R O M Â N I A
JUDECĂTORIA MANGALIA
SENTINŢA CIVILĂ NR. 1562/C
ŞEDINŢA PUBLICĂ DIN DATA DE 19.05.2010
PREŞEDINTE : NAL
GREFIER : OC
Pe rol fiind soluţionarea acţiunii civile având ca obiect :”obligaţia de a face ”,formulată de reclamantul CŞ în contradictoriu cu pârâta S.C. S.A. şi chematul în garanţie SN -.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în şedinţa publică din data de 12.05.2010 şi au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 19.05.2010, dată la care s-a pronunţat.
I N S T A N Ţ A
Asupra cauzei civile de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 1600/254/2008 din data de 03.07.2008 reclamantul CŞ a chemat în judecată pe pârâta – solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la vânzarea către reclamant, în baza prevederilor Legii nr. 85/1992 şi ale Decretului-Lege nr. 61/1990, a garsonierei situate în -, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în cauză şi până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 2003 i-a fost repartizată şi închiriată garsoniera în litigiu.
În anul 2008, a arătat reclamantul, a încheiat cu pârâta contractul de închiriere nr. 382/20.05.2008, pe un termen de 4 ani, garsoniera fiind-i închiriată ca de serviciu.
Reclamantul a arătat că blocul C1 a fost construit din fondurile statului între anii 1974-1975 şi dat în folosinţă în anul 1975 însă pârâta, în ciuda demersurilor numeroase făcute de reclamant în mod verbal şi scris dar şi prin intermediul sindicatului, refuză să îi vândă locuinţa închiriată.
S-a mai arătat de către reclamant faptul că garsoniera în litigiu reprezintă o locuinţă de serviciu iar nu locuinţă de intervenţie din următoarele considerente: reclamantul este un simplu muncitor şi nu îndeplineşte nicio funcţie care să necesite prezenţa permanentă sau de urgenţă în cadrul societăţii, achită lunar cheltuielile de chirie şi de întreţinere aferente contractului de închiriere, locuinţa nu este situată în incinta sau în apropierea sediului pârâtei.
Reclamantul a mai arătat faptul că la momentul când a ocupat garsoniera aceasta era într-o stare deplorabilă şi cu acordul pârâtei a efectuat mai multe îmbunătăţiri: îndreptat şi izolat pereţi, zugrăvit, amenajat bucătărie şi baie, montat gresie şi faianţă în baie şi bucătărie, uşă şi ferestră.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, 7 şi 19 din Legea nr. 85/1992, Decretul-Lege nr. 61/1990, art. 1082 şi art. 274 Cod procedură civilă.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Cererii i-au fost anexate copii de pe următoarele înscrisuri : contractul de închiriere nr. 521/2005 încheiat cu pârâta, procesul-verbal de predare-primire a locuinţei, certificatul de căsătorie al reclamantului.
Societatea pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului motivat de împrejurarea că nu mai este salariatul său, a solicitat respingerea cererii reclamantului întrucât pârâta este organizată în forma unei societăţi mixte pe acţiuni cu capital român şi străin, capitalul social fiind constituit din 53.000.000 USD, aport în numerar al societăţii coreene DSME, care îi conferă o cotă de participare de 51%, precum şi din aportul exclusiv în natură adus de partenerul român, S.C. -, cu o cotă de participare de 49%, aport ce constă şi din căminul din care face parte garsoniera în litigiu.
S-a arătat că locuinţa în litigiu este de fapt o cameră de cămin şi nu reprezintă o unitate locativă în sensul Decretului Lege 61/1990 întrucât a fost complet modificată de către S.C. – S.A. în perioada 1992-1993 şi de către pârâtă, după anul 1997, astfel cum rezultă dintr-un raport de expertiză întocmit într-o cauză similară: din trei camere alăturate s-au format două camere, cea din mijloc fiind transformată în bucătărie şi folosită în indiviziune de către chiriaşii învecinaţi, s-au construit băi şi s-au efectuat racorduri la utilităţi.
Pârâta a mai arătat că acţiunea reclamantul ar fi fost admisibilă dacă locuinţa ar mai fi aparţinut Şantierului însă nu mai poate fi primită după înstrăinarea către pârâtă fără încălcarea flagrantă a Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană.
