Contestaţia la a terţului nu poate fi confundată cu o acţiune în revendicare, în care instanţa să compare ori să consolideze un titlu, şi, mai mult, faţă de dispoziţiile art. 401 alin. (3) C.proc.civ., apare ca fiind de netăgăduit că, legiuitorul a dispus, în mod imperativ,asupra faptului că, această cale de atac poate fi formulată sub sancţiunea decăderii din drept, pentru depăşirea termenului prevăzut şi care începe să curgă fie de la momentul vânzării, fie de la acel al predării silite.
De altfel, raţiunea legiuitorului reprezintă necesitatea respectării principiului de drept al securităţii actului juridic în circuitul civil, potrivit cu care „Actul juridic intrat în circuitul civil, devine un act irevocabil, care nu poate fi înlăturat decât strict în condiţiile legii”, astfel că, dacă s-ar fi admis ca terţul, să poată formula contestaţia la executare oricând, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de legiuitor, în mod evident, s-ar fi încălcat principiul de drept amintit, întrucât s-ar fi pus la îndoială forţa juridică a actelor deja efectuate în cadrul unei executări silite.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1457 din 3 noiembrie 2011
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 15579/212/05.06.2009, contestatoarea F.CONSTANȚA a solicitat în contradictoriu cu intimații SC D.COOP, SC C. SRL, și B.E.J. R.A, ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună anularea actului de adjudecare a imobilului F. situat în mun. Constanța, b-dul T. nr. 63, jud. Constanța, respectiv constatarea nulității absolute a vânzării la licitație a imobilului, prin actul de adjudecare nr. 34/920/2006 din 31.12.2007.
Motivând contestația, se învederează în esență că, imobilul menționat face parte din fondul indivizibil al contestatoarei F. Constanța, până la data de 14.02.1980 contestatoarea având drept de proprietate, iar după această dată, fiind atribuit spre administrare către Cooperativa de Consum Oraș Constanța, potrivit adresei nr. 2331/14.02.1980.
Se arată că, la data de 17.02.2002, fosta CPADM Constanța (actuala CONSUMCOOP Constanța) s-a dezafiliat, iar imobilul a rămas de drept la F., neputând fi însușit de organizațiile cooperatiste asociate la aceasta.
Se susține că, urmare a reorganizării Federalei Teritoriale F. în societate cooperativă de gradul II F., cea din urmă a preluat pe bază de protocol imobilul și l-a predat în administrare către C.T., încheindu-se contracte de închiriere, cu excepția apartamentului nr. 5, astfel că, adjudecatarul imobilului este de rea-credință, cunoscând calitatea de proprietar a imobilului a societății F. Constanța.
Se precizează că, în ceea ce privește parterul imobilului și terenul aferent, contestatoarea a depus notificare în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nesoluționată până la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 399 și art. 401 C.proc.civ., art. 177 din Legea nr. 109/1996, art. 5 C.civ., art. 480 C.civ., art. 111 C.proc.civ.
Prin întâmpinare, intimata SC C. SRL a invocat excepția tardivități formulării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei, excepția lipsei de interes iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu următoarea motivație, în esență:
Cu privire la excepția tardivității formulării contestației la executare, intimata a arătat că, termenul în care trebuia introdusă cererea de chemare în judecată era de 15 zile de la data vânzării sau de la data predării silite a bunului, contestatoarea formulând contestația, cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.
în motivarea excepției inadmisibilității acțiunii contestatoarei, intimata a arătat că F. Constanța nu are drept de proprietate asupra imobilului adjudecat în procedura executării silite, neputând formula astfel contestație la executare, având în vedere și că, nu a participat la executarea silită a imobilului.
în sensul celor menționate, intimata a subliniat faptul că, întreg patrimoniul contestatoarei a fost preluat de Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Constanța, actuala F. Constanța nepreluând niciun bun din patrimoniul fostei cooperative.
în ceea ce privește excepția lipsei de interes, se arată că, neavând drept de proprietate asupra imobilului contestatoarea, nu are interes în formularea acțiunii, întrucât nu a suferit nicio vătămare în procedura execuțională.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei, intimata a arătat că, lipsind calitatea de proprietar a imobilului și având în vedere că, nu a luat parte la procedura executării silite, cererea de chemare în judecată a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pe fondul cauzei, intimata a arătat că, contestația este și neîntemeiată, imobilul adjudecat aflându-se la data adjudecării în proprietatea D.COOP Constanța (fostă C. Coop), executarea silită fiind îndeplinită cu respectarea prevederilor legale.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din 18.03.2010, contestatoarea a solicitat respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare, cu următoarea motivație, în esență:
Referitor la excepția tardivității formulării acțiunii, s-a susținut că, nu a avut loc până la data respectivă, predarea silită a imobilului către intimata SC C. SRL, sens în care, termenul de 15 zile curge de la data îndeplinirii acestui ultim act de executare.
De asemenea, apreciază neîntemeiată și excepția inadmisibilității cererii, arătând că, urmare a reorganizării, întreg activul și pasivul fostei F., a fost preluat de contestatoare și face parte din fondul indivizibil, neputând fi preluat de intimata D.COOP (fostă Cooperativa de Consum Constanța) ca urmare a dezafilierii, întrucât aceasta avea drept de administrare.
Contestatoarea își justifică interesul în formularea cererii, arătând că, în calitate de locator a încheiat contracte de închiriere a spațiului din imobilul adjudecat, iar referitor la calitatea procesual activă, menționează că, aceasta este dată, de calitatea de proprietar al imobilului.
în probatoriu, contestatoarea a depus contractul de închiriere nr. 3/2002, contractul de închiriere dintre C. Coop Constanța și SC C. SRL, certificat constatator emis de ORC și Protocolul de predare și raport de expertiză privind imobilul Casa Prahova.
Ulterior, prin precizările depuse la dosar la data de 13.04.2010, contestatoarea a arătat, că UJCC (F.) este proprietarul imobilului „F.” și a fost dat în administrare către Cooperativa de Consum D.COOP Constanța, iar din adresele nr. 87/19.01.1993 a F. și nr. 62/20.01.1993 a Centrocoop, care nu mai există în original, rezultă că, patrimoniul fostelor bănci populare a aparținut organizațiilor județene ale cooperației, iar proprietatea F. asupra patrimoniului moștenit de băncile populare, este confirmată și de copiile acestor înscrisuri.
S-a mai menționat că, urmare a reorganizării în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2005, contestatoarea, este succesoare a Federalei teritoriale F. care, la rândul său, conform prevederilor Legii nr. 109/1996, este succesoare de drept a UJCC, proprietara imobilului F., relevându-se că, urmare retragerii Cooperativei de Consum C. Coop din F., partea indivizibilă a acesteia, a fost repartizată Cooperativei de Consum O., pentru ca, în anul 2002 C. Coop Constanța să fi încheiat contract de închiriere a imobilului „F.” cu F.
în ceea ce privește titlul executoriu, contestatoarea, fără a motiva, a invocat prescripția, perimarea de drept și inopozabilitatea titlului.
Acestea sunt condițiile în care, la termenul de judecată din data de 10.06.2010, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatului BEJ R.A , urmând a fi respinsă acțiunea în contradictoriu cu acest intimat pentru lipsa capacitații procesuale de folosință a acestuia.
Urmare solicitării instanței de la termenul de judecată din data de 26.08.2010, a fost atașat dosarul de executare nr. 34/1920/2006 al BEJ R.A , iar intimata SC C. SRL a depus la dosarul cauzei, procesul-verbal de predare primire a spațiului, încheiat la data de 31.12.2007 cu Societatea Cooperativă D.COOP Constanța, precum și actul de adjudecare, procesul verbal de îndreptare a erorii materiale și încheierea, prin care a fost intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al SC C. SRL.
Contestatoarea a depus note scrise, prin care a detaliat motivele pentru care apreciază că, executarea s-a perimat de drept și a menționat noi motive de anulare a executării, respectiv: neîntocmirea procesului-verbal de situație potrivit dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., lipsa mențiunilor din actul de adjudecare privitoare la persoanele care dețin în fapt imobilul, invocând reaua-credință a președintelui C. Coop Constanța, care este asociat al adjudecatarei imobilului, fiind depuse înscrisuri, în susținerea afirmațiilor.
La termenul de judecată din data de 30.09.2010, instanța a respins ca neîntemeiată excepția tardivității formulării contestației la executare, iar la termenul de judecată din data de 4.11.2010, a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes.
Contestatoarea a depus precizări, prin care a solicitat instanței respingerea excepțiilor invocate de către pârâți.
Prin Sentința civilă nr. 4417/03.03.2011 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosar nr. 15579/212/2009, s-au respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității active a contestatoarei, excepția inadmisibilității contestației la executare și excepția lipsei de interes a contestatoarei invocate de către intimata SC C. SRL, precum și contestația la executare formulată de contestatoarea F. – Societate Cooperativă de Consum, pentru următoarele considerente, în esență:
în temeiul titlului executoriu, reprezentat de Sentința civilă nr. 59/COM din 16.01.2001, s-a pornit executarea silită de către creditoarea SC C. SRL împotriva debitoarei C. Coop Constanța, în referire la imobilul situat în Constanța, b-dul T. nr. 63, compus din teren având suprafața de 163 m.p. și construcție (subsol, etaje 1, 2, 3 și mansardă) ce a fost adjudecat, chiar de către creditoare, în urma vânzării silite la data de 31.12.2007.
Contestatoarea a solicitat în contradictoriu cu intimatele D.COOP și SC C. SRL, anularea actului de adjudecare a imobilului F. situat în mun. Constanța, b-dul T. nr. 63, jud. Constanța, respectiv constatarea nulității absolute a vânzării la licitație a imobilului, prin actul de adjudecare nr. 34/920/2006/31.12.2007, arătând că, are calitate de proprietar a imobilului adjudecat.
Față de excepțiile invocate, instanța de fond reține următoarele:
Asupra excepției lipsei calității procesuale active a contestatoarei, se arată că, calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane, puterea de a aduce în justiție dreptul a cărui sancțiune o cere. Excepția lipsei calității active este o excepție de fond cu caracter absolut, putând fi invocată de oricare dintre părți sau de instanță din oficiu. De asemenea, în caz de admitere, excepția lipsei calității active are ca efect respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate activă, făcând de prisos judecata pe fond a cauzei, astfel că, în conformitate cu art. 137 C.proc.civ., analiza ei se impune a fi făcută cu prioritate.
Calitatea procesuală activă a contestatoarei este dată, în primul rând, de prevederile art. 401 alin. (2) C.proc.civ. potrivit căruia „Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului. Neintroducerea contestației în termenul prevăzut de alin. (2) nu-l împiedică pe cel de-al treilea să-și realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condițiile legii.”
Față de dispoziția legală sus-citată, instanța de fond reține că, F. Constanța are calitate procesuală activă, deoarece a dovedit interesul său la promovarea acțiunii, în sensul că, art. 401 alin. (2) C.proc.civ. condiționează prezența terțului în cadrul contestației doar, de pretinderea unui drept de proprietate, sau un alt drept real asupra bunului urmărit, sens în care, excepția invocată a fost respinsă ca neîntemeiată.
