Obligaţie de predare – Conţinut
2.42. Obligaţia de predare constă în predarea mărfii şi a documentelor mărfii, inclusiv a documentelor administrative, a accesoriilor mărfii şi a tot ceea ce a fost destinat uzului său perpetuu (art. 1325 din Codul civil român), astfel încât cumpărătorul să poată
folosi marfa potrivit naturii şi destinaţiei sale. (Sentinţa nr. 146 din 27 noiembrie 1997)
Plata anticipată a preţului – Neexecutarea obligaţiei de livrare de către vânzător
2.43. Vânzătorul care a primit anticipat preţul, fară să fi efectuat obligaţia de livrare a mărfii, datorează cumpărătorului restituirea sumei cu dobânzile aferente, cât şi daunele în completare, la calculul acestora urmând să se ţină seama de coeficientul periodic de creştere a nivelului dobânzilor acordate de banca creditorului (cumpărătorului) în intervalul dintre data notificării vânzătorului pentru rambursarea sumei şi până la plata efectivă pe baza unui document oficial al băncii. (Sentinţa nr. 42 din 6 octombrie 1994)
Dreptul de opţiune al vânzătorului în cazul neîndeplinirii obligaţiei de către cumpărător
2.44. în condiţiile art. 68 alin. 1 din Codul comercial, când cumpărătorul unui lucru nemişcător nu-şi îndeplineşte obligaţiunea sa, vânzătorul este cel care are alegerea între depunerea lucrului vândut la o casă de comerţ pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului sau vânzarea către un terţ.
Prin urmare, nu se poate imputa vânzătorului, ţinând seama de caracterul perisabil, că a optat pentru vânzarea de îndată a bunurilor, cu consecinţa valorificării dreptului de a obţine daune-interese. (Sentinţa nr. 11 din 8 aprilie 1994)
Obligaţie de livrare – Clauza DDUINCOTERMS – Conţinut
2.45. în conformitate cu clauza DDU INCOTERMS, care înseamnă delivered duty unpaid (livrat taxe vamale neplătite), vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului la locul convenit din ţara cumpărătoare, el trebuind să suporte costurile şi riscurile legate de aducerea mărfii în acest loc.
în cadrul clauzei DDU prin contract se menţionează că exportatorul transferă proprietatea precum şi riscurile către importator în momentul predării mărfii la destinaţia stabilită. (Sentinţa nr. 21 din 4 februarie 1999)
Clauza de vânzare DAF DELIVERGO – Obligaţiile vânzătorului
2.46. Termenul DAF DELIVERGO (delivered at frontier) este folosit uzual pentru transportul mărfii pe calea ferată. în conformitate
cu această clauză contractuală, se consideră că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare a mărfii în momentul în care aceasta a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, vămuită pentru export, la punctul şi la locul convenit la frontieră, dar înainte de punctul vamal al ţării limitrofe. (Sentinţa nr. 14 din 26 ianuarie 1999)
Obligaţia vânzătorului de a livra marfa contractată la termenele convenite
2.47. Vânzătorul este obligat să respecte termenele de livrare a mărfii, stabilite prin contractul de comerţ exterior, fară să fie necesar să aştepte cereri de livrare din partea cumpărătorului, dacă o asemenea condiţie nu a fost convenită prin contract. (Sentinta nr. 10 din 7 aprilie 1972)
Refuzul livrării pentru incertitudinea încasării preţului mărfii
2.48. Vânzătorul poate să refuze livrarea mărfii contractate dacă acreditivul deschis la banca de la sediul cumpărătorului dintr-un alt stat cuprinde condiţii care nu oferă certitudinea încasării preţului datorat. (Sentinţa nr. 93 din 27 martie 1978)
Refuzul predării mărfii pentru neplata preţului
2.49. în conformitate cu art. 1322 din Codul civil român, aplicabil în cauză, vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată. în consecinţă, faptul că în speţă furnizorul a întrerupt livrările din cauza debitelor restante ale cumpărătorului se justifică.