Cu privire la cererea de obligare la plata de daune cominatorii, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţie motivată prin dispoziţiile art. 5803 Cod procedură civilă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 85/1992 şi Decretul-Lege nr. 61/1990.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a SC. solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii locuinţei ocupate de reclamant în situaţia în care acţiunea reclamantului va fi admisă.
S-a motivat că societatea – s-a înfiinţat ca societate mixtă pe acţiuni, cu capital român şi străin, capitalul social fiind constituit din aportul în numerar al DSME şi în natură al partenerului român.
S-a arătat că aportul în natură al chematei în garanţie cuprinde şi căminul în care se află garsoniera închiriată reclamantului iar în cazul admiterii acţiunii societatea chemată în garanţie urmează să suporte consecinţele pierderii unei părţi din bunurile aduse ca aport în natură.
Cererea de chemare în garanţie nu a fost motivată în drept.
Cererii i-a fost anexat extras din contractul de societate încheiat de pârâtă cu S.C. Şantierul – S.A. şi anexa nr. IV la acest contract.
Prin precizările scrise depuse la dosarul cauzei la datat de 10.12.2008 pârâta a arătat că solicită obligarea societăţii chemate în garanţie la plata sumei de 58973 lei reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu şi valoarea de vânzare potrivit Legii nr. 85/1992.
Cererea de chemare în garanţie a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, potrivit ordinului de plată depus la dosarul cauzei, fila 72.
Societatea comercială chemată în garanţie a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea cererii, excepţie motivată prin clauza arbitrală inserată în dispoziţiile art. 17 din contractul de societate încheiat cu pârâta, excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, motivată prin aceea că este semnată de către o altă persoană decât reprezentantul legal al societăţii pârâte, şi excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie, motivată prin aceea că pârâta nu a achitat taxa judiciară de timbru aferentă acestei cereri.
Cu privire la fondul cererii de chemare în garanţie s-a arătat că aceasta nu este fondată şi s-a solicitat a fi respinsă, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive: de la momentul încheierii contractului de societate, pârâta este singura răspunzătoare de modul de administrare al căminelor preluate ca aport social şi care au devenit proprietatea societăţii pârâte, imobilul în litigiu nu era grevat de vreo sarcină, legea nr. 85/1992 era în vigoare şi îi era cunoscută societăţii pârâte, aceasta din urmă a încheiat contractul de închiriere invocat de reclamant în susţinerea cererii iar prin admiterea cererii de chemare în judecată în patrimoniul societăţii pârâte urmează a intra preţul garsonierei în litigiu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 şi art. 60 Cod procedură civilă şi Legea nr. 31/1990.
Întâmpinării i-a fost anexat extras din contractul de societate încheiat cu pârâta.
Pârâta a invocat prin întâmpinare excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea 85/1992.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 05.01.2009, în temeiul art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 instanţa a dispus sesizarea pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de către pârâtă şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, a dispus suspendarea judecăţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de chemare în garanţie până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin decizia nr. 1312 din 13.10.2009 pronunţată de Curtea Constituţională, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea 85/1992 a fost respinsă.
Potrivit art. 137 alin 1 c.pr.civ. „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, astfel vor fi soluţionate excepţiile invocate în cauză.
În vederea soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de pârâtă prin întâmpinare, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, instanţa reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 03.07.2008, decizia privind înlocuirea contractelor de închiriere încheiate de societatea pârâtă cu salariaţii sau titularii contractelor de închiriere a fost adoptată la data de 10.06.2008, societatea pârâtă a întreprins demersuri pentru notificarea reclamantului cu privire la decizia nr.10/10.06.2008, contractul de închiriere încheiat de părţi datează din 20.05.2008, contractul de muncă al reclamantului la societatea pârâtă a încetat în anul 2008.
Faţă de cele reţinute şi având în vedere clauzele contractului de închiriere încheiat de părţi sub nr. 382/D/2008, care nu menţionează rezilierea de drept în cazul încetării raporturilor de muncă dintre părţi, împrejurarea că reclamantul a fost notificat de către pârâtă în vederea încheierii contractului de comodat în locul celui de închiriere, potrivit deciziei nr.10/10.06.2008, invitaţie valabilă până la 31.07.2008, iar pârâta nu a făcut dovada rezilierii contractului de închiriere încheiat cu reclamantul sau dovada notificării concediului, instanţa apreciază că la data formulării cererii de chemare în judecată reclamantul avea calitatea de chiriaş în imobilul litigios.
