În consecinta, ori de câte ori, pe calea actiunii în justitie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara.
În consecinta, ori de câte ori, pe calea actiunii în justitie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara.
În considerentele Deciziei nr.32/2008 nu este enumerata si obligatia de a face, însa, enumerarea instantei este exemplificativa, decizia având o aplicare mai larga decât strict limitele în care instanta suprema a fost sesizata. De fapt, decizia prevede, cu caracter imperativ, obligativitatea instantelor de a stabili natura patrimoniala sau nepatrimoniala a oricarui litigiu si de a determina competenta prin raportare la art.1 si 2 cod procedura civila.
Obligatia de a face, respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fara îndoiala caracter patrimonial, urmarind protejarea unui drept real, fara legatura cu drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimoniala a dreptului determina natura litigiului, Înalta Curte retinând ca a sustine ca exista actiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamna a sustine o contradictie juridica. Pe de alta parte, valoarea împrejmuirii a fost determinata prin licitatia publica prin care societatea pârâta a adjudecat bunul, valoarea de demolare fiind cu siguranta sub valoarea bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportata la valoarea cladirii pe care o împrejmuieste gardul, bunul a carui demolare se cere având el însusi o valoarea distincta.
Cum valoarea litigiului nu depaseste suma de 100.000 lei, competenta de solutionare a actiunii având ca obiect “obligatia de a face”, adica obligatia de a demola împrejmuirea revine judecatoriei, în a carei raza teritoriala de activitate se afla situata aceasta.
Cum valoarea litigiului nu depaseste suma de 100.000 lei, competenta de solutionare a actiunii având ca obiect “obligatia de a face”, adica obligatia de a demola împrejmuirea revine judecatoriei, în a carei raza teritoriala de activitate se afla situata aceasta.
Prin Sentinta nr. 993 din 11.11.2009 pronuntata de Tribunalul Gorj – Sectia Comerciala, în dosarul nr.5214/95/2009, s-a admis cererea formulata de reclamantul S.E.A. si a fost obligata pârâta SC B. ART SRL, prin administrator social, sa ridice gardul denumit “împrejmuire Cosoreanu”, achizitionat prin actul de adjudecare nr. 5796/2006, fiind totodata autorizat reclamantul sa efectueze lucrarea, pe cheltuiala pârâtului, în caz de refuz a acestuia. Prin aceeasi sentinta, s-a dispus disjungerea cererii reconventionale si suspendarea judecatii acesteia, în temeiul art. 244 cod procedura civila, pâna la solutionarea cererii având ca obiect “obligatia de a face”.
Instanta de fond a retinut ca bunul denumit “împrejmuire Cosoreanu”, a fost adjudecat de societatea pârâta la o licitatie organizata de o societate aflata în faliment, ca aceasta împrejmuire se afla amplasata pe terenul proprietatea reclamantului si ca adjudecarea s-a facut sub rezerva obligatiei de ridicare a împrejmuirii, la cererea proprietarului terenului.
Împotriva sentintei a formulat apel pârâta, criticând-o ca netemeinica si nelegala.
La termenul din 26 ianuarie 2010, Curtea a invocat din oficiu, ca motiv de nelegalitate a sentintei, de ordine publica, exceptia necompetentei materiale a tribunalului, fata de valoarea litigiului, situata sub 100.000 lei si fata de obligativitatea Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata în recurs în interesul legii.
S-a acordat termen partilor pentru a-si formula apararile pe aceasta exceptie.
Intimatul reclamant a pus concluzii de respingere a motivului de nelegalitate invocat, sustinând ca Decizia nr. 32/2008 a ÎCCJ nu-si gaseste aplicarea în cauza întrucât actiunile având ca obiect “obligatia de a face” nu sunt enumerate nici în dispozitivul, nici în considerentele deciziei pronuntate în recursul în interesul legii. Pe de alta parte, invoca faptul ca împrejmuirea a carei ridicare se solicita protejeaza un imobil a carei valoare depaseste 100.000 lei. Totodata, intimatul formuleaza concluzii pe fondul cauzei.
Apelanta pârâta a pus concluzii de admitere a apelului si de anulare a hotarârii, cu trimitere pentru solutionare instantei competente si anume Judecatoriei Novaci, solicitând aplicarea considerentelor deciziei pronuntate în recursul în interesul legii.
Apelul este fondat pentru cele ce se vor arata în continuare:
Analizând motivul de nelegalitate a solutiei apelate, invocat din oficiu de instanta se retine:
Potrivit art.1 pct.1 cod procedura civila, judecatoriile judeca în prima instanta toate procesele si cererile, în afara de cele date prin lege în competenta altor instante. Potrivit art. 2 pct.1 lit. a, tribunalele judeca în prima instanta procesele si cererile în materie comerciala, al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum si procesele si cererile în aceasta materie al caror obiect este neevaluabil în bani.
Din interpretarea acestor texte, reiese ca în litigiile comerciale patrimoniale judecatoria are plenitudine de competenta iar în cele nepatrimoniale tribunalul are plenitudine de competenta. Prin exceptie, în litigiile de natura patrimoniala, competenta revine tribunalelor daca valoarea litigiului depaseste 100.000 lei.
Potrivit Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata în recurs în interesul legii, actiunile patrimoniale sunt cele care au un continut economic în timp ce, cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, fara continut economic. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justitie transfera caracterul sau patrimonial sau nepatrimonial litigiului însusi si astfel procesul va putea fi evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substantial dedus judecatii intra un drept patrimonial, real sau de creanta.
Într-adevar, în considerentele deciziei pronuntate în recursul în interesul legii, nu este enumerata si obligatia de a face, însa, enumerarea instantei de recurs în interesul legii este exemplificativa, decizia având o aplicare mai larga decât strict limitele în care instanta suprema a fost sesizata. De fapt, decizia stabileste cu caracter imperativ obligativitatea instantelor de a stabili natura patrimoniala sau nepatrimoniala a oricarui litigiu si de a determina competenta prin raportare la art.1 si 2 cod procedura civila.
În cauza, obligatia de a face, respectiv de demolare a unei împrejmuiri, are fara îndoiala caracter patrimonial, urmarind protejarea unui drept real, fara legatura cu drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimoniala a dreptului determina natura litigiului, Înalta Curte retinând ca a sustine ca exista actiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamna a sustine o contradictie juridica. Pe de alta parte, se retine ca valoarea împrejmuirii a fost determinata prin licitatia publica prin care societatea pârâta a adjudecat bunul, aceasta fiind de 2.179 lei, valoarea de demolare neputând fi decât situata sub aceasta valoare a bunului. Valoarea de demolare nu poate fi raportata la valoarea cladirii pe care o împrejmuieste gardul, bunul a carui demolare se cere având el însusi o valoarea distincta.
În aceste conditii, în mod nelegal, cu încalcarea normelor de competenta materiala, de ordine publica, actiunea a fost solutionata în prima instanta de tribunal.
Astfel, în temeiul art. 297 alin. 2 cod procedura civila, Curtea va admite apelul, va anula sentinta pronuntata de tribunal si va trimite cauza pentru competenta solutionare Judecatoriei Novaci, ca instanta comerciala.
Aspectele de fond invocate de parti vor face obiectul dezbaterii la instanta competenta material.
1