Susţinerea acestui din urmă că, în virtutea unei practici existente între părţi, putea să depăşească cu 6 până la 8 săptămâni termenele de plată fixate în contract, fiind o afirmaţie care contrazice clauzele scrise ale acestuia, nu poate fi dovedită cu martori, o asemenea probă fiind inadmisibilă, potrivit art. 1191 alin. 2 din Codul citat. (Sentinţa nr. 23 din 26 martie 1974)
Obligaţie de livrare – Toleranţe de calitate prevăzute prin contractul de vânzare comercială
2.50. Prin raportare la clauza din contractul de vânzare comercială internaţională, care prevede o toleranţă de 10% în plus sau în minus „la opţiunea vânzătorului”, lipsa unei cantităţi de marfă de 10% din totalul pe care trebuia să-l livreze nu poate fi considerată o neexecutare a obligaţiei de către vânzător. în consecinţă, pentru
această diferenţă nu pot fi aplicate sancţiunile patrimoniale stabilite prin contract. (Sentinţa nr. 158 din 19 iunie 1980)
îndeplinirea obligaţiei de livrare – Aplicarea toleranţei
2.51. Toleranţa de 3% prevăzută de contractul de vânzare internaţională poate fi luată în considerare numai dacă vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare la care s-a angajat. în acest caz, eventualele lipsuri cantitative constate cu ocazia recepţiei şi primirii mărfii pot fi socotite ca justificate, în limita toleranţei admise prin contract.
Dacă însă nu s-a livrat nimic, vânzătorul nu poate să invoce în favoarea sa toleranţa cantitativă stipulată prin contract. (Sentinţa nr. 219 din 17 octombrie 1980)
Livrări succesive – Mod de imputaţie
2.52. în lipsă de înţelegere între părţi, se consideră că un lot de mărfuri predat cu întârziere de către vânzător este livrat în contul datoriei celei mai vechi, dacă datoriile sunt de egală natură. Soluţia se întemeiază pe prevederile art. 1113 alin. 2 din Codul civil român, aplicabil în cauză, text potrivit căruia, dacă în chitanţă nu se specifică nimic în legătură cu modul de imputaţie, iar datoriile sunt de egală natură, imputaţia se face asupra celei mai vechi. (Sentinţa nr. 28 din 2 iulie 1971)
Obligaţia privind plata preţului
2.53. în temeiul prevederilor contractuale şi ale legii române (art. 969 şi art. 1073 Cod civil), aplicabile şi litigiilor comerciale, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, creditorul având dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei. Principala obligaţie a cumpărătorului este plata preţului la ziua şi locul determinat prin contract potrivit art. 1361 din Codul civil, obligaţie care este prevăzută de altfel şi în Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980). (Sentinţa nr. 10 din 21 ianuarie 1999; sentinta nr. 64 din 6 aprilie 2000)
Neexecutarea obligaţiei de livrare a mărfurilor în contrapartidă -Consecinţe
2.54. în cazul contractelor comerciale având ca obiect livrări de mărfuri în contrapartidă, partea contractantă care este în imposibilitate să livreze integral marfa convenită, este obligată să plătească celeilalte părţi „in cash” (în numerar) ceea ce nu a executat în natură. (Sentinţa nr. 36 din 26 iulie 1994)
Neexecutarea obligaţiei de livrare în contrapartidă – Stabilirea preţului
2.55. în cadrul contractului de schimb de mărfuri trebuie să primeze executarea în natură a obligaţiilor.