Având în vedere considerentele anterior expuse şi dispoziţiile legale invocate de reclamant în susţinerea cererii, instanţa apreciază că există identitate între persoana reclamantului şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă nu este întemeiată şi o va respinge.
Deliberând asupra excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea cererii de chemare în garanţie instanţa apreciază că nu este întemeiată, având în vedere dispoziţiile art.3434 al.2 lit.b Cod pr.civilă şi dispoziţiile art.17 şi art.63 Cod pr.civilă, dar şi împrejurarea că, din copia contractului de societate depus la dosar rezultă că, clauza arbitrală vizează litigiile privind contractul de societate iar nu celelalte litigii.
Faţă de cele reţinute şi având în vedere obiectul cererii de chemare în garanţie şi al cererii de chemare în judecată în cadrul căreia s-a formulat această cerere de chemare în garanţie, instanţa apreciază ca inoperantă clauza arbitrală şi respinge ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea cererii de chemare în garanţie.
Referitor la excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie instanţa apreciază că nu este întemeiată şi o respinge, având în vedere că societatea pârâtă a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă cererii de chemare în garanţie.
Deliberând asupra excepţiei nulităţii cererii de chemare în garanţie instanţa apreciază că nu este întemeiată şi o respinge, având în vedere înscrisul depus la dosar la acest termen de judecată din care rezultă împuternicirea semnatarului cererii de chemare în judecată, MG, de a formula cereri de chemare în judecată, chemare în garanţie ori alte cereri, împuternicire dată de vicepreşedintele SC -.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii instanţa apreciază că mu este întemeiată şi o respinge, având în vedere Decizia XX/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia dispoziţiile art.5803 Cod pr.civilă reglementează un mijloc de constrângere pentru a înfrânge rezistenţa manifestată de debitor la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face cuprinsă într-un titlu executoriu şi nu exclude folosirea dreptului de a se recurge la obligarea debitorului la daune cominatorii, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu este înlăturată o astfel de posibilitate.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a probei cu interogatoriul societăţii pârâte.
Pentru combaterea cererii de chemare în judecată şi pentru dovedirea cererii de chemare în garanţie, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul reclamantului şi al societăţii chemate în garanţie şi a probei cu expertiză tehnică imobiliară.
Societatea chemată în garanţie a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Apreciind că probele solicitate de părţi sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei şi văzând dispoziţiile art. 167 Cod procedură civilă, instanţa le-a încuviinţat.
Pârâta a renunţat la administrarea probei cu expertiză tehnică imobliliară.
Au fost administrate probele cu interogatorii şi înscrisuri: autorizaţia de construire nr. 34/2007 eliberată de Primăria Municipiului Mangalia, proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor încheiat la data de 05.03.2008, contract de antrepriză nr. 956 din 15.01.2007 încheiat de pârâtă cu SC Tracon SRL, devize şi centralizatoare de lucrări modernizare Cămin C1, fluturaşi de salariu ai reclamantului, carnetul de muncă al reclamantului, contractul de societate încheiat de pârâtă cu societatea chemată în garanţie, liste cu cheltuieli de întreţinere pentru Căminul C1, listă mijloace fixe, procesul-verbal de recepţie a mijloacelor fixe nr. 52 din 30.09.2003, contractul nr. 12018 din 11.04.2002 încheiat de pârâtă cu SC – S.R.L. Bucureşti şi anexele la acest contract, centralizator modernizări cămine, certificate de urbanism nr. 838/2006 şi nr. 358/2007 eliberate de Primăria -, proces-verbal de recepţie încheiat la 07.05.2008, proces-verbal de recepţie încheiat la 08.11.2007, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr.3258 din 29.10.1996 eliberat de Ministerul Industriilor, proces-verbal de recepţie încheiat la data de 16.05.1996 cu Consiliul Judeţean -, încheierea nr. 1225/2003 pronunţată de Judecătoria Mangalia- Biroul de Cate Funciară.
