Cererea este scutită de la plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar, prin raportare la dispoziţiile art. 15 lit.j L. nr. 146/1997 cu referire la L. nr. 193/2000 şi art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995
În fapt, reclamanţii au arătat că au încheiat cu pârâta convenţia de indicată, prin care a contractat un credit cu o garanţie reală imobiliară în valoare de 142560 CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni şi dobândă fixă de … % pe an, conform clauzei nr. 3 lit.a din convenţie.
În dispreţul sintagmei „dobândă fixă” din art. 3 lit.a, art. 3 lit.d din condiţiile speciale ale convenţiei consfinţeşte un drept abuziv al pârâtei, acela ca în mod unilateral să „îşi rezerve dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii”.
În acelaşi sens, reclamanţii apreciază, făcând referire la art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi la lit. i) din anexa la această lege, că, dispoziţiile anterior citate precum şi dispoziţia înscrisă în art. 5 lit. a din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit reprezintă clauze abuzive întrucât, pe de o parte nu au fost negociate şi, pe de altă parte, „creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
În temeiul clauzei înscrisă în art. 5 lit. a din „condiţiile speciale” reclamanţii au arătat că au achitat pârâtei, până la data introducerii acţiunii, suma de 9755,47 CHF, reprezentând comision de risc aferent creditării.
Reclamanţii au menţionat că anterior promovării acţiunii, au îndeplinit procedura prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C.proc.civ., pârâta exprimându-şi opinia în sensul valabilităţii clauzelor şi schimbării denumirii comisionului de risc în comision de administrare care urmează a fi perceput în continuare pe toată durata derulării contractului.
Reclamanţii au subliniat şi împrejurarea că nu au avut posibilitatea de a negocia clauzele contractuale, fiind evident că este vorba despre un contract cadru, de adeziune, ce nu oferă părţii decât posibilitatea de a opta între a încheia sau nu contractul de credit.
În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 1 alin.3 şi art.4 Lg. nr. 193/2000, art. 994, 998, 1478 C.civil, art.120 alin.1 şi 7 C.proc.fiscală, art. 3, 56 C.comercial.
Pârâta SC V SA a depus întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele încasate de bancă cu titlu de comision de risc cu mai mult de 3 ani anterior promovării acţiunii. Pe fond a arătat pârâta că şi-a îndeplinit obligaţia de transparenţă şi obligaţia de a nu stipula clauze abuzive. Contractul încheiat de reclamanţii este alcătuit din Condiţii generale şi Condiţii speciale, acestea din urmă reprezentând partea componentă a contractului de credit negociată de părţi şi agreată în funcţie de interesele şi situaţia economică a fiecăruia dintre consumatori. Obligaţia de transparenţă se rezumă la aducerea la cunoştinţa clienţilor a conţinutului condiţiilor Generale. Condiţiile generale au fost aduse la cunoştinţa clientului în faza precontractuală, iar adeziunea vizează exclusiv aceste condiţii generale ale Băncii. Odată cu agrearea acestora reclamanţii au negociat cu banca elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului. În consecinţă, clauzele contractuale ce reglementează dreptul subscrisei de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii precum şi de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind o clauză negociată cu reclamanţii.
În ceea ce priveşte natura juridică a comisionului de risc, pârâta arată că riscul bancar este o noţiune inerentă activităţii de creditare, fiind definit de art. 3 alin. 1 lit. g din Normele BNR nr. 17/18.12.2003 ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente. Conform art. 175 din Regulamentul BNR nr. 18/17.09.2009 „la evaluarea riscului legal şi a riscului reputaţional instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum şi orice alte elemente care le pot afecta activitatea, cum ar fi negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri şi/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituţii de credit cauzată de afectarea gravă a securităţii acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informaţional, întâmpinarea de către clienţi a unor probleme în utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informaţii despre acestea şi fără a cunoaşte procedurile de remediere a problemelor respective; necunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unei tranzacţii de tip electronic banking. În vederea reducerii riscului legal şi reputaţional instituţiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienţilor pentru utilizarea noilor produse şi servicii oferite, pentru cunoaşterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea şi a modalităţilor de soluţionare a acestora. În vederea determinării şi limitării riscului de credit banca are obligaţia de a clasifica creditele acordate în funcţie de performanţele financiare ale clientului, astfel că fiecare dispoziţie contractuală referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este nuanţată în funcţie de capacitatea clientului de rambursare la scadenţă a creditului avansat, evaluat în raport de criteriile interne adoptate. De aceea, clauza privind comisionul de risc e o clauză eminamente particularizată şi negociată în funcţie de situaţia economică a fiecăruia dintre consumatori.