în caz contrar, partea aflată în imposibilitate să livreze marfa contractată în termenul stipulat datorează celeilalte părţi despăgubiri la calcularea cărora se vor avea în vedere preţurile de la data dezdăunării, cele avute în vedere la data încheierii contractului nemaifiind actuale. (Sentinţa nr. 25 din 26 mai 1994)
Momentul plăţii – Livrare integrală
2.56. Din caracterul sinalgamatic al contractului de vânzare internaţională decurge consecinţa reciprocităţii şi concomitenţei în executarea obligaţiilor asumate. în consecinţă, vânzătorul îndeplinindu-şi integral obligaţia de a preda bunurile convenite, cumpărătorul este, la rândul său, obligat să îşi îndeplinească îndatorirea corelativă de a plăti preţul în întregime. (Sentinţa nr. 22 din 16 iunie 1972)
Momentul plăţii
2.57. Potrivit art. 1361 Cod civil, principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul în ziua determinată prin contract.
Cum prin contract s-a prevăzut că plata ultimei tranşe de preţ va avea loc la data punerii în funcţiune a instalaţiilor vândute, dar în termen de cel mult şase luni de la livrare, refuzul cumpărătorului de plăti după împlinirea acestui termen sub motiv că beneficiarul direct nu este încă în măsură să instaleze utilajele, este vădit nejustificat, întrucât el nu îşi poate invoca propria culpă, constând în neasigurarea punerii în funcţiune a bunurilor vândute în termenul limită stipulat în contractul de vânzare. (Sentinţa nr. 76 din 4 iulie 1996)
Momentul plăţii – Clauza „EX WORKS”
2.58. Neachitarea facturilor de către cumpărător în termenul stipulat, sub pretextul că marfa ar fi sosit cu întârziere la destinaţie, nu are nici o justificare câtă vreme livrarea a avut loc în condiţiile contractual convenite ale clauzei EX WORKS INCOTERMS 1990, potrivit cărora vânzătoarea şi-a îndeplinit obligaţia contractuală prin „predarea la plecare” a mărfurilor. (Sentinţa nr. 64 din 4 iunie 1996)
Modalitatea plăţii – Acreditiv – Erori
2.59. Neîncasarea contravalorii mărfurilor livrate este imputabilă exclusiv cumpărătorului în situaţia în care banca ordonatoare a refuzat transmiterea acreditivului la banca mandatară din ţara vânzătorului pentru erorile grave strecurate în documentele prezentate, cum ar fi numărul contractului, specificaţiile produselor vândute, numele băncii vânzătorului şi alte elemente prevăzute în contract. (Sentinţa nr. 63 din 31 mai 1996)
Momentul când plata devine exigibilă
2.60. Din caracterul sinalgamatic al contractului de vânzare internaţională decurge consecinţa reciprocităţii şi concomitenţei în îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Suma reprezentând plata preţului este exigibilă potrivit art. 1294 Cod civil, aplicabil în vânzările comerciale, în momentul livrării mărfii. Faptul că reclamanta a înţeles să sprijine pârâta la valorificarea unor mărfuri pentru a debloca situaţia sa financiară nu poate fi folosit împotriva sa, pentru a o împiedica să obţină suma datorată, pe motiv că aceasta nu este exigibilă. (Sentinţa nr. 80 din 25 mai 1998)
Termen de graţie – Inadmisibilitate în obligaţiile comerciale
2.61. Având în vedere că, potrivit art. 44 Cod comercial, în obligaţiile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil, cererea pentru stabilirea unui astfel de termen prin hotărârea arbitrală, în scopul efectuării plăţii în mod eşalonat, nu este admisibilă. (Sentinţa nr. 14 din 21 aprilie 1994)
Preţ – Reactualizare
2.62 în materie comercială, în condiţiile deprecierii monedei, dacă preţul mărfii livrate nu a fost plătit la termenul stabilit prin contract, vânzătorul are dreptul să ceară, în virtutea principiului reparării integrale a daunelor, pe lângă preţul restant, şi despăgubiri
egale cu diferenţa dintre preţul contractual al mărfii livrate şi preţul actual.