Din analiza materialului probator administrat în cauză, în vederea soluţionării cererii de chemare în judecată şi a cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâtă, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt.
Reclamantul locuieşte în camera nr. 18 situată în mun. – începând din anul 2003 şi din 2008, în baza contractului de închiriere nr. 382/20.05.2008 încheiat cu societatea pârâtă pe un termen de 4 ani, contract anexă la contractul de muncă.
Garsoniera în litigiu este situată la parterul căminului şi se compune dintr-o cameră de locuit cu grup sanitar dar fără bucătărie.
Blocul C1 în care se află şi imobilul litigios face parte dintr-un complex de cazare compus din mai multe cămine, cantină şi o centrală termică proprie şi a avut iniţial destinaţia de cămin de nefamilişti.
Căminul C1 a fost construit şi dat în folosinţă în anul 1975 cu destinaţia de cămin muncitoresc pentru nefamilişti, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv lista mijloacelor fixe, procesul-verbal de recepţie încheiat la data de 16.06.1996.
Căminul C1 şi a fost preluat în anul 1990 de SC – S.A. de la fosta întreprindere de stat „ ”, reorganizată ca societate comercială în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990.
Terenul aferent întregului complex de cazare, în suprafaţă de 21 789 mp, este proprietatea Şantierului , proprietate atestată prin certificatul seria MO3 nr. 3258/29.10.1996 emis de Ministerul Industriilor pe baza documentaţiei întocmite potrivit H.G. nr. 834/1991.
În anul 1996, S.C. – S.A. a participat la constituirea societăţii mixte SC S.A. Mangalia aducând aport în natură la capitalul social mai multe mijloace fixe printre care şi Căminul muncitoresc pentru nefamilişti C1, astfel cum rezultă din contractul de societate şi anexele acestui contract, depuse la dosarul cauzei.
Clădirea căminului C1 are o suprafaţă construită de 596 mp, este compusă din parter, patru etaje şi subsol tehnic, fiecare nivel fiind prevăzut cu câte 20 de camere iar parterul cu 19 camere, dispuse câte 10 de fiecare parte a holului comun de acces, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică depus la dosarul cauzei.
La fiecare dintre nivele au fost rezervate un număr de 4 camere în care erau amenajate cabine w.c., duşuri comune, oficiu şi depozit de lenjerie, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.
Fiecare cameră a fost dotată iniţial cu un singur lavoar, nu era prevăzută cu baie şi bucătărie şi nici măcar cu vas de toaletă şi era destinată cazării unui număr de 4 persoane.
În anii 2007-2008, pe baza autorizaţiei de construire nr. 34 din 08,02.2007 eliberată de Primăria , s-au executat lucrări de modernizare a căminului C1, lucrări constând în: compartimentări în soluţie uşoară pentru crearea de grupuri sanitare şi utilităţi proprii fiecărei încăperi, coşuri de ventilaţie pentru spaţiile amenajate care nu au aerisire directă, refacere hidroizolaţie terasă, termoizolare faţade pe trei laturi, amenajarea câte unui apartament pe fiecare etaj, în zona duşurilor, refacerea instalaţiilor în conformitate cu noua configuraţie a spaţiilor.
Camera de cămin ocupată de reclamant în baza contractului de închiriere încheiat cu societatea pârâtă a fost prevăzute cu grup sanitar propriu abia ca urmare a modernizărilor efectuate în anii 2007-2008.
Camera ocupată de reclamant nu este prevăzută cu bucătărie, reclamantul fiind acela care a amenajat în cameră un loc special cu această destinaţie.
Suprafaţa actuală a camerei ocupate de către reclamant este aceeaşi cu suprafaţa iniţială construită a unei camere de cămin, respectiv 22 mp, suprafaţă care figurează şi în fişa suprafeţei locative.
Prepararea apei calde şi furnizarea agentului termic este administrată de departamentul de specialitate al societăţii pârâte, care nu oferă servicii către terţi.
Lucrările de modernizare au fost finanţate din fonduri proprii ale societăţii pârâte.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută instanţa apreciază că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru admiterea cererii formulate de reclamant.