în referire la excepțai inadmisibilității contestației la executare, instanța de fond constată că, în considerentele expuse, ambele intimate invocă această excepție pe motivul că, în speță, contestatoarea ar fi avut la îndemână o altă acțiune, respectiv o acțiune în revendicare, având în vedere nerespectarea termenului de 15 zile, stabilit de prevederile art. 401 alin. (2) C.proc.civ.
în plus intimata SC C. SRL apreciază că, neavând calitate de proprietar, contestatoarea nu are deschisă în justiție, calea unei contestații la executare.
Aceste condiții, referitoare la calitatea de proprietar, sunt apreciate de instanța de fond ca nereprezentând un obstacol în promovarea contestației la executare, un fine de neprimire, în raport de care, cererea formulată să fie declarată inadmisibilă, astfel că, cerințele amintite au fost analizate prin prisma probelor administrate în cauză, iar această analiză a dus implicit la soluționarea cererii pe fond. în această ordine de idei, instanța de fond, califică motivele arătate drept apărări de fond, care nu pot constitui cauze de inadmisibilitate a acțiunii.
Totodată, în ceea ce privește celălalt motiv de inadmisibilitate invocat, respectiv posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare, instanța îl apreciază ca fiind neîntemeiat, ca urmare a soluționării excepției tardivității formulării contestației la executare, în sensul respingerii acesteia, reținând că, a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, fapt pentru care, instanța de fond găsește motivele invocate de pârâte în susținerea excepției neîntemeiate și, în consecință, respinge excepția inadmisibilității acțiunii.
Asupra excepției lipsei de interes a acțiunii promovate de contestatoare, reține instanța de fond că, și această excepție este, o excepție de fond, absolută și peremptorie, care, în caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru care, având în vedere dispozițiile art. 137 C.proc.civ., instanța are obligația să se pronunțe cu prioritate și asupra acesteia.
Așa fiind, arată instanța de fond că, interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, iar în cvasitotalitatea doctrinei, s-a statuat că, condițiile pe care interesul trebuie să le îndeplinească, sunt acelea de a fi legitim (corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale), născut și actual (să existe la momentul la care a fost formulată cererea), direct și personal (să aparțină celui care a formulat cererea).
Față de precizările sus-expuse, reține instanța de fond că, intimata SC C. SRL a invocat excepția lipsei de interes a contestatoarei în formularea acțiunii, arătând că, acesta nu justifică un interes legitim, personal și direct.
Așadar, cel care este terț față de executarea silită, poate formula contestație asupra oricărui act de executare, sau contestație la titlu în temeiul art. 399 C.proc.civ., cu condiția să dovedească un interes și o vătămare prin actul de executare, iar în situația în care pretinde că, asupra bunului urmărit are un anumit drept real, contestația sa trebuie introdusă în termenul prevăzut de art. 401 alin. (2) C.proc.civ.
Concluzia care se impune, apreciază instanța de fond, este aceea că, terțul poate promova o contestație la executare, atunci când, sunt elemente ce se cer a fi lămurite și când, actele de executare aduc atingere unor drepturi, sau interese legitime ale terțului, aspecte ce se coroborează cu dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora, orice persoană care se consideră vătămată are posibilitatea de a cere instanței ca drepturile sale să fie recunoscute.
Prin urmare, apreciază instanța de fond că, terțul nu poate să invoce, pe calea contestației la executare, neregularități execuționale, care nu-i produc lui nicio vătămare, dar sunt de natură să-l prejudicieze pe debitor, terții au însă, la îndemână și calea unei acțiuni principale în revendicare sau calea unei acțiuni posesorii, în situația în care, invocă un drept de proprietate asupra bunurilor urmărite, sau exercită posesia asupra acestora, în condițiile art. 1846 și art. 1847 C.civ.
Așadar, terțul care promovează o contestație la executare, solicitând anularea actelor de executare, deoarece se aduce atingere unor drepturi sau interese legitime ale sale, justifică întotdeauna un drept, însă aceasta se analizează ca interes – condiție a promovării oricărei acțiuni în justiție, ori, în cauză, contestatorul nu solicită în cadrul contestației la executare, compararea titlului său cu cel obținut prin executare, pentru a constata care este mai preferabil, aspect specific acțiunii în revendicare, ci lămurirea dreptului dobândit de către intimată, în urma executării silite.
Analizând cererea formulată, instanța reține că, în cauză, interesul juridic în promovarea acțiunii există, deoarece, atâta timp cât, contestatoarea apreciază că, este titulara unui drept de proprietate în ceea ce privește imobilul adjudecat, pentru aceste motive, excepția lipsei de interes a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, analizând contestația la executare prin prisma materialului probator administrat, și prin raportare la dispozițiile normative apreciate ca fiind incidente, instanța de fond apreciază că, contestația dedusă judecății este neîntemeiată, pentru considerentele care succed:
Din înscrisurile depuse de părți la dosarul cauzei și în lumina prevederilor Legii nr. 1/2005, nu rezultă că, la data încheierii actului de adjudecare, contestatoarea ar fi avut calitatea de proprietar a imobilului.
Deși a invocat că, urmare a reorganizării, în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2005, contestatoarea a preluat activul și pasivul fostei Federale F.CONSTANȚA și conform dispozițiilor Legii nr. 109/1996, urmare a dezafilierii Cooperativei de Consum Constanța, bunul a rămas în proprietatea contestatoarei, fiind parte a fondului indivizibil, instanța constată că, aceasta nu a probat susținerile, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, neputându-se stabili că, urmare a reorganizării, urmate de dezafilirea Cooperativei de Consum Constanța, imobilul se află în proprietatea acesteia.
în acest sens, reține instanța de fond că, astfel cum rezultă din evidențele S.P.I.T.V.B.L. Constanța, SC D. COOP (fostă C. Coop Constanța) a deținut imobilul, în baza Protocolului din data de 20.10.1994, încheiat ca urmare a fuzionării Cooperativei de Consum S.V. cu C. Coop Constanța și a încheierii de înscriere mențiuni din data de 05.01.1995 a judecătoriului delegat la ORC Constanța.
Având în vedere că, nu a fost dovedită în cauză, calitatea de proprietar a contestatoarei la data adjudecării imobilului, instanța de fond dispune respingerea ca neîntemeiată contestația la executare.
în referire la excepția prescrierii dreptului de a cere executarea și perimarea executării silite invocate de contestatoare, reține instanța de fond că, din economia prevederilor art. 399 C.proc.civ. reiese că, pot contesta o executare părțile direct interesate (creditorul și debitorul), dar această cale procesuală poate fi folosită și de persoanele străine raportului juridic dintre părți – terții vătămați, printr-o măsură greșită sau ilegală de executare.
Astfel, un terț nu poate avea, ca un motiv de contestație la executare, decât pe acela că, se urmărește averea sa, când executarea se face împotriva debitorului, fapt pentru care, pentru a justifica un interes și un drept de imixtiune într-o executare a unui titlu, care pentru el este „inter alios acta”, el trebuie să dovedească un prejudiciu suferit prin această executare.
în situația în care, nu justifică un asemenea interes, terțul nu poate arăta el, pentru debitor, neregularitatea sau nelegalitatea urmăririi, interesul său apărând abia, după ce se dovedește că, se urmărește bunul său, orice situație contrară, deschizând calea unei contestații la executare unei persoane ce nu justifică o vătămare și un interes, conform cerințelor impuse de art. 399 C.proc.civ..
Din perspectiva celor reținute anterior, având în vedere că, F.C. Constanța nu a justificat calitatea de proprietar și niciun alt drept real asupra bunului imobil, instanța de fond a apreciat în sensul, de a nu mai fi necesar a analiza celelalte motive invocate de către contestatoare, referitoare la prescrierea dreptului de a cere executarea silită și perimarea executării silite, ca urmare a lipsei interesului acesteia.
împotriva sus-menționatei hotărâri, contestatoarea F.C. Constanța a înțeles a promovat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii contestației la executare și a anulării integrale a actelor de executare emise de BEJ R.A. în dosarul de executare nr. 34/920/2006, inclusiv a actului de adjudecare emis la data de 31.12.2007, asupra bunului imobil situat în Constanța, bd. T., județ Constanța, precum și evacuarea intimaților din imobilul în litigiu.
Motivând apelul, contestatorul a învederat în esență că, soluția primei instanțe este criticabilă, întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 371, art. 389, art. 496, art. 498, art. 504 alin. (6) C.proc.civ., reținându-se eronat că, au fost respectate dispozițiile legale imperative din materia executării silite, în realitate, s-a demonstrat probatoriu că, vânzarea prin licitație publică a bunului imobil este lovită de nulitate, având în vedere că, judecătoresc a urmărit silit un bun, care nu era proprietatea debitorului D.C. – Societate Cooperativă, ci a F.C. Constanța.
Din punct de vedere al regimului juridic al bunului, apelanta arată că, l-a atribuit în folosință debitorului urmărit, în baza contractului de închiriere nr. 3/2002, iar dreptul de a folosi imobilul a încetat, de drept – în condițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996, în momentul retragerii D.C. – Societate Cooperativă din cadrul F.C. Constanța, astfel încât proprietarul contestator a cedat folosința bunului unei alte cooperative de consum – T. Constanța, care a încheiat la rândul său, alte contracte de închiriere cu terți.
Se arată că, executorul a omis a întocmi procesul verbal de situație și nu a solicitat și verificat titlul de proprietate asupra bunului urmărit, mulțumindu-se a obține un certificat de rol fiscal, iar adjudecatarul a procedat la înscrierea frauduloasă în cartea funciară a bunului adjudecat, abia după 1 an de la adjudecare.
Se mai susține că, actele de executare sunt nelegale și pentru faptul că, dreptul societății C. SRL de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 59/2001 a Tribunalului Constanța era prescris, iar executarea se perimase de drept; în drept au fost invocate dispozițiile art. 3041 C.proc.civ.
La rândul lor, creditorul adjudecatar SC C. SRL și debitorul urmărit D.C. – Societate Cooperativă, au înțeles a promova apel, la datele de 15 aprilie, respectiv 18 aprilie 2011, împotriva încheierii interlocutorii din data de 30.09.2010 pronunțate de către Judecătoria Constanța în dosarul cu același număr, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii excepției tardivității contestației la executare formulate de către F.C. Constanța și al respingerii acțiunii.
Prin motivele de apel, s-a susținut de către apelanți că, unitatea federativă are calitatea de terț, față de procedura de urmărire silită imobiliară, fiind ținută a o contesta în termenul prevăzut de art. 401 alin. (2) C.proc.civ., de 15 zile de la efectuarea vânzării prin licitație publică, astfel că, având în vedere că, în cauză demersul judiciar s-a realizat la 2.06.2009 – după 1 an și jumătate de la dresarea actului de adjudecare -, terțul, care se pretinde proprietar, are la îndemână numai calea acțiunii de drept comun a revendicării.