Ca şi în cazul vânzării-cumpărării coactive, prevăzută de art. 68 din Codul comercial, în care partea păgubită prin neexecutare are dreptul şi la diferenţa dintre preţul contractual şi cel efectiv realizat, tot astfel şi în cazul creşterii preţurilor, datorită deprecierii accentuate a monedei, vânzătorul are dreptul să ceară preţul actual al mărfii livrate şi neplătite potrivit contractului. (Sentinţa nr. 52 din 25 martie 1999)
Imputaţia plăţii – Condiţii
2.63. Potrivit art. 1113, alin. 2 din Codul civil român, aplicabil în cauză, dacă mai multe datorii ajunse la termen sunt de egală natură, plata făcută de către debitor se impută – în lipsa unei menţiuni diferite în chitanţă – asupra datoriei celei mai vechi. Aceste dispoziţii nu pot să opereze ca o prezumţie a voinţei debitorului de a imputa plata asupra datoriei mai vechi decât referitor la o datorie pe care a recunoscut-o, iar nu asupra unei datorii pe care o contestă. (Sentinţa nr. 127 din 13 mai 1980)
Modalitate de plată – Nota de promis
2.64. Nota de promis (Promissory note), emisă de pârâtă ca mod de plată, are valoarea unui bilet la ordin cu condiţia cuprinderii tuturor elementelor prevăzute de art. 104 din Legea nr. 58/1937.
Potrivit art. 105 din aceeaşi lege, „titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate nu va fi socotit bilet la ordin, afară de cazurile arătate în alineatele 2, 3 şi 4 referitoare la determinarea scadenţei, locul efectuării plăţii şi locul unde a fost emis titlul”.
Faţă de prevederile legale sus menţionate, apare evident că „promissory note” care nu poartă denumirea de bilet la ordin, nu reprezintă titlu executoriu, în cadrul reglementării legale aplicabile (Legea nr. 58/1937), nefiind titlu de credit. (Sentinţa nr. 84 din 27 mai
1998)
Modalitatea de plată „Solve et repete” – Consecinţe
2.65. Modalitatea de plată „Solve et repete” (plăteşte şi cere înapoi ceea ce, eventual, ţi se cuvine) este o clauză admisă în dreptul comercial român, atât în relaţiile comerciale interne cât şi în cele internaţionale (I. L. Georgescu – Drept comercial român, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag. 42-43) (Sentinţa nr. 24 din 24 februarie 2000)
Răspunderea cumpărătorului – Modificare unilaterală a destinaţiei mărfurilor
2.66. Schimbarea destinaţiei livrărilor de către cumpărător, după recepţionarea livrărilor, în sensul vânzării mărfurilor pe piaţa românească în loc de piaţa externă cum era stipulat în contract, atrage răspunderea cumpărătorului pentru prejudiciul cauzat vânzătorului prin aceea că, dacă la data încheierii contractului vânzătorului îi era aplicată pentru operaţiunea de export cota zero de taxă pe valoarea adăugată, schimbându-se destinaţia livrărilor către firme comerciale române, organele financiare îi pretind acestuia taxă pe valoarea adăugată în cotă de 18% prevăzută de art. 17 din Ordonanţa guvernamentală nr. 3/1992.
