Chiar dacă contestaţia debitoarei a fost respinsă de judecătorul fondului, acest fapt nu o poate împiedica, conform art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a art. 305 C. proc.civ., să producă probe în apărarea sa în faza de recurs, mai ales că respingerea contestaţiei nu a fost precedată de analizarea apărărilor debitoarei.
Decizia nr. 280/ 13 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 2681/91/2008 creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea a solicitat deschiderea procedurii în formă generală faţă de debitoarea SC „M.” SRL.
În motivarea cererii sale creditoarea a arătat că această societate datorează la bugetul consolidat al statului suma de 54.947 lei, sumă care întruneşte cerinţele impuse de Legea nr. 85/2006, în sensul că este certă lichidă şi exigibilă şi întruneşte şi cerinţa de prag valoric.
A mai arătat creditoarea că s-a încercat executarea silită a acestei creanţe în condiţiile Codului de procedură fiscală dar fără rezultat, deoarece debitoarea nu dispune de bunuri care să poată fi executate silit.
În dovedirea cererii sale creditoarea a depus la dosar copia titlurilor executorii ale creanţei pretinse , dovada lipsei bunurilor în patrimoniul debitoarei.
Debitoarea a contestat starea de la data de 29.10.2008, prin completările depuse la dosar.
Prin sentinţa comercială nr. 1183/27.11.2008 pronunţată în cauză de Tribunalul Vrancea s-a admis cererea creditoarei D.G.F.P. Vrancea şi s-a deschis procedura insolvenţei în formă generală împotriva debitoarei SC „M.” SRL, fiind numit, totodată, ca administrator judiciar, „K” IPURL Focşani.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, că debitoarea datorează bugetului consolidat al statului suma de 54.947 lei, creanţă find certă, lichidă şi exigibilă.
Această creanţă îndeplineşte şi cerinţa impusă de art. 3 pct. 2 din privind insolvenţa, respectiv este superioară valorii prag minime impuse de lege de 10.000 lei.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs debitoarea prin administratorul social, învederând faptul că prima instanţă a reţinut eronat îndeplinirea cerinţelor legale pentru deschiderea procedurii.
Astfel, susţine recurenta, cu înscrisurile ataşate contestaţiei, s-a dovedit la fond că creanţa invocată de D.G.F.P. Vrancea nu este certă, nici exigibilă şi că ultima plată făcută chiar către DGFP Vrancea datează nu din 19.09.2007, ci din 11.01.2008.
A mai arătat recurenta că:
În data de 14.12.2007 s-a plătit la bugetul asigurărilor sociale, suma de 11.040 lei, primind de la DGFP şi înştiinţarea nr. 909 privind stingerea creanţelor , în data de 11.02.2008.
Prin urmare, SC „M.” SRL nu se află în insolvenţă având activitate în continuare şi fonduri suficiente pentru a putea face faţă obligaţiilor de plată certe.
În dovedirea motivelor de recurs recurenta s-a folosit de proba cu înscrisuri, depunând la dosarul cauzei, în copie, facturi, chitanţe, extrase de cont şi contracte în derulare.
Pentru motivele arătate succint mai sus, recurenta a solicitat, în principal casarea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare şi în subsidiar, modificarea hotărârii în totalitate în sensul respingerii cererii formulate de DGFP Vrancea.
Creditoarea – intimată DGFP Vrancea a formulat întâmpinare în cauză prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului, apreciind că declaraţia de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi nu se face nici o dezvoltare a acestora.
Pe fond, aceeaşi intimată a solicitat respingerea recursului, considerând că sentinţa criticată este legală şi temeinică.
Analizând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. 1 C. proc.civ. excepţia nulităţii recursului, Curtea o apreciază nefondată, urmând a o respinge ca atare, pentru următoarele considerente:
Fiind vorba de o materie în care dreptul de apel este suprimat, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 3041 C. proc.civ.
Într-adevăr motivele de recurs în cauză nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 304 C. proc.civ. Instanţa de recurs, în cazurile prevăzute de art. 3041 C. proc.civ. poate examina cauza sub toate aspectele.
