Legea nr. 31/1990, art. 227 alin. (1) lit. e)
Soluţia de dizolvarea şi lichidare a societăţii, întemeiată pe motivul neînţelegerilor dintre asociaţi, nu urmăreşte stabilirea unei culpe în sarcina asociaţilor ci a existenţei neînţelegerilor dintre aceştia care afectează funcţionarea societăţii, or, această chestiune a neînţelegerilor a rezultat din susţinerile părţilor care nu au negat existenţa lor ci, dimpotrivă, acestea şi-au imputat reciproc fapte care demonstrează că la acel moment affectio societatis nu mai exista. în consecinţă, pentru o societate de persoane, acest element este de esenţă, nu numai la constituire ci şi pe tot parcursul funcţionării societăţii astfel că, din acest punct de vedere, prin soluţia pronunţată s-a făcut o corectă aplicare a art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 345 din 6 februarie 2009
Reclamanta D.A. le-a chemat în judecată pe pârâtele P.M.S. şi SC A. SRL şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună dizolvarea societăţii cu răspundere limitată pe care au constituit-o şi deschiderea procedurii lichidării patrimoniului societăţii.
In drept au fost invocate dispoziţiile art. 222 şi art. 228 din Legea nr. 3 l/l990 iar în fapt solicitarea de dizolvare şi lichidare s-a bazat pe neînţelegerile grave care au intervenit între cele două asociate.
Prin sentinţa nr. 10 din 24 februarie 2006, Tribunalul Gorj a constatat în temeiul probelor administrate că între asociaţi au intervenit divergenţe care fac imposibilă continuarea activităţii şi, ca urmare, în lipsa elementului affectio societatis a stabilit că sunt aplicabile
dispoziţiile art. 227 alin. (I) lit. e) din Legea nr. 3l/l990. In consecinţă, Tribunalul a admis acţiunea şi a dispus dizolvarea şi lichidarea societăţii SC A. SRL Rovinari.
împotriva sentinţei fondului au declarat apel asociata P.M.S. şi SC
A. SRL prin care au susţinut că prima instanţă nu a apreciat corect înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că toate neînţelegerile ivite în societate s-au datorat intimatei reclamante, care nu a participat la adunările generale convocate, a deschis un cont bancar din care a retras sume aparţinând societăţii şi apoi şi-a dat demisia din funcţia de diriginte determinându-le şi pe asistentele farmaciste să demisioneze.
Curtea de Apel, după analiza criticilor aduse sentinţei, a decis că soluţia primei instanţe este temeinică întrucât a avut în vedere faptul că neînţelegerile dintre asociate împiedică funcţionarea normală a
societăţii. A mai reţinut instanţa de apel că pentru admiterea acţiunii de dizolvare, pentru motivul prevăzut de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, nu este necesară determinarea unei culpe ci sunt suficiente faptele care demonstrează că părţile îşi impută reciproc nesocotirea interesului social.
împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs SC A. SRL şi P.M.S. prin care au adus critici soluţiei de respingere a apelului pe care l-au promovat, pe considerentul că după repunerea pe rol a cauzei, după suspendarea dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat amânarea judecării apelului pentru pregătirea apărării şi cu toate că era primul termen de judecată după suspendare, instanţa a procedat la soluţionare. Au mai susţinut recurentele că a fost amânată pronunţarea pentru depunerea concluziilor scrise, dar nefiind prezente la dezbateri nu au cunoscut că s-a luat această măsură. Potrivit recurentelor, în virtutea rolului activ, instanţa trebuia să le acorde posibilitatea de a-şi susţine motivele de apel. Pe fond, cele două recurente au susţinut că sentinţa nr. 2089 din 15 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Gorj nu-i este opozabilă asociatei P.M.S. pentru motivul că instanţa nu s-a pronunţat şi faţă de aceasta.
Faţă de aceste critici, recurentele s-au considerat îndreptăţite să solicite casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare iar în subsidiar, modificarea hotărârilor anterior pronunţate şi respingerea acţiunii.
Recursul este nefondat.
Din expunerea criticilor aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel rezultă cu evidenţă că recursul nu respectă cerinţele impuse de art. 3021 alin. (2) raportat la art. 304 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu au fost indicate motivele de nelegalitate pe care se întemeiază argumentele aduse în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia soluţia instanţei de apel este nelegală.
Dacă admitem că susţinerile din recurs fac posibilă încadrarea lor în unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în conformitate cu art. 306 alin. (3) din acelaşi cod se va observa că a fost criticată aplicarea art. 156 C. proc. civ. de către instanţa de apel precum şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. Analizând din această perspectivă critica referitoare la neacordarea termenului pentru lipsă de apărare, după repunerea pe rol, urmare suspendării pe art. 2441 C. proc. civ., se apreciază ca nefondată această susţinere pentru următoarele considerente:
Art. 156 C. proc. civ. stabileşte că „Instanţa va putea acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”. Din conţi
nutul dispoziţiilor citate, rezultă cu evidenţă că amânarea judecăţii la cererea părţii are caracter de excepţie, iar instanţa are facultatea de a admite o singură dată o astfel de cerere, dacă este temeinic motivată, în alte cuvinte, nu există obligaţia ca în orice împrejurare să se amâne procesul la cererea părţii, aprecierea asupra amânării revenindu-i instanţei în raport de natura şi complexitatea litigiului. Revenind la speţă, din perspectiva acestor dispoziţii se va constata că litigiul nu era la primul termen de judecată, că reluarea judecării apelului după suspendare în condiţiile în care probele erau administrate iar judecata în dosarul de excludere era finalizată în faza apelului, nu justifica acordarea unui alt termen aşa cum corect a apreciat Curtea de Apel.
Pe de altă parte, Curtea a amânat pronunţarea dând eficienţă art. 156 alin. (2) C. proc. civ. astfel că termenul de pronunţare şi valorificarea acestuia era în căderea apelantelor în virtutea dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc îndatorirea pentru părţile în proces ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului şi să îndeplinească actele de procedură în termenele stabilite de lege.
In fine, a fost înlăturată şi susţinerea în legătură cu valorificarea probei depusă după suspendare (sentinţa nr. 2089/2006) întrucât soluţia de dizolvarea şi lichidare a societăţii dispusă de instanţa de fond, aşa cum bine s-a reţinut, nu urmăreşte stabilirea unei culpe în sarcina asociaţilor ci a existenţei neînţelegerilor dintre aceştia care afectează funcţionarea societăţii, or, această chestiune a neînţelegerilor a rezultat din susţinerile părţilor care nu au negat existenţa lor ci, dimpotrivă, acestea şi-au imputat reciproc fapte care demonstrează că la acel
moment ajfectio societatis nu mai exista. In consecinţă, s-a avut în vedere faptul că pentru o societate de persoane, acest element este de esenţă, nu numai la constituire ci şi pe tot parcursul funcţionării societăţii, astfel că, din acest punct de vedere, prin soluţia pronunţată s-a făcut o corectă aplicarea art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul, conform art. 312 C. proc. civ. a fost respins.