Ca urmare, procedând unilateral şi în interesul său exclusiv la deturnarea vânzărilor de la piaţa străină către parteneri români, în temeiul art. 998 cumpărătorul va fi ţinut răspunzător pentru prejudiciul cauzat vânzătorului. (Sentinţa nr. 85 din 18 iulie 1997)
Calcularea preţului – Clauza de consolidare valutară
2.67. Moneda de calcul prevăzută în contract fiind dolarul american, efectul clauzei de consolidare valutară pune riscurile devalorizării leului în sarcina debitorului obligaţiei neîndeplinite la timp, astfel încât cantitatea de monedă liberatorie datorată (în lei) se calculează în raport cu valoarea valutei din momentul plăţii efective. (Sentinţa nr. 145 din 27 decembrie 1996; sentinţa nr. 20 din 1 februarie 1999; sentinţa nr. 44 din 31 martie 1998)
Compensare între preţ şi daune – Inadmisibilitate
2.68. Refuzul cumpărătorului din străinătate de a plăti un lot de marfa, motivând că a suportat daune de valoare echivalentă la o livrare anterioară întârziată (prin faptul că a trebuit să-şi procure din ţara sa marfă de înlocuire, iar diferenţa de preţ cade în sarcina vânzătorului) este lipsit de justificare. Aceasta mai ales dacă prin contractul încheiat de părţi s-a stipulat că pretenţiile cumpărătorului la eventuale despăgubiri nu pot fi opuse vânzătorului spre a-1 împiedica să încaseze preţul mărfii pe care a livrat-o. (Sentinţa nr. 27 din 12 iunie 1973)
Preţ – Cotaţie dolar SUA
2.69. întrucât prin contract s-a stipulat ca în situaţia în care cotaţia dolarului creşte cu mai mult de 10% faţă de valoarea de la data scadenţei, restul de plată existent se va majora cu procentul de creştere a cursului, creditoarea este îndreptăţită să pretindă de la debitoare plata contravalorii neachitate a mărfii, majorată corespunzător cu creşterea la zi a dolarului. (Sentinţa nr. 67 din 7 iunie 1996)
Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul mărfii
2.70. în vânzarea comercială internaţională, preţul devine exigibil, în lipsă de clauză contractuală diferită, din momentul facturării mărfii, dacă plata se face prin acreditiv irevocabil. (Sentinţa nr. 51 din 27 octombrie 1973)
Obiectul plăţii
2.71. Debitorul este obligat să plătească suma numerică prevăzută în contractul de comerţ exterior, creditorul având dreptul, potrivit art. 1073 din Codul civil român, aplicabil în cauză, să obţină îndeplinirea exactă a obligaţiei. (Sentinţa nr. 141 din 2 septembrie 1977).
Clauza privind reactualizarea preţului
2.72. Clauza cu privire la negocierea preţului mărfii pomindu-se de la cursul oficial leu/dolar de la data încheierii contractului, cu menţiunea că preţul urmează a se corecta corespunzător cursului leu/dolar de la data efectuării plăţilor, este o clauză de prevedere şi totodată de armonizare a intereselor patrimoniale ale părţilor contractante. Ea se justifică în condiţiile de depreciere a monedei naţionale, în raport de o altă monedă desemnată de părţi, mai ales în situaţia în care mărfurile provin din import, iar plata lor urmează să se facă eşalonat sau succesiv pe o durată mai mare de timp. (Sentinţa nr. 53 din 15 mai 1997)
Plata eşalonată – Efecte
2.73. în cazul neplăţii unor rate scadente dintr-o datorie eşalonată pe mai multe termene succesive, debitorul nu poate fi obligat de către instanţa arbitrală decât la plata părţii din datorie egală cu totalul ratelor exigibile până la data pronunţării hotărârii arbitrale. Pretenţiile creditorului asupra restului datorie pot fi valorificate numai pe măsura expirării termenelor viitoare, pe care le-a consimţit prin contractul de comerţ exterior. Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art.