În drept, potrivit art. 7 alin.1 din Legea nr. 85 din 22 iulie 1992, în forma sa iniţială de la data intrării în vigoare cât şi în forma republicată la data de 15 iulie 1998 „Locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi.”
Examinarea textului legal citat impune următoarele considerente :
Dispoziţia legală reprezintă o normă de justiţie socială, dând posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic, având astfel şi legitimitate economică, socială şi morală.
Această dispoziţie legală a instituit astfel posibilitatea chiriaşilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra locuinţelor construite anterior anului 1992 din fondurile unităţilor economice şi bugetare şi care, potrivit legislaţiei din acea vreme, nu putea fi decât închiriate şi nicidecum vândute persoanelor fizice.
Norma de drept în cauză extinde practic şi asupra altor locuinţe beneficiul dreptului de proprietate privată instituit prin Decretul-lege nr. 61/1990, al cărui obiect erau locuinţele construite anterior din fondurile statului şi care făceau parte din fondul locativ al acestuia, închiriat persoanelor fizice.
Dispoziţiile art. 7 alin.1 din Legea nr. 85 din 22 iulie 1992 fac trimitere expresă la condiţiile reglementate de prevederile Decretului-lege nr. 61/1990.
Astfel, potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990, „Prin locuinţă, în sensul prezentului decret-lege, se înţelege suprafaţa locativă care cuprinde una sau mai multe camere, baie, bucătărie şi alte dependinţe, formând o unitate de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcţia sa”.
Din coroborarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă fără putinţă de tăgadă împrejurarea că pot fi vândute titularilor contractului de închiriere doar suprafeţele locative compuse din una sau mai multe camere, baie, bucătărie şi alte dependinţe şi care, prin construcţia lor, anterioară anului 1992, formează unităţi locative de sine stătătoare.
Tot astfel, din coroborarea aceloraşi dispoziţii legale rezultă că acestea vizează doar unităţile locative de sine stătătoare iar nu suprafeţele locative din fostele cămine muncitoreşti de nefamilişti, suprafeţe care, prin construcţie, nu erau prevăzute cu dependinţe proprii astfel că beneficiarii aveau acces la dependinţe comune ( cabine de duş, băi şi toalete comune, cantină etc).
Din probele administrate în cauză a rezultat că destinaţia iniţială a căminului în care este situat imobilul litigios nu a fost aceea de bloc de „locuinţe” ci de cămin muncitoresc de nefamilişti iar „camera” în care în prezent locuieşte reclamantul era destinată cazării unui număr de 4 persoane, nu era dotată cu grup sanitar propriu şi cu bucătărie şi nu constituia o unitate locativă de sine stătătoare determinată ca atare prin construcţia sa.
Mai mult, din probele administrate în cauză a rezultat că nici în prezent camera închiriată reclamantului de către societatea pârâtă nu este prevăzută cu baie, bucătărie sau alte dependinţe ci beneficiază de un grup sanitar propriu abia ca urmare a modernizărilor efectuate în anii 2007-2008 pe cheltuiala pârâtei, instalaţia sanitară fiind reproiectată şi înlocuită în totalitate.
Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa apreciază că aşa-zisa „garsonieră” închiriată de societatea pârâtă reclamantului în anul 1991 (2005) nu poate fi calificată drept „ locuinţă” ce intră sub incidenţa art. 7 alin.1 din Legea nr. 85/1992.
Astfel, imobilul în litigiu a rezultat din transformarea şi schimbarea destinaţiei, pe cheltuiala pârâtei, a unei camere dintr-un cămin muncitoresc de nefamilişti, cameră destinată iniţial cazării unui număr de 4 persoane şi care nu era şi nu este prevăzută, prin construcţie, cu baie, bucătărie şi alte dependinţe.
Susţinerile reclamantului în sensul că a realizat prin mijloace proprii grupul sanitar cu care în prezent este prevăzută camera închiriată de la societatea pârâtă nu sunt de natură să conducă la altă concluzie ci, dimpotrivă, vin să întărească ideea că imobilul în litigiu nu reprezenta la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 şi nu reprezintă nici în prezent o unitate locativă de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcţia sa.
