– Art.12 si art.13 din Legea nr.346/2004;
Daca o societate cu capital majoritar de stat are active închiriate catre întreprinderi mici sau mijlocii, acestea din urma au dreptul de a solicita locatorului vânzarea respectivelor active, în conditiile art.12 alin.1 lit. b) din Legea nr.346/2004.
În baza art.12 alin.2 din acelasi act normativ, societatea cu capital majoritar de stat este obligata sa încheie contractul de vânzare-cumparare, consimtamântul sau la vânzare fiind suplinit de legiuitor.
Dispozitiile OUG nr.88/1997 au caracter de norma generala în raport de dispozitiile Legii nr.346/2004, ele fiind aplicabile numai în masura în care legea speciala nu cuprinde reglementari specifice.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI-SECTIA A V- A COMERCIALA, DECIZIA COMERCIALA NR. 1322 din 20.09.2011)
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala sub nr.19703/3/2008, reclamanta SC LC SRL a chemat în judecata pe pârâta SC A 2000 SA pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta, sa se dispuna obligarea pârâtei sa încheie contractul de vânzare-cumparare pentru activul imobil – spatiu comercial în suprafata de 1005 mp situat în Bucuresti, sector 1, activ aflat în folosinta societatii reclamante în baza contractului de închiriere nr.639 din 19.09.2003 si a actelor aditionale la acesta.
În sustinerea actiunii reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâte, expertiza contabila si expertiza tehnica imobiliara, iar pârâta a solicitat în aparare probele cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei si expertiza tehnica imobiliara. Tribunalul a încuviintat pentru ambele parti proba cu înscrisuri si proba cu interogatoriu, respingând proba cu expertize tehnice de specialitate (contabila si imobiliara) ca nefiind utile cauzei fata de obiectul cererii de chemare în judecata – obligatie de a face.
Prin sentinta comerciala nr.5783/08.04.2009 tribunalul a admis actiunea astfel cum a fost formulata si a obligat pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumparare pentru activul imobil situat în Bucuresti, sector 1.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de fond a retinut ca reclamanta avea calitatea de “întreprindere mica” în întelesul legii nr. 346/2004, calitate în baza careia avea dreptul de a cumpara activul imobil – spatiu comercial – în suprafata de 1.005 mp din Bucuresti, sector 1, imobil aflat în folosinta sa conform contractului de închiriere nr. 639/19.09.2003 si a actelor aditionale la acesta.
S-a mai retinut ca pârâta avea calitatea solicitata de lege si anume era o societate comerciale cu capital integral de stat si ca ea a fost notificata în sensul încheierii acestui contract .
Referitor la investitiile efectuate de reclamanta la activul imobil ce facea obiectul actiunii, tribunalul a constatat ca acestea au fost evaluate prin raportul întocmit anterior introducerii cererii de chemare în judecata, cuantumul lor fiind mai mare de 15% si necontestat de pârâta.
Fata de toate aceste considerente, tribunalul a retinut ca reclamanta si-a probat sustinerile si anume îndeplinirea prevederilor legii nr. 346/2004 (art. 3 si art. 4 lit. b), art. 12), pârâta fiind cea care nu si-a îndeplinit obligatia legala de a vinde.
Ca urmare, în baza art. 12 alin. 1 si 2 din legea nr. 346/2004, cu aplicarea art. 1073-1076 Cod civil, tribunalul a admis actiunea si a obligat pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumparare a activului imobil din Bucuresti, sector 1.
Tribunalul a înlaturat sustinerile pârâtei referitoare la faptul ca spatiul în discutie nu poate fi considerat activ în sensul prevazut de OUG nr. 88/1997 si de legea nr. 346/2004 deoarece face parte dintr-un ansamblu cu o suprafata mai mare, retinând ca este nerelevant în speta încadrarea spatiului în litigiu în contextul general, aceasta situatie neputând afecta încadrarea în textul special de lege, respectiv art. 12 alin. 1 li. b) si art. 12 alin. 2 din legea nr.346/2004 (temei al actiunii invocat de reclamanta si recunoscut si de pârâta prin raspunsul la întrebarea nr.2 din interogatoriul formulat de reclamanta).
Împotriva acestei sentinte comerciale a declarat apel, în termen legal, pârâta SC A 2000 SA, acesta fiind înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a V-a Comerciala sub acelasi numar unic 19703/3/2008.