Prin Note scrise depuse la data de 5.05.2011 și 10.05.2011, apelantele și-au completat motivele de apel și apărările, învederând că:
– terțul contestator nu are calitatea de proprietar al bunului, astfel încât, nu se legitimează procesual activ în cauză;
– în dosarul de executare nr. 34/920/2006, nu a operat prescripția dreptului de a cere executarea silită, întrucât termenul de prescripție a fost întrerupt, prin recunoașterea de datorie, fiind deci, incidente dispozițiile art. 16 lit. a) și b) din Decretul 167/1958;
– prin procesul verbal de predare primire din 31.12.2007 imobilul a intrat în posesia creditorului urmăritor, care l-a adjudecat în contul creanței;
– contractul de închiriere nr. 3/2002, nu a produs niciodată efecte juridice, astfel cum s-a constatat, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 2042/ 10.06.2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și de Justiție, iar dezafilierea de la unitatea federativă nu a avut loc;
– dispozițiile legale nu interzic vânzarea la licitație a unui imobil care nu este intabulat în cartea funciară, adjudecatarul preluând proprietatea bunului cu toate sarcinile care îl grevau, inclusiv în ce privește contractele de închiriere încheiate cu terții;
– perimarea executării nu a operat și nici nu putea fi valorificată, decât de către părțile angrenate în executarea silită;
– în final, apelantele subliniază că, au fost respectate toate cerințele imperative ale C.proc.civ. din materia executării silite, motiv de respingere a apelului formulat de către F.C. Constanța.
Prin Decizia civilă nr. 22/COM/12.05.2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 15579/212/2009, s-a admis apelul declarat de către apelantul contestator F.C. Constanța, dispunându-se schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii contestației la executare, cu consecința anulării tuturor actelor de executare emise de BEJ R.A. în dosarul de executare nr. 34/920/2006, precum și a actului de adjudecare emis la data de 31.12.2007 de BEJ R.A. în dosarul de executare nr. 34/920/2006.
Prin aceeași hotărâre, s-a dispus respingerea ca nefondată a cererii reclamantei privind evacuarea pârâților din imobilul adjudecat, precum și respingerea apelurilor promovate de SC C. SRL și D.C. – Societate Cooperativă, împotriva încheierii interlocutorie din data de 30.09.2010 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosar nr. 55579/212/2009, luându-se act că, nu se solicită cheltuieli de judecată de către apelanta F.C.
Pentru a pronunța sus-menționata hotărâre, instanța de apel a reținut în esență, următoarele:
Apelurile declarate de SC C. SRL și de D.C. – Societate Cooperativă împotriva încheierii interlocutorii din data de 30.09.2010, sunt nefondate, deoarece:
în baza principiului disponibilității, F.C. CONSTANȚA a învestit Judecătoria Constanța cu o contestație îndreptată, atât împotriva actelor de executare emise de BEJ R.A. în dosarul de executare nr. 34/920/2006, cât și împotriva actului de adjudecare emis la data de 31.12.2007 în același dosar.
Potrivit art. 516 C.proc.civ. , „după plata integrală a prețului sau a avansului prevăzut la art. 515 și după expirarea termenului de 15 zile prevăzut la art. 401 alin. (1) lit. a), executorul, pe baza procesului-verbal de licitație, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele mențiuni (…)”; în baza art. 401 lit. a), C.proc.civ.: „contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când (…) contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare” și astfel, reține instanța de apel că, legea leagă momentul începerii termenului de decădere din dreptul de a formula contestație, de data luării la cunoștință a actului de executare.
Apreciază instanța de apel că, astfel cum judicios a statuat și prima instanță, data de la care începe să curgă – împotriva contestatorului – acest termen, coincide cu data de 29.05.2009 – la care, a primit o copie a încheierii de înscriere în cartea funciară nr. 286/29.01.2009, luând astfel în cunoștință, pentru prima dată, de existența unei executări silite, desăvârșite prin adjudecarea bunului în contul creanței SC CHIVU SRL.
Apelul declarat de F.C. Constanța împotriva Sentinței civile nr. 4417/3.03.2011 este fondat, apreciază instanța de apel, pentru că:
Astfel cum reiese din cuprinsul materialului documentar al pricinii, debitorul urmărit D.C. – Societate Cooperativă, nu a beneficiat niciodată de dreptul de proprietate asupra bunului imobil situat în Constanța, bd. T., județ Constanța, compus din teren în suprafață de 163 m.p. și construcție formată din subsol, etajele 1, 2 și 3 și mansardă.
Dimpotrivă, arată instanța, debitorul a fost titular al unui drept de folosință asupra bunului, conferit prin contractul de închiriere nr. 3/04.01.2002, astfel că, apărarea conform căreia, operațiunea juridică nu a produs efecte, nu poate fi reținută, atât timp cât, prin hotărârea judecătorească la care se face trimitere de către SC C. SRL, s-a dispus respingerea cererii de constatare a nulității absolute a actului.
S-a remarcat în schimb faptul că, executarea silită declanșată în dosar nr. 34/1920/2006 împotriva debitorului D.C. – Societate Cooperativă (avându-l ca președinte pe numitul C.N.), la cererea SC C. SRL (al cărei asociat este C.N., care deține 56,25 % din capitalul social) a vizat inițial, un imobil diferit – Casa P., fiind emisă somație în acest sens, doar în urma primirii notei de constatare nr. R-B 47140/9.08.2006 a SPITVB a C.L CONSTANȚA, executorul judecătoresc a întocmit procesul verbal de situație din 19.07.2007, fără a verifica titlul în baza căruia debitorul deține bunul, fără a cere și a obține actele care legitimau debitorul drept proprietar al acestuia.
Se învederează că, deși OCPI – Biroul de Carte Funciară Constanța a comunicat BEJ R.A. faptul că nu s-a deschis carte funciară pentru imobil (caz în care art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 instituie o prezumție de existență a dreptului până la proba relei credințe a titularului său), în dosarul de executare și în dosarul nr. 15579/212/2009, debitorul urmărit nu a fost în măsură să prezinte un titlul de proprietate valabil, înscris în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni asupra bunului adjudecat ulterior.
Din acest punct de vedere, s-a observat de către instanța de apel că, singurele înscrisuri de care se prevalează debitorul în acest scop – descrise la fila 56 din volumul 1 al dosarului de fond – reprezintă doar adrese ale unor instituții terțe, care nu valorează titlu de proprietate, astfel că, documentele ar putea avea această semnificație doar coroborate cu alte acte administrative (autorizațiile de construire, însoțite de dovada înscrierii în rolul fiscal), înregistrate în evidența contabilă ca mijloace fixe și bunuri de inventar, urmate de dovedirea succesiunii legale a deținătorilor și a transmiterii succesive a bunului în patrimoniul D.C. – Societate Cooperativă, în condițiile în care, debitorul nu a prezentat – iar executorul nu a solicitat – titlul de proprietate asupra bunului urmărit și adjudecat ulterior în contul creanței.
Prin urmare, s-a constatat că, pe tot parcursul executării silite au fost nesocotite dispozițiile imperative ale art. 3713C.proc.civ., potrivit cărora: „veniturile și bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile și numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor”.
Odată statuat că, urmărirea silită s-a realizat în lipsa unui titlu de proprietate al debitorului asupra bunului urmărit, s-a constatat că, se impune anularea actelor de executare, inclusiv a actului de adjudecare, devenind fără relevanță celelalte motive ale contestației, legate de prescripția dreptului de a cere executarea silită și perimarea executării.
S-a remarcat de către instanța de apel faptul că, imobilul în litigiu a format obiect al mai multor contracte de închiriere semnate de F.C. Constanța (în calitate de locator) și Societatea Cooperativă de Consum T. Constanța (locatar), fiind înscris pe rolul fiscal în cursul anilor 2007-2008, ca fiind, în administrarea contestatorului (filele 36-43 din dosarul Tribunalului Constanța); în aceste condiții, se reține că, deși nu se poate determina cu certitudine dacă imobilul se regăsește în proprietatea F.C. Constanța, aceasta se legitimează cel puțin ca titular al unui drept de administrare asupra bunului; ori, potrivit art. 401 alin. (2) C.proc.civ., poate formula contestație, nu numai terțul proprietar al bunului urmărit, ci și titularul unui alt drept real.
în ce privește cererea de evacuare, s-a constatat – din înscrisurile depuse la filele 211 – 242 din volumul 1 al dosarul de fond – că, imobilul este folosit de către terți față de proces, astfel încât, folosința lui nu aparține intimaților.
Arată instanța de apel că, întrucât prima instanță a interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale amintite, se impune schimbarea în tot a soluției primei instanțe, luându-se act că, partea care a câștigat procesul nu solicită cheltuieli de judecată.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs SC C. SRL și D.C. Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9, art. 401, cu referire la art. 515 și art. 516 C.proc.civ., ambele recurente învederând în esență, următoarele:
A. Instanța de apel a aplicat greșit legea la speța de față, întrucât, deși s-au menționat art. 515 și art. 516 C.proc.civ., aceste texte de lege nu sunt de natură să dezlege problema juridică în discuție, esențiale în cauză, fiind dispozițiile art. 401 C.proc.civ., referitoare la „termenul în care se poate face contestația”.
Astfel, potrivit cu art. 129 alin. (6) C.proc.civ.: „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
Se arată că, în cauza de față, instanța de fond a fost investită cu contestația la executare a unui terț care se pretinde proprietar asupra bunului urmărit, situație în care, nu erau aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (1) lit. a) din C.proc.civ., cum greșit a fost aplicat la speță, ci dispozițiile speciale prevăzute de art. 401 alin. (2) C.proc.civ., în sensul că: „termenul de 15 zile pentru terțul pretins proprietar curge sau de la data vânzării sau de la data predării silite a bunului, după natura executării….”
Ori, recurentele arată că, au demonstrat, atât la fond, cât și în apel că, funcție de cele două variante (altele neexistând pentru terț), la speță, se aplică varianta începutului termenului „de la efectuarea vânzării”, în situația de față fiind vorba despre o executare silită indirectă, iar nu una directă.
Cum în cauza de față, terțul contestator a introdus contestația după 1,6 ani de la vânzarea imobilului, în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (3) C.proc.civ.și ca urmare, contestatorul este decăzut din dreptul de contestație, având la dispoziție numai posibilitatea realizării dreptului, pe calea dreptului comun, alin. (3) al art. 401 C.proc.civ. fiind legat, în mod logic, de alin. (2), ambele texte speciale fiind diferite de art. 401 alin. (1) C.proc.civ., acest din urmă text, neaplicându-se „terților contestatori care se pretind proprietari”.
B. în referire la greșita admitere a apelului contestatoarei F.C. Constanța:
a) Cu privire la temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.
în fazele de fond și de apel, contestatoarea a justificat introducerea acțiunii, atât ca legitimare procesual activă, cât și pe fondul dreptului, pe un pretins drept de proprietate și nicidecum pe un alt drept real. Deducând un alt drept din înscrisuri, în mod eronat de altfel, instanța de apel a acordat apelantei F.C. Constanța, un drept care nu s-a cerut.
b) Cu privire la temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., instanța de apel a reținut motive contradictorii, dar și străine de natura pricinii, astfel:
în referire la motivele contradictorii, pe de o parte, instanța a reținut „că este vorba de contractul de închiriere nr. 3/2002, încheiat între F.C Constanța, în calitate de proprietar-locator și D.C. Constanța, în calitate de locatar”, (ceea ce ar contrazice calitatea de proprietar al debitorului urmărit), iar pe de altă parte, se reține că „reclamanta are alt drept real – de locațiune”.