Susţinerile reclamantului în sensul că imobilul în litigiu reprezintă o „locuinţă” întrucât i-a fost închiriat de către pârâtă cu această destinaţie nu pot fi primite.
Astfel, dispoziţiile art. 7 alin.1 din Legea nr. 85 din 22 iulie 1992 fac trimitere la condiţiile reglementate de prevederile Decretului-lege nr. 61/1990 iar art. 2 din acest din urmă act normativ defineşte noţiunea de „locuinţă” făcând referire expresă la elemente intrinseci care vizează destinaţia primită de imobil prin „construcţie” iar nu destinaţia ulterioară pe care ar primi-o prin prisma intereselor actualului proprietar.
Mai mult, acceptarea susţinerilor reclamantului, cu consecinţa obligării pârâtei la micşorarea patrimoniului propriu contrar voinţei sale şi făcând abstracţie de interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992 coroborate cu art. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990, ar constitui o gravă încălcare atât a dispoziţiilor art. 480 Cod civil care definesc prerogativele dreptului de proprietate cât şi a dispoziţiilor art. 136 din Constituţie, dispoziţii potrivit cărora „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”.
Potrivit art. 480 Cod civil, „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege”.
În concret, pârâta S.C. – S.A. Mangalia a dobândit dreptul de proprietate asupra Căminului muncitoresc C1 în anul 1996, acesta fiind adus de S.C. – S.A. ca aport în natură la capitalul social, alături de mai multe mijloace fixe, şi a înţeles ulterior, potrivit propriilor interese economice, să îl închirieze salariaţilor care nu dispuneau de locuinţe proprii.
Acceptarea susţinerilor reclamantului, în sensul că prin închirierea cu titlu de locuinţă de serviciu a camerelor din fostul cămin muncitoresc de nefamilişti acestea intră în sfera de aplicare a Legii nr. 85/1992, echivalează practic cu o ingerinţă gravă, nejustificată de interesul public şi neprevăzută de lege în dreptul de proprietate al societăţii pârâte în condiţiile în care orice altă destinaţie pe care ar fi acordat-o fostului cămin de nefamilişti nu ar fi atras incidenţa actului normativ invocat de reclamant în susţinerea cererii.
Or, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/1992 reprezintă o normă de justiţie socială, dând chiriaşilor posibilitatea să cumpere locuinţele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic iar nu posibilitatea de a cumpăra orice imobil căruia, ulterior intrării în vigoare a legii, proprietarul îi dă, potrivit propriilor interese economice, destinaţia de spaţiu de locuit.
De asemenea, instanţa apreciază că înfrângerea principiului autonomiei de voinţă şi obligarea pârâtei la a vinde imobilul litigios în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit împrejurarea că acesta reprezintă o locuinţă în sensul art. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990 ar constitui o gravă atingere a dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţie potrivit căreia „ nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Faţă de ansamblul considerentelor de fapt şi de drept anterior expuse, instanţa apreciază că cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta S.C. – S.A. nu este întemeiată şi o va respinge.
Având în vedere soluţia pronunţată asupra cererii formulate de către reclamant şi văzând şi dispoziţiile art. 60 Cod procedură civilă, instanţa va respinge ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu S.C. – S.A.
Faţă de dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă şi având în vedere soluţia pronunţată instanţa va obliga reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 476 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu apărător ales).
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă şi având în vedere soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în garanţie, instanţa va obliga pe pârâta S.C. – S.A. la plata către chematul în garanţie S.C. – S.A. a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată ( onorariu apărător ales).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMLE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă.
Respinge excepţiile necompetenţei materiale, nulităţii cererii de chemare în garanţie şi netimbrării, invocate de chematul în garanţie S.C. – S.A.
Respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C Ş domiciliat în – în contradictoriu cu pârâta S.C. – S.A. cu sediul în –
Respinge ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu S.C. – S.A. cu sediul în-.
Obligă reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 476 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu apărător ales).
Obligă pe pârâta S.C. – S.A. la plata către chematul în garanţie S.C. – S.A. a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu apărător ales).
Cu apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19.05.2010.
PREŞEDINTE, GREFIER,
NAL OC
Tehnored.jud.A.L.N/22.07.2010
Ex. 5.