În motivarea apelului, legal timbrat, apelanta – pârâta a aratat ca instanta de fond în mod netemeinic si nelegal a înlaturat sustinerile sale referitoare la caracteristicile spatiului a carei vânzare s-a solicitat. Astfel, spatiul în suprafata de 1005 mp face parte integranta din activul “Depozit de carte”si nu reprezinta un “activ” în sensul art. 3 lit. d) din OUG nr. 88/1997, text de lege ce are în vedere si “terenul aferent”. Mai mult, acest spatiu nu poate fi separat si organizat independent, în special în privinta terenului aferent, el fiind doar o parte integranta inseparabila a activului “Depozit” în suprafata totala de 5234 mp.
Nici înregistrarea la registrul comertului a spatiului închiriat ca punct de lucru al intimatei – reclamante nu are relevanta în cauza, înscrierea acestei mentiuni realizându-se pe baza contractului de închiriere, judecatorul – delegat la registrul comertului neavând competenta de a verifica situatia juridica a spatiului închiriat si cu atât mai putin îndeplinirea conditiilor speciale impuse de OUG nr. 88/1997 si de legea nr. 346/2004.
Apelanta – pârâta a mai sustinut ca dispozitiile OUG nr. 88/1997 sunt aplicabile în cauza având în vedere calitatea sa de societate comerciala cu capital integral de stat, ce se înscrie în sfera de aplicabilitate a dispozitiilor acestui act normativ.
Hotarârea instantei de fond a fost criticata si sub aspectul modului de apreciere a îndeplinirii conditiilor speciale impuse de art. 27 din OUG nr. 88/1997 privind valoarea investitiilor efectuale de reclamanta în spatiul închiriat. Astfel, instanta s-a bazat pe un raport de evaluare extrajudiciara ce nu a fost însusit si de societatea apelanta si a respins cererea de încuviintare a probei cu expertiza tehnica de specialitate care sa evalueze în mod corect spatiul închiriat si investitiile efectuate.
Apelanta – pârâta a mai aratat ca în mod gresit s-a retinut de catre tribunal ca în cauza sunt îndeplinite conditiile impuse de art. 12 alin. 1 si alin. 2 din legea nr. 346/2004 si de art. 27 din OUG nr. 88/1997, atâta timp cât în cauza nu exista un raport de evaluare acceptat de catre societatea apelanta.
În drept, apelanta – pârâta a invocat dispozitiile art. 282 si urmatoarele Cod procedura civila, dispozitiile legii nr. 346/2004 si ale OUG nr. 88/1997.
În cauza intimata-reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, aratând ca spatiul din care face parte si suprafata de 1005 mp a permis împartirea lui, dovada fiind închirierile realizate de apelanta prin mai multe contracte de închiriere, existente concomitent si cu mai multe societati comerciale, inclusiv cu societatea intimata, fiecare dintre aceste societati desfasurându-si activitatea în mod independent în spatiile închiriate.
Mai mult, conditia ceruta de legea nr. 346/2004 (temeiul de drept al cererii de chemare în judecata) este existenta contractului de închiriere, orice ale sustineri ale apelantei excedând limitele învestirii instantei.
Împrejurarea ca spatiul în suprafata de 1005 mp face parte dintr-o suprafata mai mare de 5.234 mp nu poate constitui un impediment sau o interdictie în realizarea vânzarii, atâta timp cât nici un act normativ nu prevede o astfel de restrictie.
Referitor la înregistrarea în registrul comertului a societatii intimate-reclamante ca având punct de lucru în spatiul în litigiu, aceasta mentiune nu este lipsita de relevanta caci punctul de lucru nu înseamna doar locatie, spatiu, ci si activitatea ce se desfasoara în respectivul spatiu, deci functionarea propriu-zisa.
Intimata-reclamanta a mai aratat ca temeiul de drept al actiunii sale este legea nr. 346/2004, lege speciala si derogatorie de la cadrul legal invocat de apelanta. Prin urmare, orice alte dispozitii legale nu au relevanta în cauza.
În ceea ce priveste critica adusa raportului de evaluare extrajudiciara, intimata-reclamanta a precizat ca acest raport a fost întocmit de catre o societate de evaluare agreata de A.V.A.S si aflata pe lista acestei autoritati, fiind verificat de catre instanta de fond.
