Prin sentinţa civilă nr. 8991 din 4.11.1998 a Judecătoriei Oradea, a fost respinsă acţiunea reclamantei, împotriva pârâţilor, pentru plata sumei de 6.545.454 lei, ce reprezintă preţul mărfii livrate de reclamantă primei pârâte.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că pretenţiile au fost achitate în iunie 1996, potrivit extrasului de cont, iar reclamanta a recunoscut achitarea acestei sume, şi că acţiunea faţă de cea de a doua pârâtă este o acţiune ce are ca obiect o obligaţie de a face, care nu a fost timbrată.
Prin decizia nr. 210 din 14.06.1999, Tribunalul Bihor a respins apelul reclamantei, reţinând că banca a creditat contul primei pârâte, cu suma ce reprezintă preţul mărfii, menţinând motivarea că, faţă de a doua pârâtă, acţiunea are ca obiect o obligaţie de a face.
Recursul reclamantei a fost admis, prin decizia civilă nr. 212/C/9.12.1999, a Curţii de Apel Oradea.
în recurs, reclamanta a arătat că, în mod greşit, ambele instanţe au reţinut că reclamanta ar fi recunoscut achitarea sumei pretinse şi că obiectul acţiunii faţă de a doua pârâtă ar fi o obligaţie de a face.
Instanţa de recurs a apreciat ca fiind corecte susţinerile recurentei, deoarece reclamanta nu a făcut nici o afirmaţie prin care să confirme primirea sumei şi o asemenea dovadă nu există la dosar.
Din actele dosarului rezultă că raporturi comerciale, de livrare de marfă, există între reclamantă şi prima pârâtă, în baza art. 992 Cod civil, pârâta fiind obligată să plătească contravaloarea mărfurilor preluate.
Obligaţia de plată se stinge numai în momentul în care furnizorul încasează efectiv suma datorată, în contul lui şi anume cel deschis la B.C.R. Turda, unde trebuia transferată efectiv suma.
Banca comercială a debitoarei – a doua pârâtă, nu a executat dispoziţia de plată a debitorului, din lipsa disponibilităţilor băneşti şi nu a mai transferat suma datorată în contul creditoarei la B.C.R. Turda, astfel că reclamanta nu a încasat efectiv preţul mărfii.
Cum reclamanta are raporturi comerciale numai cu pârâta, aceasta este ţinută la plata efectivă, reclamanta fiind străină de activitatea defectuoasă a băncii comerciale unde pârâta are cont; în lipsa oricărui raport juridic între reclamantă şi banca pârâtei, banca nu răspunde faţă de reclamantă.
In ceea ce priveşte natura obligaţiei ce face obiectul acţiunii faţă de banca pârâtei, această obligaţie este de a da (nu de a face), căci acţiunea este o acţiune în pretenţii, pentru obligarea băncii, în subsidiar, la plata aceleiaşi creanţe, pentru care s-a achitat taxa de timbru. Instanţa de control judiciar a menţinut soluţia de respingere a acţiunii faţă de bancă, reţinând lipsa raporturilor juridice existente între reclamantă şi banca debitoarei (decizia civilă nr. 212/C din 9.12.1999 a Curţii de Apel Oradea).