1026 din Codul civil român, aplicabil în cauză, potrivit căruia decăderea debitorului din termenele ulterioare (viitoare) operează numai dacă a dat garanţii de plată, pe care le-a micşorat în timp sau dacă se face dovada insolvabilităţii sale. (Sentinţa nr. 17 din 19 mai
1972)
Calcularea preţului – Cursul aplicabil
2.74. Data limită stabilită în contract pentru îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului (scadenţa) nu are nici o relevanţă la cuantificarea sumei datorate cu acest titlu, câtă vreme părţile au prevăzut explicit în contractul lor, că preţul în lei se va calcula la cursul dolarului de la BCR. din ziua plăţii efective şi nu a cursului practicat în ziua scadenţei. (Sentinţa nr. 118 din 8 noiembrie 1996; sentinţa nr. 140 din 21 septembrie 1999)
Plata la locul stabilit în contract
2.75. în plăţile portabile, plata sumei datorate trebuie să se facă la sediul din străinătate al creditorului, respectiv al băncii sale, aşa cum s-a prevăzut expres în contract. (Sentinţa nr. 141 din 2 septembrie 1977)
Preţ – Diferenţe – Regularizare
2.76. Prin neachitarea la termen de către pârâtă a contravalorii mărfii contractate şi livrate, reclamanta a suferit un prejudiciu efectiv, rezultat din diferenţa de curs valutar, de la data facturării faţă de data plăţii efective.
Stipularea clauzei privind plata preţului în raport de cursul valutar practicat la data livrării şi regularizarea acestuia la data plăţii efective, are în vedere restabilirea echilibrului prestaţiilor vânzătorului, echilibru afectat de devalorizarea monedei naţionale, în raport cu moneda de plată din contractul extern. (Sentinţa nr. 145 din 29 septembrie 1999; sentinţa nr. 90 din 29 mai 1998)
Preţ în valută – Rata aplicabilă
2.77. Plata datoriei poate fi convenită în orice fel de monedă convertibilă prin contractul de comerţ exterior.
în asemenea cazuri, paritatea dintre moneda de plată convenită şi cea efectiv încasată se stabileşte la data când are loc plata. (Sentinta nr. 115 din 24 iunie 1999)
Momentul plăţii – Creditarea contului
2.78. O plată portabilă se consideră – în principiu – că a avut loc la data când banca de la sediul creditorului a creditat contul acestuia. (Sentinţa nr. 141 din 2 septembrie 1977)
Plata prin intermediar
2.79. Plata făcută unei persoane lipsite de împuternicire este neregulată şi nu eliberează pe datornic. în acest sens, art. 1096 din Codul civil român, aplicabil în cauză, prevede că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său ori aceluia ce este autorizat de justiţie sau de lege a primi pentru dânsul.
Faptul că intermediarul este împuternicit – ca în speţă – să mijlocească în străinătate contracte de comerţ exterior în numele creditorului, fară să aibă însă dreptul de a încasa vreo sumă pentru aceasta, nu poate justifica plata ce i s-a făcut de către debitor, deoarece în conformitate în cu art. 1536 alin. 2 din Codul civil român, când plata se efectuează prin intermediul unui împuternicit, acesta trebuie să fie abilitat să o primească printr-un mandat special. (Sentinţa nr. 12 din 28 aprilie 1971)
Preţ – Clauza de recalculare – Neaplicarea unui curs de schimb ulterior plăţii
2.80. Chiar dacă părţile au convenit prin contract că preţul se modifică în raport de cursul de schimb la data efectuării plăţii, cererea de modificare a pretenţiilor reclamantei în funcţie de cursul de schimb de la data judecăţii nu poate fi luată în considerare, întrucât pârâta a fost de bună credinţă şi a plătit în cursul litigiului pretenţiile formulate de reclamantă prin acţiunea arbitrală. (Sentinţa nr. 98 din 10 iunie 1999)
Calculare preţului – Clauza valutară