S-a mai sustinut de catre intimata-reclamanta ca instanta de fond a retinut corect îndeplinirea conditiilor impuse de art. 12 alin. 1 si alin. 2 din legea nr. 346/2004. Astfel, în urma solicitarii chiriasului, proprietarul era obligat ca de buna voie, fara litigiu, sa procedeze la încheierea contractului, ulterior îndeplinirii acestei prime obligatii urmând negocierea pretului si evaluarea de catre un expert acceptat de ambele parti. Cum aceste obligatii sunt succesive si nu concomitent, iar apelanta – pârâta a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumparare, este evident ca negocierea nu a avut loc, iar raportul de evaluare acceptat de societatea apelanta – pârâta nu poate exista.
Fata de toate aceste aparari, intimata – reclamanta a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
În sustinerea apelului, apelanta – pârâta a solicitat proba cu înscrisuri si expertiza tehnica imobiliara, iar intimata-reclamanta a solicitat în aparare proba cu înscrisuri, Curtea încuviintând pentru ambele parti proba cu înscrisuri si respingând proba cu expertiza ca nefiind utila cauzei.
Prin decizia comerciala nr. 78/09.02.2011 Curtea a respins apelul declarat de apelanta – pârâta ca nefondat, retinând ca hotarârea instantei de fond este legala si temeinica.
În motivarea deciziei Curtea a retinut ca este nefondata critica apelantei referitoare la neîndeplinirea de catre spatiul în litigiu a conditiei de a putea fi organizat si de a functiona independent. Astfel, tinând seama de dispozitiile art. 13 din legea nr.346/2004 si de împrejurarea ca însasi apelanta a împartit spatiul, închiriindu-l mai multor societati comerciale independente una fata de cealalta, printre acesta aflându-se si intimata – reclamanta, Curtea a opinat în sensul îndeplinirii conditiei impusa de lege pentru ca un spatiu se poata fi considerat “activ”.
În ceea ce priveste relevanta acordata de instanta de fond înregistrarii în registrul comertului a spatiului închiriat ca punct de lucru al intimatei-reclamante, Curtea a apreciat ca si acest motiv de apel este nefondat deoarece, pe de o parte, instanta de fond nu a dat eficienta acestei situatii în calificarea spatiului ca activ în sensul art. 13 din legea nr.346/2004, ci a retinut ca activul este functional, iar pe de alta parte o astfel de mentiune în registrul comertului poate face dovada utilizarii efective a spatiului si a faptului ca exista o prezumtie puternica în sensul ca acesta este functional.
Au fost apreciate ca nefondate si criticile referitoare la neîndeplinirea conditiilor impuse de art. 27 din OUG nr. 88/1997 privind valoarea investitiilor efectuate de intimata în spatiul închiriat, aceste critici fiind infirmate de înscrisurile aflate la dosar (raspunsurile apelantei-pârâte la interogatoriul formulat de intimata – reclamanta, raportul de evaluare si fisa de inventar a spatiului).
Curtea a mai retinut ca apelanta-pârâta în mod sistematic a refuzat sa-si exprime acordul la vânzarea spatiului si negocierea pretului, desi intimata-reclamanta a solicitat acest acord în mai multe rânduri, astfel ca apare ca evident ca negocierea pretului nu a avut loc si nici nu s-a putut întocmi un raport de evaluare a spatiului de catre un expert agreat de parti.
Împotriva acestei decizii comerciale nr. 78/09.02.2010 a declarat recurs apelanta – pârâta SC A 2000 SA, acesta fiind solutionat de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Comerciala prin decizia nr. 2475/29.06.2010 în sensul admiterii lui, casarii deciziei recurate si trimiterii apelului spre rejudecare aceleiasi instante.
Prin decizia de casare s-a retinut ca dispozitia instantei prin care a dispus asupra obligatiei recurentei – pârâte de a încheia contractul de vânzare-cumparare în baza legii nr. 346/2004 în privinta întregului imobil, în suprafata totala de 5234 m.p, desi intimata – reclamanta a solicitat încheierea contractului de vânzare-cumparare pentru activul în suprafata de 1005 mp, încalca principiul disponibilitatii în procesul civil si constituie un plus petita.