Pentru a putea fi reclamant un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. Or, dobânzile, spezele şi comisioanele reprezintă contraprestaţia datorată de împrumutat pentru suma avansată de împrumutător; dobânzile reprezintă echivalentul folosinţei capitalului, iar comisioanele reprezintă sumele datorate pentru serviciile prestate de împrumutător. Riscurile băncii nu sunt acoperite de garanţiile reale imobiliare sau de reglementarea contractuală a dobânzilor penale, deoarece noţiunea de risc este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului, şi nicidecum o activitate menită a aduce profit, ceea ce ar fi în dezacord şi cu normele BNR. Riscul de credit se află în strânsă corelaţie cu riscul de diminuare a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 126 alin. 1 din OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Aceste dispoziţii care reglementează activitatea bancară impun, practic, asigurarea acestor riscuri, ce se găseşte, ulterior, în preţul creditului, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 care prevăd „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi”. Comisionul de risc este un element al preţului băncii, iar art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaz? nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plat?, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de alt? parte, în m?sura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Prin această dispoziţie se urmăreşte a se evita ca un consumator să utilizeze legislaţia clauzelor abuzive pentru a contesta preţul convenit cu un profesionist pentru un bun sau un serviciu determinat. În consecinţă, clauza privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc, reprezentând parte integrantă a preţului contractului de credit, nu poate fi anulată de instanţă ca fiind abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanţei autoritatea de a interveni în această sferă. Subliniază pârâta că acest comision de risc nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare, întrucât el este perceput pentru acoperirea altor riscuri decât cel de neplată, şi anume riscul de neexecutare a garanţiei, riscul de urmărire a garanţiei, riscul de depreciere/pieire a garanţiei, de neîncasare a valorii asigurării şi orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părţi, iar asumarea riscului de către bancă a şanselor unui câştig sau pierderi contravine esenţei unui astfel de contract de împrumut.
Cu privire la cerere de anulare a clauzei de la pct. 3 lit. d din contractul de credit, pârâta precizează că de cele mai multe ori depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, astfel că banca este nevoită să se împrumute, la rândul său, de la alte bănci, aceste împrumuturi generând costuri suplimentare.. La nivel interbancar, când o bancă împrumută o altă bancă valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenţilor acelei bănci. Rata medie a acestor depozite e calculată sub forma indicilor BUBOR; EURIBOR sau LIBOR, în funcţie de moneda creditului. În consecinţă, în art. 3 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei se prevede pe de o parte cuantumul ratei dobânzii curente (art. 3 lit. a) şi, pe de altă parte, posibilitatea băncii de a acoperi eventualele majorări semnificative ale costurilor de atragere a sumelor necesare creditului (art. 3 lit. d). De altfel, determinarea unilaterală a cuantumului dobânzii este permisă de prevederile Legii nr. 193/2000. Pârâta consideră că niciuna dintre condiţiile necesare pentru ca, din perspectiva Legii nr. 193/2000, o clauză să fie considerată abuzivă, nu este îndeplinită.
Pârâta a susţinut că dacă s-ar da câştig de cauză reclamanţilor în prezentul dosar s-ar aduce atingere dreptului său la proprietate privată, precum şi dreptului său la exercitarea activităţii economice, ambele consacrate constituţional. De asemenea, anularea retroactivă a comisioanelor bancare ar reprezenta, din perspectiva CEDO, o de fapt, fiind vorba de o privare de un câştig cert.
Apărări ample de fond au fost dezvoltate şi în ceea ce priveşte inexistenţa caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 lit.d şi din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Lg. 193/2000 şi ale OG nr.2/2001, Lg. 288/2010, OG nr. 50/2010, Directiva 2008/48, principiul aplicabilităţii directe a Directivei 2008/48 şi Directivei 93/13/CEE.
Prin sentinţa civilă nr. …../30.05.2011 a Judecătoriei Iaşi a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, a fost declinată competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi – Secţia a II a Civilă şi de Administrativ şi Fiscal.
Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut că la data de 27.07.2007, pârâta S.C. V S.A., în calitate de „bancă” şi reclamanţii, în calitate de împrumutaţi, au încheiat convenţia de credit având ca obiect suma de 142560CHF, cauza fiind evaluabilă în bani şi, raportat la valoarea obiectului cererii, de competenţa tribunalului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. …/99/2011.
Prin întâmpinarea formulată în dosarul Tribunalului Iaşi pârâta SC V SA a reiterat susţinerile iniţiale din faţa Judecătoriei Iaşi, invocând şi excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Iaşi, excepţie pusă în discuţie la termenul din 10.01.2012 şi respinsă pentru considerentele expuse pe larg în respectiva încheiere interlocutorie (f. 32-33 din dosar).
Prin aceeaşi încheiere interlocutorie din 10.01.2012 instanţa a respins cererea pârâtei de înaintare către CJUE a întrebărilor preliminare vizând art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13.
La termenul de judecată din 10.01.2012 instanţa, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC V SA SUCURSALA 1 IAŞI, excepţie pusă în discuţie la termenul din 21.02.2012, termen la care s-au discutat şi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de către pârâtă.
A fost administrată, atât pentru reclamanţi, cât şi pentru pârâtă, proba cu înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările cauzei, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC V SUCURSALA IAŞI, asupra excepţiei inadmisibilităţii, asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi asupra fondului cauzei, instanţa constată următoarele:
Cu privire la exceptia lipsei calitătii procesuale pasive a pârâtei SC V SA SUCURSALA IASI, instanţa retine că aceasta nu este parte în conventia de credit nr. ………/27.07.2007, părti contractante fiind SC V SA (copârât în cauză), în calitate de bancă împrumutătoare şi reclamantii, în calitate de împrumutati. Nefiind parte în conventia de credit, neexistând identitate între SC V SA SUCURSALA IASI si împrumutătorul din conventie, în persoana căruia s-au născut drepturi si obligatii efect al semnării contractului, instanţa constată că pârâta SC V SUCURSALA IASI nu are calitate procesuală pasivă.
Asadar, în baza disp. art. 137 alin. 1 C. proc. civ., instanţa va admite exceptia lipsei calitătii procesuale pasive a SC V SUCURSALA IASI şi va respinge actiunea fată de acest pârât pentru lipsa calitătii procesuale pasive.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe reglementată de art. 720 indice 1 C. proc. civ., instanţa constată că reclamanţii au încercat să soluţioneze litigiul pe cale amiabilă, dovada fiind invitaţia la conciliere pentru 13.08.2010. este adevărat că nu au fost îndeplinite strict dispoziţiile art. 720 indice 1 C. proc. civ. de către reclamanţi, dar dat fiind scopul concilierii directe este acela de a permite solutionarea amiabilă a cauzelor, fără interventia justitiei si cum pârâta nu a invocat vreo vătămare adusă prin neparcurgerea stricto sensu a acestei proceduri, pozitia sa procesuală fiind aceea de respingere clara a pretentiilor reclamantilor, tribunalul apreciază că exceptia este neîntemeiată, urmând a o respinge.
Procedând la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtă, pentru cererea având ca obiect restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, faţă de termenul de prescripţie de 3 ani, instanţa constată că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este prescriptibilă în toate cazurile, nu doar în situaţia nulităţii relative, ci şi a nulităţii absolute, dar termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea în valorificarea dreptului de creanţă al reclamantului începe să curgă la data constatării de către instanţă a caracterului abuziv al clauzei şi a anulării acestei clauze, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară (acesta fiind momentul naşterii dreptului la acţiune, potrivit art. 3 din D. nr. 167/1958). Date fiind aceste considerente, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fiind neîntemeiată, instanţa urmează a o respinge.
Pe fondul cauzei, instanţa constată că la data de 27.07.2007 între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi pârâta V SA, în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat convenţia de credit nr……, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 142560 CHF pentru o perioadă de 300 de luni. Contractului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutaţii era obligat să o achite către bancă.
Prin prezenta cerere disjunsă din acţiunea iniţială reclamanţii au solicitat să se constate că art. 5 lit. a şi art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. ………/27.07.2007 reprezintă clauze abuzive şi, prin urmare, sunt lovite de nulitate.