În speţă, deşi recurenta nu şi-a subsumat criticile vreunui temei de recurs, dintre cele expres enumerate de art. 304 C. proc.civ., nu se poate conchide în sensul nemotivării recursului, dispoziţiile art. 3041 C. proc.civ. impunând examinarea cauzei sub toate aspectele, cu atât mai mult a celor semnalate de recurentă, dar insuficient explicitate de aceasta.
Această posibilitate, coroborată cu principiul rolului activ al judecătorului, conform căruia instanţa are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, este menită să asigure părţilor o judecată echitabilă şi să conducă instanţa la cercetarea şi aprecierea tuturor aspectelor relevante pentru pronunţarea unei soluţii.
Pe fond, recursul este fondat;
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentă şi din oficiu, conform dispoziţiilor art.3041 C. proc.civ. Curtea apreciază că acesta este întemeiat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 85/2006, debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă, insolvenţa fiind definită ca stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.
Punctul 6 al aceluiaşi articol stabileşte ce se înţelege prin creditor îndreptăţit să solicite procedura deschiderii insolvenţei, şi anume creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă şi de mai mult de 30 de zile, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea pronunţa admiterea cererii şi, respectiv, declanşarea procedurii insolvenţei.
În speţă, aşa cum susţine recurenta, condiţia existenţei stării de insolvenţă în patrimoniul debitoarei nu este îndeplinită, parte din debitul datorat fiind stins prin plată, în recurs, debitoarea depunând înscrisuri din care rezultă că a efectuat plăţi către DGFP, precum şi către alte instituţii bugetare.
De asemenea, debitoarea a făcut dovada derulării unor contracte, a existenţei unui rulaj de capital prin conturile sale bancare.
Mai mult decât atât, rezultă din actele dosarului că parte considerabilă din sumele invocate de creditoare cu titlu de creanţă sunt în continuare incerte datorită faptului că fac obiectul unor contestaţii încă nesoluţionate pe fond.
În condiţiile achitării parţiale a creanţei şi a contestării unei părţi a creanţei datorate recurentei care are şi calitatea de creditor iniţiator al procedurii, Curtea apreciază că nu subzistă nici o raţiune pentru care soluţia pronunţată de instanţa de fond să fie menţinută.
Chiar dacă contestaţia debitoarei a fost respinsă de judecătorul fondului, acest fapt nu o poate împiedica, conform art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a art. 305 C. proc.civ., să producă probe în apărarea sa în faza de recurs, mai ales că respingerea contestaţiei nu a fost precedată de analizarea apărărilor debitoarei.
Indiferent de soluţia dată contestaţiei, rolul instanţei de recurs este de a aprecia dacă această stare de insolvenţă a fost corect stabilită faţă de debitoare de către judecătorul sindic. Or, din probele administrate în recurs (extrase de cont septembrie-decembrie 2008; facturi septembrie – decembrie 2008; contracte de credit pentru achiziţie bunuri) rezultă că societatea debitoare este un agent economic care funcţionează în mod normal, încasând şi achitând debite.
Deşi Legea nr. 85/2006 , în art. 33, prin instituirea termenului de 30 de zile în care debitoarea să nu fi făcut plăţi, instituie prezumţia de insolvenţă a debitoarei, acest fapt trebuie coroborat cu îndeplinirea condiţiilor impuse creanţei pentru a se putea admite cererea introductivă şi, respectiv, menţine debitoarea în procedură.
O atare interpretare este dictată, de altfel, chiar de scopul Legii nr. 85/2006 ce a fost gândită ca un instrument ce se doreşte echidistant între debitorul insolvent şi creditorii săi, menit să dea cea mai bună soluţie stării de insolvenţă a debitorului. Din perspectiva debitorului, scopul legii este atins dacă se reuşeşte reabilitarea acestuia şi reîntoarcerea lui la activitatea normală.
Pentru considerentele expuse mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 3 C. proc.civ., urmează a se admite recursul şi a se dispune modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii creditoarei.