Au fost gasite întemeiate si criticile recurentei – pârâte ce vizau situatia juridica a terenului aferent imobilului ce a facut obiectul încheierii, prin prisma dispozitiilor art. 3 lit. d) din OUG nr. 88/1997, situatie cu privire la care instantele de fond nu au facut statuari.
De asemenea, prin decizia de casare s-a retinut ca proba cu expertiza judiciara a fost respinsa în mod nelegal, administrarea ei fiind necesara pentru analizarea posibilitatii partajarii bunului si functionarii sale independente, precum si pentru determinarea valorii investitiilor, în lumina art. 27 din OUG nr. 88/1997.
În apel dupa casare, cauza a fost înregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a V-a Comerciala sub nr. 12049/2/2010.
În apel s-a formulat cerere de interventie în interesul intimatei-reclamante de catre intervenienta SC ECPT SRL, cerere ce a fost încuviintata în principiu în sedinta publica din 22.02.2011.
Curtea, fata de dispozitiile deciziei de casare si de prevederile art. 315 alin.1 Cod procedura civila, a pus în discutia partilor necesitatea efectuarii unei expertize contabile si a unei expertize tehnice imobiliare, probe ce au fost încuviintate si administrate în cauza.
Analizând hotarârea atacata în raport de criticile invocate prin motivele de apel si în raport de considerentele deciziei de casare, conform art. 315 Cod procedura civila, Curtea a constatat urmatoarele:
Prin cererea de chemare în judecata intimata – reclamanta SC LC SRL a solicitat instantei sa dispusa obligarea apelantei – pârâte SC A 2000 SA sa încheie contractul de vânzare-cumparare pentru activul imobil – spatiu comercial în suprafata de 1005 m.p. situat în Bucuresti, sector 1, aflat în folosinta societatii reclamante în baza contractului de închiriere nr. 639/19.09.2003 si a actelor aditionale la acesta. Temeiul de drept invocat de intimata-reclamanta în sustinerea actiunii sale a fost Legea nr. 346/2004, astfel cum rezulta din cererea introductiva si din precizarile ulterioare facute atât în fond, cât si în caile de atac.
Art. 12 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiintarii si dezvoltarii întreprinderilor mici si mijlocii prevede ca activele disponibile utilizate de întreprinderile mici si mijlocii în baza contractului de închiriere încheiat cu societatile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului, la pretul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de parti, dupa deducerea investitiilor efectuate în activ de catre locatar.
Art. 13 alin. 1 din acelasi act normativ defineste, în contextul respectivei legi, notiunea de “activ” ca fiind unitati de productie, subunitati, sectii, spatii comerciale, spatii de cazare ori alte bunuri de acelasi gen din patrimoniul unei societati comerciale cu capital majoritar de stat, ce pot fi utilizate sa functioneze independent.
Din interpretarea logica si gramaticala a acestui text de lege a rezultat ca legiuitorul, pentru imobilele incluse în categoria “activelor” în contextul legii nr. 346/2004, nu a avut în vedere si terenul aferent acelor spatii definite drept “active”.
Prin urmare, prima critica invocata de apelanta -pârâta potrivit careia spatiul comercial pentru care intimata-reclamanta a solicitat obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumparare în baza legii nr. 346/2004 nu reprezinta un activ deoarece el face parte dintr-un depozit mai mare, iar terenul aferent nu poate fi separat, apare ca nefondata. Dispozitiile art. 3 lit. d) din OUG nr. 88/1997 invocate de apelanta – pârâta (dispozitii potrivit carora în întelesul acelei ordonante activele includ si terenul destinat respectivelor bunuri) nu au aplicabilitate în speta. Legea nr. 346/2004 constituie temeiul de drept al actiunii, ea având caracter special în raport de OUG nr. 88/1997 si cuprinzând si o definitie a “activelor” în întelesul respectivului act normativ, definitie ce nu include si terenul aferent constructiilor. Asadar, legiuitorul a înteles, în cazul legii nr. 346/2004, sa nu mai includa în notiunea de “activ” si terenul aferent cladirii (ca în cazul OUG nr. 88/1997).
Fata de cele retinute mai sus din care a rezultat aplicabilitatea în cauza a dispozitiilor speciale cuprinse în legea nr.346/2004, erau nefondate si criticile potrivit carora instanta ar fi trebuit sa aplice dispozitiile cuprinse în OUG nr. 88/1997 având în vedere calitatea apelantei-pârâte de societate comerciala cu capital integral de stat. OUG nr. 88/1997 reglementeaza privatizarea societatilor comerciale, în timp ce legea nr.346/2004 a fost adoptata în scopul stimularii înfiintarii si dezvoltarii întreprinderilor mici si mijlocii, aceasta din urma fiind temeiul de drept al actiunii introductive de instanta.