în ceea ce priveşte clauza de la art. 5 lit. a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, clauză ce prevede obligaţia reclamantului de a achita un comision de risc de …% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, instanţa reţine următoarele:
Raporturile contractuale dintre reclamanti şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) şi consumatori (reclamantii), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege. În consecinţă, instanţa va analiza temeinicia pretenţiilor reclamanţilor doar prin raportare la acest act normativ, invocat de reclamant ca unic temei de drept al acţiunii, iar nu şi prin raportare la OUG nr. 50/2010.
Legea nr. 193/2000 prevede însă şi o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaz? nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plat?, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de alt? parte, în m?sura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ naţional transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menţionează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Clauza de la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit are ca obiect stabilirea unui comision, aşadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidenţa art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput), precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care şi cel de risc.
Secţiunea 3, intitulată „Costuri” din condiţiile generale ale convenţiei de credit, la art. 3.5, defineşte comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, definiţie care este identică în substanţă cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condiţiile generale sau speciale, nu oferă alte informaţii cu privire la destinaţia comisionului de risc, justificarea acestuia.
În consecinţă, se constată că pentru acelaşi serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum cer art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a preţului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară şi inteligibilă a clauzei referitoare la preţ nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă.
De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menţionează că, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declaraţie va fi interpretată de instanţă, raportat la situaţia din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puţin aparent, pentru acelaşi serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru acelaşi serviciu aduce în discuţie problema existenţei unei veritabile contraprestaţii pentru unele dintre aceste costuri, în speţă comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă cu prilejul examinării cerinţei bunei credinţe în stipularea clauzei cenzurate.
Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, instanţa apreciază că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauz? contractual? care nu a fost negociat? direct cu consumatorul va fi considerat? abuziv? dac?, prin ea îns?şi sau împreun? cu alte prevederi din contract, creeaz?, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile p?rţilor. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că o clauz? contractual? va fi considerat? ca nefiind negociat? direct cu consumatorul dac? aceasta a fost stabilit? f?r? a da posibilitate consumatorului s? influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Aşadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Pârâta, în întâmpinare, a arătat în mod expres ( f. 38 paragraful 8 din dosarul Judecătoriei Iaşi ) că avem de-a face cu un contract de adeziune Aşadar, în mod expres pârâta a recunoscut că nu a negociat cu reclamantii comisionul dre risc.
Pe de altă parte, pârâta menţionează caracterul dihotonomic al contractului încheiat cu reclamantii, care înglobează, pe de o parte, Condiţii Generale, preformulate, standard, şi, pe de altă parte, Condiţii Speciale, ce ar reprezenta o concretizare a prevederilor cu caracter general din Condiţiile generale. Astfel, doar Condiţiile generale s-ar încadra în noţiunea de contract de adeziune, în vreme ce Condiţiile speciale ale convenţiei de credit ar fi rezultatul negocierii cu clientul a clauzelor pe care această parte a contractului le cuprinde.
În acest cadru, pârâta face în mod eronat referire la faptul că art. 3 din Condiţiile Generale i-ar fi conferit doar vocaţia de a percepe comisionul de risc, iar nu dreptul efectiv, reproducând conţinutul art. 3.5 astfel: „pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, …”. În realitate, art. 3.5 din Condiţiile generale prevede în mod explicit că „pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului…”. Din conţinutul art. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit rezultă în mod clar că pârâta nu are doar o vocaţie de percepere a comisionului de risc, aşa cum susţine în întâmpinare, ci un drept stabilit, urmând a fi fixat doar modul de calcul şi scadenţa comisionului.
Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dac? un comerciant pretinde c? o clauz? standard preformulat? a fost negociat? direct cu consumatorul, este de datoria lui s? prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în Condiţiile generale ale convenţiei, Condiţii cu privire la care chiar pârâta afirmă în completarea la întâmpinare că sunt condiţii standard, preformulate, un contract de adeziune, astfel că, prin prisma art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanţii îi revenea. Pârâta nu a făcut însă o asemenea probă, astfel că instanţa va considera îndeplinită condiţia lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.
Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situaţia reclamanţilor, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte (în speţă …%) nu poate duce la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamanţii au fost puşi, eventual, doar în situaţia de a purta discuţii cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea de a discuta însăşi oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta.