Este străin de natura pricinii și considerentul instanței de apel, că „reclamanta a dovedit un drept „de administrare” asupra bunului, conform înscrisurilor din dosar”, întrucât reclamanta, într-o contestație întemeiată pe art. 401 alin. (2) C.proc.civ., trebuie să dovedească o altfel de calitate, iar nu un drept de administrare.
c) Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C.proc.civ.)
Arată recurentele că, aflându-se într-o contestație la executare formulată de un terț, care se pretinde proprietar, pe parcursul fazelor procesuale fond-apel, acesta trebuia să dovedească mai întâi dreptul pretins (fiind o contestație specială), după care, în contraprobă, recurentele să-și dovedească dreptul.
Ori, consideră recurentele că, reclamanta nu a dovedit cu nimic dreptul pretins, și contrar dispozițiilor legale în materie, instanța a inversat rolurile, situație în care, devine aplicabil în cauză temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
d) Cu privire la temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ:
– Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1191 C.civ., potrivit cu care: „cel ce face o propunere înaintea justiției trebuie să o și dovedească”.
Această cerință, este cu atât mai mult necesară în cauza întemeiată pe art. 401 alin. (2) C.proc.civ., când într-un raport de executare, „un terț care pretinde că este proprietar”, trebuie să-și dovedească mai întâi calitatea pretinsă, regula în materia contestației la executare fiind că, toate căile de atac (cu excepția acestei situații speciale) sunt deschise numai părților din raportul juridic obligațional.
Pe dreptul comun – la care trimite art. 401 alin. (3) C.proc.civ., (contestația de față fiind tardivă), reclamantul având un câmp mai larg de probațiune – instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, sub două aspecte.
Primul se referă la Sentința Civilă nr. 59/COM din 16.01.2001 a Tribunalului Constanța, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, prin care, s-a statuat irevocabil că, locatarul SC C. SRL are un drept de creanță împotriva proprietarului construcției C.C. Constanța (actuala D.C. Constanța), aspect statuat irevocabil.
în al doilea rând, prin Sentința Civilă nr. 1487/09.03.2007 a Tribunalului Constanța, irevocabilă, s-a statuat, în mod clar, faptul că, contractul de închiriere nr. 3/2002 (pe care își întemeiază susținerile contestatoarea, dezvoltând argumentul că, ar fi proprietar, iar D.C. locatar), nu este valabil și nu a produs niciodată consecințe juridice, acest aspect fiind argumentat în sentința sus-menționată, irevocabilă.
Ori, arată recurentele, instanța de apel a nesocotit si a trecut foarte ușor peste aceste aspecte.
Practica I.C.C.J. este clară, în sensul că, „și în situația în care condițiile impuse de art. 1201 C.civ., nu ar fi întrunite într-o cauză, peste ceea ce s-a judecat irevocabil”, nu se poate trece, „efectul pozitiv al lucrului judecat împiedicând instanța de a statua diferit, față de cele stabilite în procesul anterior, soluționat irevocabil”.
Sub acest aspect, arată recurentele că, instanța de fond trebuia să respecte cele două hotărâri și nu să rețină fără temei că, D.C. avea un drept de folosință și nu un drept de proprietate asupra bunului urmărit.
în plus, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, „debitorul urmărit nu ar fi proprietar, încălcând astfel prevederile art. 480 C.civ., și principiile ce stau la baza dreptului de proprietate”.
Astfel, dreptul de proprietate nu trebuie transcris ca să existe, acest aspect fiind legat numai de opozabilitatea lui față de terți.
Pe de altă parte, D.C. Constanța, care este succesoarea C.C. Constanța, și-a dovedit cu prisosință dreptul de proprietate asupra bunului urmărit, aspecte probate cu înscrisurile depuse în cauză.
în acest sens, susțin recurenții că, s-a dovedit că bunul se afla în patrimoniul debitorului urmărit.
Astfel, potrivit: adresei nr. 2331/14.02.1980 a U.J.C.C. Constanța; adresei nr. 2401/1.02.1980 a U.J.C.C.C Constanța; adresa nr. 2975 din 15.09.1980 a U.J.C.C Constanța; adresa nr. 87/19.01.1993 a U.J.C.C. Constanța; adresa nr. 62/ 20.01.1993 a U.J.C.C. Constanța; adresa nr. 1011/04.10.1991 a Administrației Financiare Constanța; certificatul nr. 15376/29.01.1997 al D.G.F.P. Constanța și certificatul nr. 1660/12.01.2004 emis de S.P.I.T.V.B.L. Constanța, înscrisuri depuse în probațiune la dosarul de fond, rezultă fără dubii că, D.C. Constanța era proprietarul bunului urmărit.
Din conținutul acestor înscrisuri, a reieșit următoarea situație:
– la data de 14.02.1980, U.J.C.C. a predat Cooperativei de Consum a orașului Constanța (autorul C.C. Constanța) imobilul în litigiu, cu toate drepturile și obligațiile aferente acestuia – adresele nr. 2331/14.02.1980 și nr. 2401/14.02.1980 a U.J.C.C. Constanța.
Prin această dispoziție a U.J.C.C. a rezultat transferul bunului urmărit către Cooperativa de Consum a orașului Constanța, cu obligația înregistrării acesteia în patrimoniul cooperativei, dispunându-se că, începând cu anul 1980, amortismentele, care se suportă de către proprietar, să fie preluate de către Cooperativa de Consum a orașului Constanța.
– din adresa nr. 62/20.01.1993 a Uniunii Generale a Cooperativelor de Consum și de Credit – C.C., a rezultat clar că, în urma măsurilor de reorganizare a cooperației, cu privire la Banca Populară M.V. din Constanța, patrimoniul acesteia a fost divizat și transmis în proprietate cooperativei de consum locale, (autorul C.C. Constanța), în înscrisul în cauză arătându-se că „ imobilul F., situat pe Bd. T. (fostul bulevard M.V.) se regăsește în patrimoniul Cooperativei de Consum C.C. Constanța și face parte din capitalul său social”.
– proprietatea asupra acestui imobil, a fost înscrisă în actele contabile – bilanțurile anuale – începând cu anul 1981, aspect dovedit cu istoricul de rol fiscal privind Cooperativa de Consum oraș Constanța, după care, Consumcoop Constanța, plătind impozitele si taxele aferente acestuia, din acel moment, a devenit proprietarul acestui imobil.
Menționează recurentele că, actuala D.C. CONSTANȚA a fuzionat cu Cooperativa S.V., în baza: Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Cooperativei S.V., din data de 12.09.1994; Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a C.C. Constanța, din data de 15.09.1994; Decizia nr. 64/ 16.09.1994, iar în baza acestei din urmă decizii, conform bilanțului din data de 30.09.1994, s-a procedat la predarea patrimoniului Cooperativei S.V. către C.C. Constanța.
în acest sens, au fost întocmite următoarele acte: Protocolul nr. 484/ 30.10.1994; Situația centralizată a clădirilor la data de 30.09.1994 ca urmare a fuziunii, în care, la poziția nr. 35 se regăsește înregistrat imobilul „blocul F.”; Situația centralizată a terenurilor la data de 30.09.1994 rezultată în urma fuziunii; adresa nr. 563/22.11.1994 adresată Administrației Financiare Constanța; cererea de înscriere de mențiuni înregistrată la O.R.C. Constanța sub nr. 1156/21.02.1995, act prin care fuziunea dintre cele două cooperative a devenit opozabilă terților, inclusiv F.C. Constanța.
– după intrarea în vigoare a Legii nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației, în temeiul art. 160 din acest act normativ „pe baza bilanțurilor contabile de la sfârșitul anului anterior intrării în vigoare a legii, – deci, în baza bilanțului contabil al C.C. Constanța pe anul 1995, această cooperativă a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile înscrise în bilanț”.
în acest sens, s-au depus în probațiune următoarele acte noi: bilanțul contabil al C.C. Constanța la data de 31.12.1995; balanța analitică a C.C. Constanța la data de 31.12.1995; situația analitică a contului 2121 a C.C. Constanța, în care la nr. 1 este înregistrat imobilul F.; Declarația C.C. Constanța pentru stabilirea impozitului pe clădiri înregistrată la Administrația Financiară Constanța cu nr. 87/1996, în care la nr. 1 se regăsește înregistrat imobilul F.
Arată recurenții că, toate aspectele sus-menționate, sunt confirmate și probate, prin coroborarea înscrisurilor de mai sus cu înscrisurile aflate la filele 41-49 din dosarul de fond, reprezentând răspunsul autorității fiscale locale la solicitarea instanței, privind mențiunile și actele care au stat la baza înregistrării în evidențele fiscale ale imobilului F., respectiv adresa nr. 190073/17.12.2010 emisă de SPITVBL Constanța și actele anexate acesteia.
Totodată, menționează recurenții și probează cu înscrisuri că, D.C. Constanța – societate cooperativă de grad I, a luat ființă prin reorganizarea Consumcoop Constanța, în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației și este înmatriculată la O.R.C. sub nr. C13/26/2005 având CUI RO 1892722.
Astfel, recurenții consideră că, s-a făcut indubitabil dovada că, C.C. Constanța (actuala D.C. Constanța) a avut în patrimoniu imobilul F., bun identificat și urmărit în faza de executare silită.
Ori, acest aspect a fost examinat cu efectul pozitiv al lucrului judecat, când proprietarul-debitor a fost obligat să achite către S.C. C. S.R.L, contravaloarea îmbunătățirilor făcute de aceasta, la bunul proprietatea sa, în schimb, precizează recurentele, contrar celor statuate de instanța de apel, F.C. Constanța nu a dovedit nici un drept de proprietate asupra bunului în cauză.
Astfel, solicită a se observa că, înscrisurile aflate la filele 36 – 43 din dosarul de apel, la care face trimitere instanța, ca reprezentând probele pe baza cărora a constatat că, F.C. Constanța ar avea un drept de administrare asupra bunului supus executării silite, reprezintă: declarații de impunere a bunurilor impozabile făcută de F.C. Constanța, Protocolul din 1 septembrie 2005 și adresa nr. 1649/2006 a C.C. București, ori toate aceste înscrisuri, nu fac nici o dovadă a dreptului pretins, întrucât ele reprezintă declarații pe proprie răspundere, care pot fi date de către orice contribuabil fiscal, și care, nu sunt verificate de organul fiscal, acesta fiind interesat doar, de a încasa taxele și impozitele aferente bunurilor declarate.
– Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiile art. 401 alin. (2) și alin. (3) C.proc.civ., în prezenta cauză.