Dispozitiile legii nr. 346/2004 s-ar putea completa cu norma generala din OUG nr. 88/1997 numai acolo unde legea speciala nu ar cuprinde reglementari si numai în privinta societatilor comerciale cu capital majoritar de stat. Dispozitiile speciale cuprinse în legea nr.346/2004 ce sunt derogatorii de la dreptul comun (exemplu: notiunea de activ disponibil al unei societati comerciale cu capital majoritar de stat) nu pot fi înlaturate prin invocarea normelor generale din OUG nr. 88/1997.
Au fost nefondate si criticile potrivit carora judecatorul fondului a acordat relevanta înregistrarii în registrul comertului a spatiului închiriat ca punct de lucru al intimatei-reclamante, desi judecatorul delegat la registrul comertului nu avea competenta de a verifica situatia juridica a spatiului închiriat si îndeplinirea conditiilor speciale impuse de legea nr.346/2004. Asta deoarece, din considerentele sentintei atacate, a rezultat ca instanta de fond a avut în vedere înregistrarea în registrul comertului a spatiului în litigiu, ca si punct de lucru al intimatei-reclamante, ca fiind o proba a faptului ca activul este functional si nicidecum o dovada a îndeplinirii conditiilor cumulative impuse de legea nr.346/2004.
Ultima critica referitoare la lipsa unui raport de evaluare acceptat de ambele parti a aparut ca întemeiata. Instanta de fond a apreciat îndeplinita aceasta cerinta impusa de art. 12 alin. 1 lit. b) din legea nr.346/2004 prin prisma raportului de expertiza extrajudiciara întocmit de SC ROMCONTROL SA, desi nu exista nici o dovada ca acel raport efectuat la solicitarea intimatei – reclamante ar fi fost acceptat si de apelanta – pârâta .
În apel dupa casare, Curtea a administrat proba cu expertiza contabila pentru a se determina valoarea activului si ponderea investitiilor efectuate de intimata-reclamanta în acest activ, dându-se astfel eficienta criticii referitoare la neefectuarea în cauza a unei expertize de specialitate.
De asemenea, fata de considerentele deciziei de casare prin care s-a retinut necesitatea efectuarii unei expertize tehnice imobiliare si tinând seama de dispozitiile art. 315 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea a administrat si proba cu expertiza tehnica imobiliara pentru a se determina daca activul în discutie putea fi partajat în vederea functionarii sale independente, inclusiv sub aspectul utilitatilor aferente.
În urma administrarii acestor probe a rezultat ca activul imobil – spatiu comercial în suprafata de 1005 mp putea fi partajat de restul imobilului-depozit din care facea parte, putând functiona independent. De asemenea, exista posibilitatea separarii tuturor utilitatilor aferente acestuia. În ceea ce priveste investitiile efectuate de intimata-reclamanta, acestea erau mai mari de 15% din valoarea activului.
Având în vedere ca prin cererea de chemare în judecata intimata – reclamanta a solicitat obligarea apelantei – pârâte sa încheie contractul de vânzare-cumparare pentru activul imobil – spatiu comercial în suprafata de 1005 mp situat în Bucuresti, sector 1, iar instanta de fond prin sentinta comerciala nr. 5783/08.04.2009 a dispus obligarea apelantei – pârâte sa încheie contractul de vânzare-cumparare pentru activul imobil situat în Bucuresti, sector 1, tinând cont si de decizia de casare pronuntata de instanta de recurs, decizie prin care s-a retinut încalcarea principiului disponibilitatii si acordarea de catre instanta de fond a mai mult decât s-a cerut (plus petita), în baza art. 296 raportat la art. 315 Cod procedura civila, Curtea a admis apelul declarat de apelanta – pârâta SC A 2000 SA si, fata de natura obiectului cererii introductive, a schimbat în tot hotarârea apelata în sensul ca a admis actiunea si a obligat pârâta sa încheie contractul de vânzare-cumparare pentru activul în litigiu în limita învestirii instantei, respectiv pentru 1005 m.p.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre Curtea a retinut, fata de probele administrate în cauza, ca erau îndeplinite conditiile cerute de legea nr. 346/2004 pentru încheierea contractului de vânzare-cumparare a activului – spatiu comercial situat în Bucuresti, sector 1, în suprafata de 1005 mp, în favoarea intimatei-reclamante SC LC SRL.
