principal, desfiinţarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar, modificarea ei în tot, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 6 din 12 ianuarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 938.2/325/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei S.C. X S.R.L. şi a desfiinţat în tot hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe – Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că în mod greşit judecătorul fondului a considerat că în speţă acţiunea societăţii reclamante este inadmisibilă întrucât partea nu ar fi respectat procedura de conciliere directă impusă de dispoziţiile art. 7201 din Codul de procedură civilă, ceea ce constituie un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, raportat la art. 109 alin. (2) din acelaşi cod.
Este adevărat că potrivit primului text de lege, în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul este obligat să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte, iar constatarea tribunalului în sensul că S.C. X S.R.L. Timişoara nu a anexat acţiunii sale introductive acte doveditoare privitoare la rezultatul concilierii este reală, însă în faţa instanţei de apel reclamanta a prezentat aceste înscrisuri, situaţie în care nu se mai poate reţine cu temei că în speţă nu s-ar fi urmat procedura prealabilă impusă de legiuitor în asemenea litigii. Raţiunea concilierii directe este aceea de a simplifica şi degreva judecăţile în materie comercială având ca obiect pretenţii de natură bănească, pretenţii ce pot fi soluţionate pe cale amiabilă şi într-un termen scurt, această raţiune fiind practic realizată şi atunci când încercarea de conciliere a reclamantului cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte proceduri sau când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece esenţial este ca părţile prin voinţa lor, exprimată neechivoc, să stăruie pentru a rezolva litigiul. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în speţă, natura comercială a pricinii a fost stabilită irevocabil abia în urma pronunţării de către Curtea de Apel Timişoara a deciziei civile nr. 441 din 17 martie 2009, prin care a fost admis recursul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 1184/P.I. din 16 decembrie 2008 a Tribunalului Timiş, instanţă care a reţinut caracterul civil al litigiului, sentinţa de declinare fiind modificată în tot, în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului.
Instanţa de fond în mod eronat a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii (invocată de pârâtă prin notele de şedinţă depuse la data de 1 septembrie 2008) şi a respins acţiunea pentru neefectuarea procedurii prealabile a concilierii directe prevăzută de art. 7201 din Codul de procedură civilă.
Astfel, prin notificarea nr. 210/02.04.2009 trimisă intimatei prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc M.S.R. & M.A.I. reclamanta, invocând art. 7201 din Codul de procedură civilă, a notificat-o pe pârâtă ca la data de 22 aprilie 2009 să se prezinte la adresa din Timişoara, Str. I, nr. 6, ap. 1, orele 1500, pentru a determina termenul şi modalitatea de plată a sumei de 179.335 lei privind paguba suferită de societate, la data menţionată din partea intimatei prezentându-se consilierul juridic, care a declarat că instituţia pe care o reprezintă este de acord doar cu plata sumei de 8.293,73 lei, stabilită prin expertiza extrajudiciară întocmită de dl. P.P. sau cu despăgubirea reclamantei în natură cu porumb, în cantitatea specificată în lucrarea expertului agricol, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal depus în copie la dosar.
Într-adevăr, notificarea nr. 210/02.04.2009 nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 7201 din Codul de procedură civilă, lipsind, spre exemplu, dovada concretă de comunicare a înscrisului (scrisoarea recomandată cu confirmare de primire, telegrama, telexul, faxul sau orice alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia), pentru a se putea stabili dacă data fixată pentru conciliere a fost sau nu ulterioară celor 15 zile de la primirea actelor comunicate potrivit alin. 2 al acestui text de lege. Însă, nerespectarea unora din prevederile art. 7201 nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare. Dacă demersul reclamantei ar fi rămas fără rezultat sau pârâta ar fi invocat şi dovedit o vătămare, s-ar fi putut pune problema neîndeplinirii procedurii prealabile. Dar pârâta nu numai că nu invocă vătămarea, dar nici nu susţine neefectuarea concilierii prealabile pentru a paraliza acţiunea reclamantei, prin întâmpinarea depusă la apel arătând doar că aceasta poate fi luată în considerare, în opinia sa, numai în cazul introducerii unei noi cereri de chemare în judecată, apărare ce nu poate fi primită.
Având în vedere demersurile ambelor părţi, precum şi adresele emise de acestea, începând cu data de 9 august 2007, când a fost întocmit procesul-verbal nr. 2304/2007 prin care s-a stabilit, de comun acord, că suprafaţa de 33 ha. cultivată de apelantă cu porumb a suferit anumite pagube cauzate de animalele sălbatice, cultura aflându-se în stare de vegetaţie, stadiul final al daunelor urmând să fie determinat de un expert agricol autorizat, ar fi excesiv de rigidă o interpretare în sensul că în prezentul litigiu nu s-ar fi realizat încercarea de conciliere prevăzută de art. 7201 din Codul de procedură civilă pentru a se putea promova acţiunea în faţa instanţelor judecătoreşti. Aceasta, şi în considerarea faptului că prevederile textului menţionat privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, în schimb termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt recomandate în respectivul articol, începând cu alin. (2), dar nu reprezintă condiţii cerute imperios de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare, dovadă care în speţă nu s-a făcut.
Faţă de cele reţinute, întrucât tribunalul în mod greşit a judecat cererea reclamantei pe cale de excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul acesteia şi, ca atare, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, urmând ca la rejudecarea pricinii judecătorul fondului să analizeze şi celelalte susţineri ale părţilor.