Astfel, recurentele solicită a se observa că, instanța de apel, dezlegând criticile din apelul formulat de D.C. și de SC C. SRL cu privire la respingerea de către prima instanță a excepției tardivității, ca nefondată, a menționat că „ în baza art. 401 alin. (1) lit. a),, contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când….contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă…. împotriva contestatorului acest termen coincide cu data de 29.05.2009, luând astfel cunoștință pentru prima dată, de existența unei executări silite desăvârșită prin adjudecare bunului în contul creanței SC C. SRL” – alin. (3) din hotărârea instanței de apel.
Ori, arată recurentele, raportat la situația de fapt existentă în cauză, instanța de apel a aplicat greșit acest text de lege la speță, întrucât în cauză, fiind o contestație formulată de către un terț, care se pretinde proprietar al bunului supus executării, în mod evident, sunt aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (2) C.proc.civ. potrivit cu care „ contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului”.
Ca urmare, acest text de lege se referă la legitimarea procesuală activă a terțului, ca acesta să demonstreze „un drept de proprietate, sau un alt drept real asupra bunului urmărit”, ori contestatoarea F.C. Constanța nu a dovedit dreptul de proprietate si nici un alt drept real recunoscut de legea română, pentru a formula o astfel de contestație.
Contestația la executare a terțului nu poate fi confundată cu o acțiune în revendicare, în care instanța să compare, ori să consolideze un titlu, de aceea, alin. (3) al art. 401 C.proc.civ. trimite la dreptul comun pe terțul care nu a introdus contestația în termen (cazul de față).
In plus, legiuitorul dispune, în mod imperativ, că această cale de atac poate fi formulată, sub sancțiunea decăderii din drept, doar în termenul susmenționat, care începe să curgă, fie de la momentul vânzării, fie de la acel al predării silite a bunului.
Rațiunea legiuitorului o reprezintă necesitatea respectării principiului de drept al securității circuitului civil, potrivit cu care actul juridic intrat in circuitul civil, devine un act irevocabil, care nu mai poate fi înlăturat, decât strict in condițiile legii
Ori, dacă s-ar fi admis ca terțul, să poată formula contestația la executare oricând, peste termenul de 15 zile prevăzut de legiuitor, în mod evident, s-ar fi încălcat principiul de drept sus-menționat, întrucât s-ar fi pus la îndoială forța juridică a actelor deja efectuate în cadrul unei executări silite.
Aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul a introdus alin. (3) al art. 401 C.proc.civ., potrivit cu care: „ Neintroducerea contestației în termenul prevăzut de alin. (3), nu-l împiedică pe cel de-al treilea să-si realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condițiile legii”.
In prezenta cauză, instanța de apel, a aplicat greșit dispozițiile art. 401 alin. (1) lit. a) C.proc.civ, stabilind astfel că termenul de 15 zile ar curge de la data când contestatorul a luat la cunoștință despre actul de executare, pe care-l contestă, respectiv de la data de 29.05.2009.
Astfel, potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 401 C.proc.civ, termenul de prescripție al acțiunii pentru terțul contestator se raportează fie la momentul vânzării bunului, fie de la cel al predării silite a acestuia, ori, se arată că în dosarul de executare silită în cauză, executorul judecătoresc a procedat la o executare silită imobiliară indirectă, prin vânzarea silită a imobilului sus-menționat către creditoarea SC C. SRL, în baza Actului de adjudecare nr. 34/920/2006/31.12.2007.
Deci, prin încheierea actului de adjudecare menționat mai sus, a avut loc de drept, și trecere dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, de la debitorul D.C. CONSTANȚA (fosta C.C. Constanța) către creditorul-cumpărător — SC C. SRL, situație în care, dispozițiile legale în materie, nu mai obligă și la încheierea vreunui alt act, pentru punerea în posesia imobilului.
Cu toate acestea, s-a făcut dovada că, s-a procedat și la punerea în posesie a SC C. SRL cu privire la acest imobil, în baza procesului-verbal de predare-primire din data de 31.12.2007, încheiat între recurentul-debitor și creditoare și, mai mult, prin încheierea din data de 29.01.2009 a O.C.P.I. Constanța „s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept cumpărare în favoarea SC – C. SRL, sub B 1 din cartea funciară nr. 133330/Constanța a imobilului cu număr cadastral 16847, în baza actului de adjudecare nr. 34/920/31.12.2007 emis de BEJ R.A.”, și astfel, de la această dată, dreptul de proprietate cu privire la imobilul în cauză, a devenit public și opozabil erga omnes și ca urmare, dacă ar fi depus un minim de diligență, F. Constanța ar fi putut să constate aceste aspecte.
Ca urmare, termenul de 15 zile acordat terțului-contestator pentru a formula contestație la executare, raportat la situația de fapt menționată anterior, a început să curgă de la data de 31.12.2007 (când a avut loc predarea posesiei imobilului către creditor) și s-a împlinit la data de 15.01.2008, și nu la data de 29.05.2009, cum greșit a stabilit instanța de apel.
Deci, recurentele solicită a se constata faptul că, întrucât F.C. Constanța a introdus contestația la executare pe 2.06.2009, dată la care termenul care îi era acordat de lege era de mult îndeplinit, contestația sa urmează a fi respinsă ca tardiv formulată.
Totodată, susțin recurentele că, au fost încălcate dispozițiile Cărții V C.proc.civ. referitoare la executarea silită, deoarece instanța de apel a motivat și impută executorului judecătoresc că: „ mai întâi s-a îndreptat asupra unui bun, apoi asupra altui bun, după ce s-au primit relațiile de la SPITVBL”, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 3713 C.proc.civ., fără a explica, însă, în ce mod au fost acestea nesocotite, în cadrul executării silite.
Ca urmare, instanța ignoră faptul că „executarea silită se întinde asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare ale debitorului, până la achitarea creanței”.
Astfel, probele administrate în cauză dovedesc că, în dosarul de executare silită nr. 34/920/2006 al BEJ R.A., actele de executare s-au desfășurat conform tuturor regulilor de procedură civilă prevăzute în Cartea V-a a C.proc.civ., inclusiv cu privire la identificarea bunurilor din patrimoniul debitoarei.
în cauza de față, arată recurentele că, în mod indubitabil ne aflăm în fața unei executări silite imobiliare indirecte, întrucât aceasta pornește de la o executare a unui drept de creanță, îndestulat indirect prin vânzarea bunului adjudecat și nu o executare directă, asupra unui bun imobil cuprins în titlu pe obligația de a da (a preda bunul).
Ca urmare, printre bunurile din patrimoniul debitoarei, a fost identificat și imobilul F., situat în Constanța, Bd. T. și, în plus, la data executării silite, nu a existat nici un impediment la executare, în sensul art. 496 C.proc.civ.
De asemenea, s-a constatat nu numai că, acest bun era înregistrat în patrimoniul debitorului urmărit, ci și faptul că, acesta era proprietarul bunului, aspect confirmat și de rezultatul verificărilor efectuate în evidențele SPITVBL Constanța.
Ca urmare, bunul a fost scos la licitație în vederea acoperirii parțiale a creanței SC C. SRL, vizând vânzarea la licitație, procedură în care, deși publică, nu s-a făcut nicio opoziție, ori contestație pe parcursul derulării ei, și cum, la ședințele de licitație nu s-a prezentat nimeni și nu s-au depus contestații, ori oferte de cumpărare din partea altor persoane, la cererea creditoarei urmăritoare, care și-a depus creanța, s-a încheiat actul de adjudecare din data de 31.12.2007, la prețul de 342.779 lei plus TVA, imobilul fiind vândut liber de sarcini.
Potrivit art. 561 C.proc.civ., „actul de adjudecare este titlu de proprietate”, iar cumpărătorul și-a intabulat dreptul și titlul său, în cartea funciară, aceasta în condițiile în care, deși licitația a fost publică, F.C. Constanța, nu a făcut nici un act de întrerupere a acesteia și nici vreo opoziție, sau contestație împotriva intabulării dreptului, și în plus, în calitate de terț vătămat, nu poate invoca în apărare, interesul chiriașilor imobilului executat silit.
Față de considerentele de mai sus, recurentele solicită admiterea recursurile, cu modificarea în tot hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului D.C. Constanța și al SC C. SRL și respingerii apelului F.C. Constanța, ca nefondat, iar pe fondul cauzei, a se respinge contestația F.C. Constanța ca tardivă, respectiv nefondată, cu cheltuieli de judecată, atât pentru apel, cât și în recurs.
Prin întâmpinare, F.C. Constanța solicită respingerea recursurilor, ca nefondate, cu următoarea motivație, în esență:
în principiu, cele două recurente sunt nemulțumite de faptul că, F.C. dacă ar fi depus un minim de diligență, ar fi aflat că la 31.12.2007 (în ajunul Revelionului), s-a încheiat actul de adjudecare, iar termenul pentru contestare, care s-ar fi împlinit la 15 ianuarie 2008, nu ar mai fi fost depășit cu un an și 6 luni.
Ori, recurentele trec sub tăcere actele de viclenie ale numitului C.N. care, în acel moment, era și președintele „debitoarei” D.C. COOP și asociat majoritar (56,25%) la „creditoarea” SC C. SRL, și care, nu a intabulat decât în anul 2009, prin încheierea OCPI Constanța, intabulare de care, F.C. CONSTANȚA a luat la cunoștință la 29.05.2009, dată la care, a primit o copie a încheierii nr. 286/29.01.2009.
a) Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., solicită să fie respins ca nefondat, deoarece, prin cererea introductivă, intimata F.C. Constanța a formulat contestație la executare, având ca obiect anularea integrală a actelor de executare, inclusiv a actului de executare.
Se învederează că, prin decizia recurată, tocmai această cerere a fost admisă, fără să acorde mai mult decât s-a cerut, ori ceva ce nu s-a cerut.
b) Referitor la critica în baza art. 304 pct. 7 C.proc.civ., solicită intimata recurentă a se dispune respingerea, ca neîntemeiată a acesteia, pentru că, cele două recurente invocă motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.
1. în contractul de închiriere nr. 3/2002, în care imobilul F. se află înscris la poziția nr. 31 din anexă, C.C. semnează și ștampilează la rubrica chiriaș (locatar), iar F.C. la rubrica PROPRIETAR.
Ori, calitatea de proprietar menționată și în acest contract, nu vine în contradicție cu motivarea instanței conform căreia: „Federalcoop se legitimează cel puțin ca titular al unui drept de administrare asupra bunului”, întrucât dreptul de proprietate are ca dezmembrăminte, dreptul la dispoziție, folosință (dreptul de administrare), posesie și dreptul de a culege fructele.
2. Considerentul instanței de apel conform căruia, s-a demonstrat cel puțin un drept de administrare, nu este în contradicție cu dreptul intimatei de proprietate asupra imobilului Furnica, pentru că, intimata a demonstrat faptul că, imobilul F. a fost în proprietatea sa în anul 1980, dată la care, prin adresa nr. 2331/1980, a fost predat în GESTIUNE (nu în proprietate) către C.C., în virtutea faptului că aceasta era asociată la U.J.C.C.
Astfel, se arată că, în momentul retragerii C.C. din F.C. din 17.12.2002, în temeiul art. 177, gestiunea C.C. asupra acestui imobil din fondul indivizibil a încetat de drept, imobilul fiind predat prin Protocol altei cooperative de consum asociate la F.C., T. Constanța, solicitând a se avea în vedere și adresa nr. 1649/2006 a C.C.