Astfel, intimata-reclamanta avea calitatea de întreprindere mica conform art. 3 din legea nr. 346/2004 (aspect retinut si motivat de instanta de fond si necontestat de apelanta-pârâta), utilizeaza spatiul în discutie în baza contractului de închiriere nr. 639/19.09.2003, contract al carui termen a fost prelungit succesiv pâna la 31.12.2011 si a solicitat apelantei – pârâte vânzarea acestui spatiu conform art. 12 alin. 1 lit. b) (conform înscrisurilor aflate la filele 60-69 dosar fond). De asemenea, activul în litigiu putea fi organizat sa functioneze independent (potrivit concluziilor expertizei tehnice imobiliare) si se încadra în notiunea de activ disponibil, el nefiind utilizat de apelanta – pârâta de mai mult de 3 luni (contractul de închiriere cu intimata – reclamanta fiind încheiat înca de la 19.09.2003, data de la care activul era utilizat de aceasta întreprindere mica). Asadar, erau îndeplinite si cerintele impuse de art. 13 alin. 1 si alin. 2 din legea nr. 346/2004.
Apelanta -pârâta avea calitatea de societate comerciala cu capital majoritar de stat (conform înscrisurilor aflate la filele 73-75 fond), calitate în care, potrivit art. 12 alin. 2 din legea nr.346/2004 avea obligatia ca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii de catre intimata-reclamanta, sa încheie contractul de vânzare-cumparare prevazut la art. 12 alin. 1 lit. b).
Cum apelanta-pârâta nu a respectat aceasta obligatie legala, desi erau îndeplinite toate conditiile cerute de legea speciala nr.346/2004 (conditii mentionate anterior referitoare la calitatile partilor si la caracteristicile activului disponibilizat de spatiu închiriat, care poate fi organizat sa functioneze independent, spatiu în care locatarul a efectuat, cu acordul proprietarului, investitii în valoare mai mare de 15% din valoarea activului închiriat), în baza art. 12 alin. 2 din legea nr.346/2004 coroborate cu art. 1073-1076 Curtea a admis actiunea si a obligat pârâta sa încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumparare pentru activul imobil în suprafata de 1005 m.p. (spatiu comercial), activ situat în Bucuresti, sector 1 si care facea obiectul contractului de închiriere încheiat de parti sub nr. 639/19.09.2003 cu actele aditionale ulterioare.
Curtea a înlaturat sustinerile apelante-pârâte potrivit carora nu putea fi obligata la încheierea contractului de vânzare-cumparare în lipsa consimtamântului sau, având în vedere ca însusi legiuitorul a suplinit consimtamântul societatii comerciale cu capital majoritar de stat la vânzarea activelor, conform art. 12 alin. 2 din legea nr.346/2004. Astfel, în acest text de lege se prevede ca societatile comerciale cu capital majoritar de stat “sunt obligate ca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de catre întreprinderile mici si mijlocii, sa încheie contractele de vânzare-cumparare prevazute la alin. 1 lit. b)”.
Ca urmare a admiterii apelului declarat de apelanta-pârâta SC A 2000 SA, Curtea a respins cererea de interventie accesorie formulata în apel de catre SC ECPT SRL, în interesul intimatei – reclamante, ca nefondata.
În baza art. 274 Cod procedura civila, Curtea a obligat intimata la plata catre apelanta a sumei de 2508,3 lei reprezentând cheltuieli de judecata (în apel: taxa judiciara de timbru de 4 lei, timbru judiciar de 0,15 lei, 2500 lei onorariu expertize; în recurs: taxa judiciara de timbru de 4 lei si timbru judiciar de 0,15 lei, conform prevederilor legale). Curtea nu a acordat apelantei si restul cheltuielilor invocate a fi fost facute în recurs si în contestatia în anulare având în vedere ca ordinele de plata nu erau însotite si de facturile aferente, nefacându-se astfel dovada ca respectivele cheltuieli erau în legatura cu prezenta cauza.
2