De altfel, în condiţiile în care însăşi destinaţia comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea acelaşi rol ca şi dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcţia acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin completarea la întâmpinare, nefiind vorba de o funcţie evidentă şi uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoştinţe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol şi mod de funcţionare nu-i era cunoscut.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor şi nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operaţiunilor prin care instituţiile de credit se expun la risc faţă de debitor.
Instanţa nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.
Nu mai puţin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Pentru acest considerente, instanţa urmează a constata caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit nr. ………/27.07.2007, privind comisionul de risc, şi, în consecinţă, în virtutea principiului repunerii în situaţia anterioară, a obliga pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 9755,47 franci elveţieni, precum şi a sumelor achitate cu titlu de comision de risc ulterior acestei date, până la data pronunţării prezentei hotărâri.
În vederea acoperirii prejudiciului cauzat de fluctuaţiile monetare apărute de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, aceste sume urmează a fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie de la data restituirii efective.
De asemenea, în temeiul art. 1088 C.civ, care stabileşte o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere o obligaţiei de a plăti o sumă de bani, pârâta urmează a fi obligată la plata, către reclamanţi, şi a dobânzii legale aferente. Plata sumelor de bani reprezentând comisionul de risc fiind nedatorată, pârâta apare ca un accipiens de bună credinţă până la data introducerii acţiunii, devenit accipiens de rea-credinţă după această dată şi obligat, în consecinţă, la plata dobânzilor de la formularea acţiunii (art. 994 C.civ.). sume ce vor fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, adăugându-se şi dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acţiunii – 25.01.2011 şi până la data restituirii efective, pentru repararea pagubei integrale suferite de reclamanţi (damnum emergens şi lucrum cessans)
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzei de la art. 3 lit. d din convenţia de credit nr. ……/27.07.2007, vizând data ajustării dobânzii, potrivit acesteia ”banca îsi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul aparitiei unor schimbări semnificative pe piata monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”. Aceasta este, fără îndoială, un element component al costului creditului, ceea ce ar putea plasa această clauză, ca si în situatia comisonului de risc, sub incidenţa art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului. Perspectiva pârâtei, potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă, termenul ”schimbări semnificative pe piaţa monetară” fiind extrem de generic, fără o fundamentare obiectivă şi rezonabilă, lasând loc arbitrariului băncii.
Posibilitatea unilaterală şi discreţionară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare acordată reclamanţilor pentru creditul obtinut de acesta (………% pe an, cu menţiunea dobândă fixă) are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile p?rţilor, dezechilibru reliefat de creşterea ratei împrumutului de rambursat.
Aşadar, clauza de la art. 3 lit. d din condiţiile speciale, raportat la clauza de la art. 3 lit. a sus-menţionată este în mod evident abuzivă, banca dorind să mascheze caracterul pe care dorea să îl imprime dobânzii – variabilă (legală, de altfel), în conditiile în care le-a adus la cunostintă reclamanţilor si a mentionat în mod expres în contract o dobândă fixă de ……%.
Cât priveşte invocarea de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului săiu de proprietate, în accepţiunea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, instanţa reţine că libertatea de a desfăşura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă nici unei constrîngeri, ci una condiţionată de respectarea legilor. Un drept subiectiv, dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcînd drepturile celorlalţi, este considerat abuziv, iar cel l-a exercitat este responsabil pentru prejudiciile cauzate, principiu statuat de art.54 din Constituţie şi art .999 C.civil.
Tocmai în acest scop a şi fost edictată L. nr. 193/2000, de a impune o echilibrare reală între raporturile de forţă dintre consumatori şi comercianţi iar aducerea convenţiei de credit în nişte limite fixate în temeiul unor dispoziţii legale nu poate avea semnificaţia restrîngerii dreptului pîrîtei la proprietatea privată.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul disp. art. 2, 4 din L. nr. 193/2000, instanta urmează a admite actiunea si a constata şi caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea clauzei înscrise la art. 3 lit. d din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit nr. …………./27.07.2007, privind data ajustării dobânzii.
Faţă de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dând eficienţă dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ. potrivit cu care „partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată”, instanţa va obliga pârâta să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată în suma de 2000 lei.