Adresele SPITVBL nr. 432/2008 și declarația de impunere nr. 5/2007, fac dovada deplină a înscrierii F.C. la organele fiscale.
3. Recurentele critică soluția instanței de apel, care trebuia să o oblige pe intimată, să dovedească dreptul de proprietate al F.C., fără a avea în vedere dispozițiile art. 160 alin. (3) din Legea nr. 109/1996 și art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005, potrivit cărora, fondul indivizibil (din care face parte și imobilul F.), cuprinde patrimoniul acumulat de organizațiile cooperatiste de consum în decursul întregii lor activități.
în atare condiții, arată intimata că, așa cum rezultă și din actele dosarului, imobilul F. a fost cumpărat de Banca Populară M.V. de la R.B.R. în anul 1937, iar în urma unor fuziuni și reorganizări, imobilul a revenit în anul 1955 în proprietatea Uniunii Regionale a Cooperativelor de Consum Constanța, conform procesului verbal din 30 aprilie 1955.
în anul 1968, ca urmare a reorganizării teritoriale a României în județe, imobilul a revenit Uniunii Județene a Cooperativelor de Consum Constanța, ca succesor de drept a Uniunii Regionale a Cooperativelor de Consum Constanța, fiind folosit ca bloc de locuințe pentru salariați și membri cooperatori ai Uniunii Județene a Cooperativelor de Consum, locatari care îl ocupă și în prezent (în majoritate), aspectul fiind dovedit cu declarația U.J.C.C. 3355/01.02.1980 asupra impozitului pe clădiri.
La data de 14.02.1980, imobilul a fost predat în GESTIUNE (nu în proprietate) către C.C. Constanța, asociată în acel moment la U.J.C.C., care, urma a achita impozitele și a le gestiona corespunzător, gestionare de care se ocupa președintele cooperativei de consum.
Subliniază intimata, Președintele C.N. avea obligația să gestioneze până în 17.12.2002 (data dezafilierii) și nu să și-l însușească prin firma sa privată SC C. SRL, folosind un judecătoresc.
în anul 2002, imobilul este închiriat de proprietarul F.C. către chiriașul C.C. pentru un an și nu a mai fost prelungit, întrucât la sfârșitul anului 2002, așa cum a arătat, C.C. s-a retras din calitatea de asociat al F.C. și nu mai avea nici un drept asupra imobilului (adresa nr. 1649/2006 a Centrocoop).
în raport cu aceste probe, intimata arată că, a dovedit calitatea sa de proprietar al imobilului Furnica, iar susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
c) Referitor la temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Intimata precizează că, a depus suficiente probe care demonstrează dreptul său de proprietate asupra imobilului, parte a fondului indivizibil.
Recurentele fac trimitere la Sentința civilă nr. 59/COM din l6.01.2001, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, peste care instanța de apel a trecut cu vederea.
Se susține în Sentința nr. 59/COM/2001 că, chiriașul SC C. SRL a efectuat spoieli, zugrăveli și alte îmbunătățiri (într-un cuantum încât să cumpere cel puțin 2 blocuri de câte 3-4 etaje în centrul orașului C., aproape de C.A), împotriva proprietarului construcției C.C. Constanța.
Este vorba de construcția Restaurantul C.P., predată de însuși președintele C.N. către adevăratul proprietar, F.C. Prahova, cu Protocolul din 5.06.2002, urmare a Deciziei nr. 43/2001 a C.C., construcție în care chiriașul SC C. SRL executase spoieli, văruieli, zugrăveli și alte îmbunătățiri.
In acel protocol, C.N. semnează personal și nesilit de nimeni la rubrica administrator al imobilului Prahova, iar F.C. Prahova semnează la rubrica PROPRIETAR.
Mai mult, la cap. IV al acestui protocol se menționează că spoielile, văruielile, zugrăvelile și celelalte îmbunătățiri, se achită de F.C. Prahova, proprietarul imobilului și nu se cumpără blocul F. al F.C. Constanța prin executare silită, așa cum s-a întâmplat.
Prin urmare, puterea lucrului judecat se referă la imobilul C.P. din Satul de Vacanță și nu are nici o legătură cu imobilul F., din centrul orașului Constanta iar, în al doilea rând, contractul de închiriere nr. 3/2002 a rămas valabil, întrucât prin Sentința civilă nr. 1487/09.03.2007 a Tribunalului Constanța, irevocabilă, s-a respins acțiunea C.C. Constanța de constatare a nulității absolute a contractului de închiriere nr. 3/2002, inclusiv semnătura C.C. la rubrica chiriaș și cea a F.C. de proprietar.
Faptul că, în locul chiriei au fost operate unele compensări, nu este de natură să schimbe rolul chiriașului în proprietar și viceversa, tot cu autoritate de lucru judecat, aceste aspecte au fost avute în vedere în considerentele practicii I.C.C.J. referitoare la art. 1201 C.civ.
Ori, arată intimata, recurentele susțin că, în mod greșit instanța nu a reținut că, chiriașul din contractul nr. 3/2002 nu este proprietar, iar administratorul C.P. al imobilului F.C. Prahova nu este proprietarul imobilului F. al F.C. Constanța.
Recurentele confundă gestiunea cu proprietatea, arată intimata, atât timp cât susțin că D.C. și-a dovedit pe deplin proprietatea asupra imobilului în litigiu.
Astfel, adresa nr. 2331/1980 a U.J.C.C. Constanța, nu este un act de vânzare cumpărare, ci este o adresă prin care, F.C (U.J.C.C.) predă în gestiune (nu în proprietate), cu dreptul de a încasa chiriile locatarilor și a plăti impozitele și taxele locale, în temeiul asocierii acesteia la U.J.C.C.
Prin urmare, recurentele confundă proprietatea cu gestiunea, adresa nr. 62/20.01.1993, nu este un act de proprietate al C.C. asupra imobilului în litigiu, întrucât, așa cum a arătat mai sus, patrimoniul Băncii Populare „M.V.” a fost preluat de o organizație locală, dar nu de Cooperativa de Consum Constanța, ci de Cooperativa V. Constanța, iar în urma aplicării HCM nr. 793/1954, Cooperativa R.C. M.D., care avea în componență ca urmare a fuziunii și cooperativele fuzionate V., R. CFR și P. s-a lichidat, iar o clădire cu 3 etaje din Constanța, str. I.V.L. și alte imobile, au rămas asupra Comisiei de Lichidare a Uniunii Regionale a Cooperației de Consum, conform procesului verbal din 30 aprilie 1955, iar Uniunea Regională a devenit Uniunea Județeană a Cooperației de Consum, în urma reorganizării teritoriale din 1968.
Prin urmare, adresa nr. 62/20.01.1993 probează dreptul F.C. de proprietate, ca succesor al Uniunii Regionale, apoi Uniunii Județene a Cooperației de Consum Constanța, aspect dovedit prin declarația U.J.C.C. nr. 3355/1.02.1980 asupra impozitului pe clădiri.
Din momentul înscrierii în gestiune a imobilului, conform acestei adrese, cu valoare de convenție, impozitul l-a achitat C.C., care avea dreptul să încaseze și chiria, plătind doar o cotă de participare, către proprietarul U.J.C.C. (F.C.), ori, arată intimata, impozitele și taxele se achită și de concesionari, administratori, chiriași și acest fapt nu poate fi o dovadă a dreptului la proprietate.
Se arată că, recurentele invocă și fuziunea din anul 1994 dintre Cooperativa de Consum Oraș Constanța cu Cooperativa S.V., în mod greșit, deoarece, pe de o parte, imobilul Furnica nu se află în Satul de Vacanță, pentru a pretinde că, prin această fuziune, acesta a devenit proprietatea Cooperativei de Consum Oraș Constanța, care deja îl avea în gestiune (administrare, nu în proprietate), iar pe de altă parte, și imobilele din Satul de Vacanță (exemplu C.P.), aveau ca proprietar F.C.- urile din țară care le-au construit, care de asemenea, au revenit în gestiunea și nu în proprietatea C.C. Constanța, fapt demonstrat prin predarea acestora de însuși C.N., ca președinte, prin protocoale către F.C.- urile din țară.
Prin urmare, acea fuziune nu constituie un act de proprietate al C.C. asupra imobilului F., care nu avea nici o legătură cu fuziunea respectivă.
Referitor la bilanțuri, art. 160 se referă, atât la bilanțurile C.C., cât și ale F.C., cu precizarea că, în anul 1995, bilanțul contabil era depus numai de F.C., care primea bilanțurile imobilelor predate în gestiune, fiind centralizate de la toate unitățile Consumcoop din județ și depuse la ORC și Direcția Finanțelor Publice.
în consecință, în anul 1995, bilanțul C.C. avea statutul de evidență primară, numai cel al F.C. avea viza finanțelor publice și al ORC și, prin urmare, arată intimata, înscrierea în evidențe primare de gestiune a tuturor imobilelor, inclusiv cele din Satul de Vacanță, nu poate constitui act de proprietate, ci de gestiune.
De asemenea, faptul că, pe timpul cât a fost asociată la F.C., toate imobilele date în gestiune, inclusiv cele din Satul de Vacanță, au fost înscrise la organele fiscale, nu poate proba dreptul la proprietate, întrucât conform legilor fiscale, pot plăti impozite și taxe concesionarii, administratorii, chiriașii sau titularii altor drepturi de folosință a imobilelor (comodat, etc.).
Potrivit doctrinei juridice, confirmată de î.C.C.J., norma specială se aplică în mod prioritar, potrivit principiului specialia generalibus derogant, astfel că, având în vedere dispozițiile art. 161 din Legea nr. 109/1996 și art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005, fondul indivizibil nu poate fi însușit de organizația cooperatistă asociată.
Ori, arată intimata, D.C. nici măcar nu mai era asociată la F.C. la data adjudecării, mai ales că, nici în situația în care era asociată, nu avea acest drept, prin urmare, calitatea de proprietar a F.C. și din acest punct de vedere, nu poate fi pusă la îndoială.
Se învederează că, susținerea recurentelor, conform căreia instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, este nefondată, deoarece, în mod corect instanța de apel a reținut viclenia numitului C.N., în dubla sa calitate de președinte al D.C., cât și asociat majoritar al SC C. SRL, care au ascuns peste un an această licitație și adjudecarea din 2007 și tocmai în 2009 au intabulat imobilul la OCPI.
Este criticată și F.C., întrucât, conform susținerilor acestora, ar fi trebuit să depună o minimă diligentă, să ia la cunoștință despre adjudecarea secretă, probabil să scotocească, în lipsă, arhiva executorului judecătoresc, care deja era plecat să efectueze stagiul la locul de maximă protecție.
Era probabil, în concepția recurentelor, singura posibilitate de a afla până la data de 15 ianuarie 2008, despre actele de executare și adjudecare, efectuate de executor în ajunul Revelionului, moment în care, toată lumea se pregătea de mult așteptatul eveniment.
Referitor la încălcarea Cărții V C.proc.civ., solicită să se constate că, susținerea este nefondată.
