– Codul de procedură civilă: art. 322 pct. 2
Cazul de revizuire de la pct. 2 al art. 322 C. pr. civ. constituie o aplicare a principiului disponibilităţii precum şi a obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii, norma vizând inadvertenţele dintre obiectul pricinii şi ceea ce instanţa a hotărât. Ceea ce partea consideră că reprezintă „omisiuni” ale instanţei de recurs nu reprezintă inadvertenţe dintre obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât ci, cel mult, neanalizarea unor mijloacele de apărare, dar care nu deschid calea revizuirii.
De fapt, prin promovarea prezentei căi extraordinare de atac revizuentul urmăreşte să obţină, în urma rejudecării cauzei, respingerea recursului debitoarei, apreciind că în mod greşit instanţa de control judiciar a considerat că procedura de citare a părţii în primă instanţă nu a fost legal îndeplinită, lucru care este inadmisibil, fiindcă nu se pot repune în discuţie probleme (fapte şi împrejurări) care au fost soluţionate de instanţă cu ocazia rezolvării cauzei.
(Decizia civilă nr. 1329 din 9 noiembrie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin decizia civilă nr. 494 din 15 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2624/108/2009, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de debitoarea SC N. SRL Chişineu Criş împotriva sentinţei comerciale nr. 3225 din 10 noiembrie
2009 a Tribunalului Arad, pe care a casat-o în tot, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de control judiciar a constatat că recursul debitoarei este fondat deoarece imobilul situat în loc. Chişineu Criş, str. î., judeţul Arad, în care societatea recurentă a avut sediul, a aparţinut SC P. SRL, persoană juridică aflată în lichidare judiciară, procedură în care bunul a fost vândut la licitaţie către o altă persoană. Debitoarea SC N. SRL Chişineu Criş a fost citată, prin afişare, conform art. 921 C. pr. civ., la data de 25 septembrie 2009, la adresa din Chişineu Criş, str. î., judeţul Arad, dată la care societatea nu mai funcţiona la respectiva adresă, imobilul fiind vândut la licitaţie încă din 31 august 2009. Astfel, din motive obiective, recurenta nu a avut cunoştinţă de proces, fiind lipsită de posibilitatea de a se apăra. Nu are nicio relevanţă împrejurarea că în evidenţele registrului comerţului sediul debitoarei apare la aceeaşi adresă, deoarece, din motive străine de voinţa socială a acesteia, accesul la respectiva adresă era imposibil. Nu îi poate fi imputat părţii faptul că nu şi-a stabilit un alt sediu, pe care să îl menţioneze în registrul comerţului, întrucât perioada de timp dintre lipsirea sa de sediu şi afişarea citaţiei a fost prea scurtă.
împotriva deciziei de casare, în termen legal, a formulat cerere de revizuire administratorul judiciar A. IPURL Arad, invocând art. 322 pct. 2 C. pr. civ. şi solicitând admiterea acesteia, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea recursului debitoarei, fără cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1329 din 9 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 617/59/ 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de revizuire promovată de
administratorul judiciar A. IPURL Arad împotriva deciziei civile nr. 494 din 15 aprilie
2010 a aceleiaşi curţi de apel.
în considerente, instanţa a reţinut că este ştiut faptul că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac deoarece motivele pentru care poate fi introdusă o cerere de revizuire sunt prevăzute limitativ de legiuitor. Hotărârea judecătorească atacată prin intermediul revizuirii nu poate fi criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul pronunţării respectivei hotărâri. Cu alte cuvinte, în cadrul revizuirii nu se poate pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Revizuirea este o cale de atac de retractare, întrucât ea se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, căreia i se cere să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii. Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea judecătorească a fost justă în raport de actele dosarului existente la momentul pronunţării ei, însă ulterior, s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât, situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea hotărârii respective.
în legătură cu această cale extraordinară de atac trebuie avut în vedere că, potrivit prevederilor art. 322 C. pr. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere doar pentru una dintre situaţiile prevăzute la cele 9 puncte ale acestui articol.
Cazul de revizuire de la pct. 2 al art. 322 constituie o aplicare a principiului disponibilităţii, precum şi a obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii (de a se pronunţa asupra tuturor lucrurilor – capetelor de cerere – solicitate). Instanţa este ţinută să respecte cadrul procesual fixat de părţi, dar, în limitele acestui cadru, trebuie să soluţioneze pricina în întregul ei. Acest text de lege reglementează trei ipoteze, prima şi a treia fiind cazuri de ultra petita, mai exact, prima de extra petita, iar a treia de plus petita, cea de-a doua ipoteză fiind un caz de minus petita. Ca atare, norma vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât. Pe scurt, instanţa nu s-a pronunţat omnia petita, deşi, potrivit art. 129 alin. ultim din cod, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Textul analizat implică următoarele exigenţe: a) limitele judecăţii, sub aspectul obiectului acesteia, să fi fost determinate concret şi legal prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea recon-venţională ori prin cererea intervenientului voluntar şi principal; b) revizuentul să aibă în vedere obiectul cererii, nu temeiurile acesteia sau mijloacele de apărare; c) eroarea instanţei să se fi săvârşit involuntar; d) eroarea instanţei să nu privească motive de ordine publică, pe care ea le-a ignorat sau nu le-a invocat din oficiu, aşa cum îndeamnă alin. (2) al art. 306 C. pr. civ.; e) sub motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 să nu se formuleze cereri noi.
Pentru ca instanţa să se fi pronunţat minus petita trebuie ca ea „să nu se fi pronunţat asupra unui lucru cerut”. Cu alte cuvinte, instanţa, din greşeală, a omis să se pronunţe asupra unei cereri sau asupra unui capăt de cerere cu care ea a fost legal învestită. întrucât acest caz de revizuire vizează faptul că instanţa „nu s-a pronunţat”, revizuirea nu va fi admisibilă când cererea sau capătul de cerere a fost respins – a primit, aşadar, o rezolvare -, nici atunci când instanţa s-a pronunţat implicit şi nici atunci când instanţa a admis cererea numai în parte, în toate aceste situaţii instanţa „pronunţând” soluţia. Pe de altă parte, „soluţia” asupra cererii sau asupra unui capăt de cerere nu înseamnă, necondiţionat, rezolvarea în fond, instanţa putând dispune şi alte măsuri pe care legea i le permite.
Or, ceea ce administratorul judiciar consideră că reprezintă „omisiuni” ale instanţei de recurs – nepronunţarea asupra solicitării practicianului de a se depune de către debitoare dovezi privind efectuarea de plăţi, precum şi dovada evacuării societăţii din sediul proprietatea SC P.V. SRL – nu reprezintă inadvertenţe dintre obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât ci, cel mult, neanalizarea unor mijloacele de apărare, dar care nu deschid calea revizuirii. în fapt, ceea ce revizuentul urmăreşte prin promovarea prezentei căi extraordinare de atac este să obţină, în urma rejudecării cauzei, respingerea recursului debitoarei, apreciind că în mod greşit instanţa de control judiciar a considerat că procedura de citare a părţii în primă instanţă nu a fost legal îndeplinită, ceea ce este inadmisibil, fiindcă nu se pot repune în discuţie probleme (fapte şi împrejurări) care au fost soluţionate de instanţă cu ocazia rezolvării cauzei. Cum, din analiza deciziei atacate şi a cererilor părţilor nu rezultă incidenţa acestui motiv de revizuire, instanţa pronunţându-se strict în limitele procesuale fixate de părţi, Curtea constată că în speţă nu este aplicabil acest caz.