Se critică faptul că, instanța de apel a ignorat că, executarea se întreprinde asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, până la achitarea creanței.
Ori, numitul C.N., care era și președintele debitoarei D.C., cât și asociatul majoritar al creditoarei SC C. SRL, cunoștea cine este proprietarul imobilului Furnica, fie chiar și din lectura contractului de închiriere nr. 3/2002, a hotărârii de retragere din 17.12.2002 inițiată personal de acesta, din art. 177 și art. 161 din Legea nr. 109/1996, din celelalte acte de dare în administrare.
Se învederează că, numitul C.N. mai cunoștea și faptul că semnase un protocol cu F.C. Prahova, prin care acesta se obliga să achite spoielile, văruielile și alte îmbunătățiri din Sentința nr. 51/COM/2001, întrucât F.C. Prahova era proprietarul C.P., în care executase spoielile, văruielile și alte zugrăveli.
Și totuși, arată intimata, numitul C.N. și-a adjudecat un imobil cu trei etaje în mod secret și fraudulos, și mai mult, critică instanța de apel că a desființat această operațiune.
Mai mult, numitul C.N. avea cunoștință că imobilul era populat cu chiriași, care aveau contract de închiriere cu Cooperativa de Consum T. și nu cu D.C., aspect pe care executorul, nu l-a menționat în actul de executare.
în raport cu toate aceste concluzii, solicită respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate și a probatoriului administrat, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea admite recursurile formulate de recurentul debitor D.C. Constanța, și recurentul creditor SC C. SRL, pentru următoarele considerente, în esență:
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 15579/212/05.06.2009, contestatoarea F.C. Constanța a solicitat în contradictoriu cu intimatele SOC. COOP. D.C. și SC C. SRL, ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună anularea actului de adjudecare a imobilului F. situat în mun. Constanța, b-dul T., jud. Constanța, respectiv constatarea nulității absolute a vânzării la licitație a imobilului, prin actul de adjudecare nr. 34/920/2006/31.12.2007, indicându-se ca temei de drept aplicabil dispozițiile art. 399, cu referire la art. 401 C.proc.civ., precum și ale art. 177 din Legea nr. 109/1996 și art. 5, art. 480 C.civ., precum și ale art. 111 C.proc.civ.
Motivând contestația, intimata reclamantă F.C. Constanța a susținut în esență că, fostul C.C. – actuala D.C. – s-ar fi retras la data de 17.12.2002 din F.C., iar, în baza art. 177 din Legea nr. 109/2006, partea indiviză ar fi trecut la F.C., cu mențiunea că partea indiviză este întreg patrimoniul Cooperativei de Consum și că, imobilul în litigiul a fost proprietatea Cooperativei Regionale de Consum „M.D.”, fiind preluată de UJCC, astfel că, până în anul 1980 s-a aflat în proprietatea și administrarea sa, iar din 14.02.1980 a fost dată în administrarea Cooperativei de Consum Constanța.
Se mai susține de către contestatoare că, prin dezafiliere, imobilul a trecut în patrimoniul F.C., care este o societate cooperativă de grad II, reorganizată din fosta Federală Județeană, fapt pentru care, se apreciază că, actul de executare atacat este nelegal, pentru că, executorul judecătoresc nu a solicitat actele de proprietate asupra bunului adjudecat.
Sus-menționatele susțineri au determinat instanța de fond – Judecătoria Constanța, să solicite contestatoarei precizări privind obiectul cererii deduse judecății, astfel că, urmare precizărilor depuse la data de 13.04.2010, prin care contestatoarea a arătat că, alăturat mențiunilor făcute în contestație, înțelege a invoca și faptul, de a fi proprietar al imobilului F., prin încheierea interlocutorie din data de 10.06.2010, instanța de fond – Judecătoria Constanța – califică obiectul cererii ca fiind contestație la executare formulată de un terț, care pretinde un drept de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul executării silite.
Prin aceeași încheiere, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a executorului judecătoresc, dispunând scoaterea din cauză a acestui pârât, și deoarece, prin întâmpinări au fost invocate următoarele excepții:
excepția tardivități formulării contestației;
excepția inadmisibilității acțiunii;
excepția lipsei de interes a contestatorului în promovarea contestației;
excepției lipsei calității procesuale active a contestatorului,
prin încheierea interlocutorie din data de 30.09.2010, instanța de fond, a înțeles a se pronunța, numai asupra celei dintâi excepții privind tardivitatea formulării contestației, în sensul respingerii sale, celelalte excepții fiind unite cu fondul cauzei.
Aceasta este succesiunea desfășurării lucrărilor dosarului, până la momentul în care, Judecătoria Constanța pronunță Sentința civilă nr. 4417/03.03.2011, în dosarul nr. 15579/212/2009, respingând ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesual active a contestatoarei, excepția inadmisibilității contestației la executare, și excepția lipsei de interes a contestatoarei, iar pe fond, s-a dispus, respingerea ca nefondată contestația la executare.
Pronunțând sus-menționata hotărâre, reține Curtea că instanța de fond a avut în vedere, în esență, următoarele aspecte:
– SC C. SRL, a avut de executat o creanță împotriva debitoarei C.C. Constanța (actuala D.C. Constanța), în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința Civilă nr. 59/COM/16.01.2001 a Tribunalului Constanța, și în faza de executare silită, s-a pornit urmărirea asupra imobilului situat în Constanța, Bd. T. (imobil F.), fiind adjudecat de către creditorul urmăritor, în urma vânzării silite, la data de 31.12.2007;
– Contestatoarea F.C Constanța cere anularea actelor de executare, pretinzând că, este proprietar asupra imobilului, dar, din înscrisurile aflate la dosar, nu a rezultat că aceasta este proprietar (nepreluând bunul), ci dimpotrivă, din evidențele SPITVBL, din Protocolul din data de 20.10.1994 și din mențiunile de Carte funciară,a rezultat că la data adjudecării, proprietar al bunului urmărit era debitorul urmărit – D.C. Constanța;
– privitor la susținerile de fond privind prescripția ori perimarea, instanța de fond a reținut că, terțul, nedovedind proprietatea, nu are interesul a invoca probleme de executare în locul debitorului, art. 399 C.proc.civ. dispunând că, terțul trebuie să dovedească vătămarea și interesul, ambele izvorâte din calitatea de proprietar.
împotriva încheierii din 30.09.2010, au declarat apel SC C. SRL și D.C. Constanța, iar împotriva Sentinței civile nr. 4417/03.03.2011, a declarat apel F.C. Constanța.
în aceste condiții, sintetizând susținerile părților, Curtea reține că:
1. In apelul formulat de D.C., ca și în cel formulat de intimata SC C. SRL, împotriva încheierii interlocutorie din 30.09.2010, s-a susținut în esență că, respingând excepția de tardivitate a contestației, instanța de fond a aplicat greșit în speță, dispozițiile art. 401 alin. (2) și alin. (3) C.proc.civ., coroborat cu art. 103 alin. (1) C.proc.civ.
2. La rândul său, apelanta contestatoare F.C. Constanța a susținut în apelul său, în esență, următoarele aspecte:
– Executarea silită este lovită de nulitatea absolută deoarece „s-au încălcat prevederile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, constând în faptul că, s-ar fi ignorat contractul de închiriere nr. 3/2002 și s-au încălcat dispozițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996.”
Sus-menționata susținere a fost argumentată prin:
motivul 1, „executorul judecătoresc nu ar fi întocmit Procesul – Verbal de situație, încălcând drepturile chiriașilor, că imobilul nu era înscris în Cartea funciară și că nu se menționează nimic legat de situația de fapt”;
motivul 2, „bunul aparține fondului indivizibil al F.C. Constanța, a aparținut cu chirie D.C. Constanța, că Actul de adjudecare s-a intabulat mai târziu (01.08.2009), punând chiriașii în imposibilitate de a cunoaște această situație”;
motivul 3, s-a invocat „prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței”,
motivul 4, a invocat „novația”;
motivul 5 „executarea silită s-a pornit inițial (în anul 2002) împotriva F.C. Prahova”;
motivul 6, invocă din nou „novația”;
motivul 7 – argumente punctele a – h – apelanta reia ideea că, „bunul face parte din patrimoniul indivizibil al F.C. Constanța, prezentând un istoric al cooperației și susținând că, în 1980, bunul a fost predat „în gestiune” și nu în proprietate către Cooperativa de Consum Constanța (autorul D.C. Constanța)”, iar, la punctele f – h, se reiau dispozițiile din legea cooperației.
Prin Decizia Civilă nr. 22/COM/12.05.2011 a Tribunalului Constanța, ce face obiectul prezentului recurs, s-a admis apelul declarat de F.C. CONSTANȚA, dispunându-se schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul că „ S-a admis contestația la executare a apelantei și s-au anulat toate actele de executare emise de B.E.J. R.A., în dosarul de executare nr. 34/920/2006, cu consecința anulării actului de adjudecare emis la data de 31.12.2007, emis de același executor judecătoresc, în același dosar de executare, respingându-se cererea de evacuare a pârâților din imobil, ca nefondată”.
Aceasta este situația de fapt, urmare căreia Curtea a fost investită la data de 23.06.2011, cu recursurile formulate de recurentul debitor D.C. Constanța, și recurentul creditor SC C. SRL, apreciate de Curte ca fiind fondate, și pe cale de consecință admise, pentru următoarele considerente, în esență:
Potrivit art. 129 alin. (6) C.proc.civ., „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății” în cauza de față, astfel după cum sus s-a arătat, instanța de fond, fiind investită cu soluționarea cauzei având ca obiect contestație la executare formulată de un terț care se pretinde proprietar asupra bunului urmărit.
în acest context, Curtea reține că, în mod greșit instanța de apel a apreciat a fi aplicabile în cauză, dispozițiile art. 401 alin. (1) lit. a) C.proc.civ., ce prevăd că „Contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când: a) contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare”, pentru că, această dispoziție legală cuprinde o reglementare particulară, cu privire la termenul de exercitare al contestației la executare.
Astfel, textul citat este deosebit de semnificativ în privința momentului de când începe să curgă termenul de 15 zile, dar și în privința, ipotezelor la care se referă cele 3 situații pe care le determină, el constituind, sub aspectul momentului de când începe să curgă, dreptul comun în materie, însă, în cauză, ne aflăm în fața unei contestații la executare formulată de un terț în raport cu executarea, situație de fapt ce rezultă, din întreg materialul probator al cauzei.
Așa fiind, apreciază Curtea că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora: „Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data efectuării vânzării ori de la data predării silite a bunului”, acesta, fiind termenul special înlăuntrul căruia, putea fi exercitată calea procedurală a contestației.
Cu alte cuvinte, potrivit textului de lege citat, contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau, un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului, și nicidecum, așa cum a reținut instanța de apel.
în atare condiții, reține Curtea că, deoarece din probatoriul administrat în cauză, rezultă fără putință de tăgadă că, în speță, ne aflăm în situația unei executări silite indirecte, și nicidecum în cea a uneia directe, este de necontestat că, sunt aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (2) C.proc.civ. și astfel, cum terțul contestator a introdus contestația, după trecerea unei perioade de timp de aproximativ 1 an și 6 luni de la vânzarea imobilului, devin aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (3) C.proc.civ., potrivit cărora: „Neintroducerea contestației în termenul prevăzut de alin. (2) nu-l împiedică pe cel de-al treilea să-și realizeze dreptul pe calea unei cereri separate în condițiile legii”.
Cu alte cuvinte, contestatorul este decăzut din dreptul de contestație, având la dispoziție numai posibilitatea realizării dreptului pe calea dreptului comun, pentru că, alin. (3) al art. 401 C.proc.civ., este legat în mod logic de alin. (2) al art. 401 C.proc.civ., ambele texte speciale, fiind diferite de cele ale art. 401 alin. (1) C.proc.civ., acest din urmă text, neaplicându-se terților contestatori care se pretind proprietari.
Dintr-o altă perspectivă, probatoriul administrat în cauză, în conformitate cu art. 1169 C.civ., face dovada că, în mod greșit instanța de apel a admis apelul contestatoarei F.C., în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., pentru faptul că „s-a acordat mai mult decât s-a cerut”, atât timp cât, în fazele de judecată – fond și apel – contestatoarea a justificat introducerea acțiunii, atât ca legitimare procesuală activă, cât și pe fondul dreptului, pe un pretins drept de proprietate și nicidecum, pe un alt drept real.
în atare situație, deducând un alt drept din înscrisuri, apreciază Curtea că, în mod eronat instanța de apel a acordat apelantei F.C un drept care nu s-a cerut.
în același sens, Curtea apreciază ca fiind aplicabil și temeiul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., pentru modificarea hotărârii recurate, atât timp cât hotărârea instanței de apel, cuprinde „motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, în sensul că:
„motive contradictorii”, pe de o parte instanța reține că, ar fi vorba de contractul de închiriere nr. 3/2002 perfectat de F.C. CONSTANȚA în calitate de proprietar-locator și D.C. Constanța în calitate de locatar – ceea ce ar contrazice calitatea de proprietar al debitorului urmărit – , iar pe de altă parte, se reține că, „reclamanta are alt drept real – de locațiune”;
„străine de natura pricinii” – considerentul instanței de apel precum că, „reclamanta a dovedit un drept de administrare asupra bunului, conform înscrisurilor de la filele 36 – 43 din dosar”, atât timp cât, reclamanta, într-o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 401 alin. (2) C.proc.civ., trebuie să dovedească o astfel de calitate – de proprietar, iar nu un drept de administrare.
Precizările sus-expuse, determină Curtea a reține că, în speță, sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., atât timp cât, „instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății”, fiind de necontestat că, ne aflăm într-o contestație la executare formulată de un terț, care se pretinde proprietar și astfel, pe parcursul fazelor procesuale fond-apel, acesta trebuia să dovedească mai întâi dreptul pretins – fiind o contestație specială – după care, în contraprobă, recurentele pârâte trebuiau a-și dovedi dreptul.
Modul în care instanța a soluționat cauza în apel, apreciază Curtea a fi fost făcut, cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 1169 C.civ., potrivit cărora „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, această cerință, fiind cu atât mai necesară în cauzele întemeiate pe dispozițiile art. 401 alin. (2) C.proc.civ., când, în raportul de executare, intervine un terț care se pretinde că este proprietar, și care, trebuie să-și dovedească mai întâi calitatea pretinsă, știut fiind că, regula în materia contestației la executare, este aceea potrivit căreia, toate căile de atac (cu excepția acestei situații speciale) sunt deschise numai părților din raportul juridic obligațional.
Cu alte cuvinte, instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, sub două aspecte, după cum urmează:
Sentința civilă nr. 59/COM/16.01.2001 a Tribunalului Constanța irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, prin care s-a statuat irevocabil că locatarul SC C. SRL are un drept de creanță împotriva proprietarului construcției C.C. Constanța – actuală D.C. Constanța;
Sentința civilă nr. 1487/09.03.2007 a Tribunalului Constanța irevocabilă, prin care s-a statuat în mod clar faptul că, contractul de închiriere nr. 3/2002 – pe care-și întemeiază susținerile contestatoarea, dezvoltând argumentul că ar fi proprietar, nu este valabil și nu a produs niciodată consecințe juridice.
Așa fiind, reține Curtea că, în mod greșit instanța de apel, nerespectând sus-menționatele hotărâri, irevocabile, a trecut în mod nelegal peste efectul pozitiv al lucrului judecat, reținând că, D.C. avea un drept de folosință asupra bunului urmărit și nicidecum un drept de proprietate, cum greșit s-a mai reținut că debitorul urmărit nu ar fi proprietar, cu atât mai mult cu cât, dreptul de proprietate nu trebuie transcris ca să existe, acest aspect fiind legat numai de opozabilitatea lui față de terți.
Același probatoriu administrat în cauză, face dovada că, C.C. Constanța – actuala D.C. Constanța, a avut în patrimoniu imobilul „F”, bun identificat și urmărit în faza de executare, odată ce, proprietarul-debitor a fost obligat să achite către SC C. SRL, contravaloarea îmbunătățirilor făcute de acesta, la proprietatea sa – efectul pozitiv al lucrului judecat – iar recurenta F.C. Constanța nu a dovedit nici un drept de proprietate asupra bunului în cauză, înscrisurile la care face referire instanța de apel, nefăcând dovada dreptului pretins, ele reprezentând declarații pe proprie răspundere, care pot fi date de către orice contribuabil fiscal.
Concluzionând, Curtea apreciază că, dezlegând criticile din apelul formulat de SC C. SRL, cu privire la respingerea de către prima instanță a excepției tardivității formulării contestației la executare, raportat la situația de fapt, existentă în cauză, instanța de apel a aplicat greșit în speță dispozițiile art. 401 alin. (1) lit. a) C.proc.civ., întrucât, fiind o contestație formulată de un terț, care se pretinde proprietar al bunului supus executării, în mod evident, sunt aplicabile dispozițiile art. 401 alin. (2) C.proc.civ., al cărui conținut se referă și la legitimarea procesuală activă a terțului, acesta trebuind a demonstra un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit.
în sprijinul sus-menționatei rețineri, stă faptul că, contestația la executare a terțului nu poate fi confundată cu o acțiune în revendicare, în care instanța să compare ori să consolideze un titlu, și, mai mult, față de dispozițiile art. 401 alin. (3) C.proc.civ., apare ca fiind de netăgăduit că, legiuitorul a dispus, în mod imperativ,asupra faptului că, această cale de atac poate fi formulată sub sancțiunea decăderii din drept, pentru depășirea termenului prevăzut și care începe să curgă fie de la momentul vânzării, fie de la acel al predării silite.
De altfel, rațiunea legiuitorului reprezintă necesitatea respectării principiului de drept al securității actului juridic în circuitul civil, potrivit cu care „Actul juridic intrat în circuitul civil, devine un act irevocabil, care nu poate fi înlăturat decât strict în condițiile legii”, astfel că, dacă s-ar fi admis ca terțul, să poată formula contestația la executare oricând, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de legiuitor, în mod evident, s-ar fi încălcat principiul de drept amintit, întrucât s-ar fi pus la îndoială forța juridică a actelor deja efectuate în cadrul unei executări silite.
în acest sens, reține Curtea că în dosarul de executare silită, executorul judecătoresc a procedat la executarea silită imobiliară indirectă, încuviințată de Judecătoria Constanța în dosar R34/1920/2006, prin încheierea nr. 2020 din 10.07.2006, prin vânzarea silită a imobilului litigios, către creditoarea SC C. SRL, în baza Actului de adjudecare nr. 34/920/2006/31.12.2007, situație în care, prin încheierea actului de adjudecare, a avut loc de drept și trecerea dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză către creditorul-cumpărător, dispozițiile legale în materie, neobligând și la încheierea vreunui alt act pentru punerea în posesie a acestuia.
Cu toate acestea, reține Curtea că, în speță, s-a procedat și la punerea în posesia a lui SC C. SRL cu privire la imobil, în baza procesului verbal de predare primire din 31.12.2007, intervenit între părți și, mai mult, prin încheierea din 29.01.2009 a OCPI Constanța, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept cumpărare în favoarea SC C. SRL sub B1 din Cartea funciară nr. 133330/Constanța a imobilului cu nr. cadastral 16847…, în baza actului de adjudecare, astfel că, acesta a devenit public și opozabil erga omnes iar termenul de 15 zile acordat de legiuitor terțului-contestator, a început să curgă de la 31.12.2007, împlinindu-se la data de 15.01. 2008 și nicidecum, la data de 29.05.2009, cum greșit a stabilit instanța de apel.
Nici reținerile instanței de fond privitoare la faptul că „executorul judecătoresc, mai întâi s-a îndreptat asupra unui bun, apoi asupra altui bun, după ce s-au primit relațiile de la SPITVBL”, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 3713 C.proc.civ., nu pot fi primite de Curte deoarece, fără a se explica în ce mod au fost nesocotite aceste dispoziții în cadrul executării silite, instanța, a ignorat faptul că, executarea silită se întinde asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare ale debitorului, până la achitarea creanței.
Odată ce, la data executării silite, nu a existat nici un impediment la executare, în sensul art. 496 C.proc.civ., și în mod indubitabil, ne aflăm în fața unei executări silite imobiliare indirecte, – întrucât aceasta pornește de la o executare a unui drept de creanță îndestulat indirect, prin vânzarea bunului adjudecat -, iar bunul era înregistrat în patrimoniul debitorului urmărit, – aspect confirmat de rezultatul verificărilor efectuate în evidențele SPITVBL, bunul fiind scos la licitație în vederea acoperirii creanței SC C. SRL. Si, odată ce procedura vânzării la licitație a fost publică, încheindu-se actul de adjudecare din data de 31.12.2007, imobilul fiind vândut liber de sarcini, neînregistrându-se opoziții ori contestații, pe parcursul derulării ei, Curtea apreciază că actele de executare s-au desfășurat conform tuturor regulilor de procedură.
Pentru considerentele sus-expuse, și admițând recursurile formulate de intimatele pârâte D.C. Constanța și SC C. SRL, în considerarea dispozițiilor art. 312 C.proc.civ., Curtea dispune modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul că, se va admite excepția tardivității formulării contestației la executate invocate de recurentele D.C. și SC C. SRL, admițându-se apelurile formulate de cele două recurente împotriva încheierii interlocutorii din 30.09.2010 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosar nr. 15579/212/2009, cu consecința respingerii contestației la executare formulată de recurenta reclamantă F.C. Constanța, ca tardiv formulată și, funcție de dezlegarea dată excepției tardivității formulării contestației la executare dedusă judecății, Curtea respinge apelul formulat de recurenta F.C. Constanța, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., Curtea dispune obligarea intimatei reclamante F.C. Constanța la plata sumei totale de 12.443,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea recurentelor, din care: suma de 3.737,15 lei către recurenta SC C. SRL și suma de 8.706,15 lei către recurenta D.C., reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de fiecare dintre părți, cu prilejul judecății cauzei, în fond, apel și recurs.