2.81. în conformitate cu prevederile art. 1073 Cod civil, vânzătorul trebuie să primească preţul în întregime. în cazul decalajului intervenit între momentul plăţii parţiale şi cel al plăţii integrale, determinat de condiţiile producerii unei devalorizări masive a leului în raport cu moneda de referinţă a contractului, cumpărătorul trebuie să fie obligat la plata unei sume în lei, care să reprezinte acoperirea integrală a preţului, respectiv care să permită vânzătoarei să obţină pe piaţa de capital diferenţa de preţ. (Sentinţa nr. 112 din 24 iunie 1999)
Plata preţului – Solidaritatea între debitori
2.82. Codebitorii (în speţă parteneri din străinătate), care se obligă printr-un act de recunoaştere a datoriei contractuale să o plătească împreună, fară să determine – distinct – partea contributivă a fiecăruia, sunt ţinuţi solidar la plată, în conformitate cu prevederile art. 42 din Codul comercial român, aplicabil în cauză. (Sentinţa nr. 17 din 19 mai 1972)
Dovada plăţii
2.83. Dovada că plata a fost efectuată în conformitate cu prevederile contractului de comerţ exterior încheiat de părţi cade în sarcina debitorului. (Sentinţa nr. 12 din 28 aprilie 1971)
Diferenţe de preţ – Clauza de recalculare
2.84. Clauza privind recalcularea preţului avută în vedere de părţi iniţial, la cursul oficial de schimb leu-dolar de la data achitării şi livrării mărfurilor importate de reclamantă, pe bază de documente bancare de schimb, nu poate conduce la obligarea pârâtei la plata diferenţelor de preţ rezultate din recalculare, câtă vreme reclamanta nu a dovedit cu documentele bancare convenite că a efectuat în mod real schimbul valutar pretins în scopul achitării şi livrării mărfurilor care fac obiectul contractului. (Sentinţa nr. 37 din 1 septembrie 1994)
Plata – Acceptare altei monede – Consecinţe
2.85. Plata datoriei într-o altă monedă decât cea convenită prin contractul de comerţ exterior poate fi valabil acceptată de către creditor. în asemenea cazuri raportul (paritatea) dintre moneda de plată şi cea efectiv încasată se stabileşte la data când are loc plata. (Sentinţa nr. 51 din 27 octombrie 1973)
Plata preţului – Fluctuaţii monetare
2.86. Dacă plata s-a stipulat în moneda ţării creditorului, fară nici o altă referire la vreo altă monedă sau la vreun curs de schimb, creditorul nu-şi asumă nici un risc de schimb. El se află în situaţia în care ar fi încheiat un contract intern, în propria sa ţară, astfel încât fluctuaţiile monedei sale naţionale rămân până în momentul plăţii, în sarcina debitorului extern. (Sentinţa nr. 141 din 2 septembrie 1977)
Moneda de plată – Modificare unilaterală – Inadmisibilitate
2.87. Impunerea de către reclamanta vânzătoare în timpul derulării vânzărilor a unei noi clauze valutare, în sensul achitării unor
utilaje în altă valută decât cea prevăzută în contract (dolari în loc de ruble) fară acceptul pârâtei, constituie o schimbare unilaterală a condiţiilor de plată stipulate, de natură să împiedice executarea contractului. (Sentinţa nr. 8 din 17 martie 1994)
Preţ – Curs aplicabil
2.88. întrucât părţile au convenit explicit ca preţul mărfurilor să fie calculat la cursul oficial de schimb leu-dolar de la data efectuării plăţii, în timp de 10 zile de la încărcarea mărfurilor pe navă pe bază de factură, aplicarea unui curs de schimb anterior şi anume din ziua eliberării conosamentului nu are nici o justificare temeinică, constituind doar o încercare de diminuare a sumei datorate prin aplicarea unui curs inferior. (Sentinţa nr. 38 din 2 septembrie 1994)
Preţ – Scăderea cursului monetar
2.89. Cererea de daune echivalente cu scăderea parităţii monedei de cont (în speţă, dolar al Statelor Unite ale Americii), intervenită între data încheierii contractului de comerţ exterior şi data plăţii efective nu se justifică, dacă nici clauzele stipulate, nici dispoziţiile legale nu stabilesc în sarcina debitorului obligaţia de a suporta această diferenţă de valoare. (Sentinţa nr. 42 din 23 iulie 1973; idem, sentinţa nr. 51 din 27 octombrie 1973; idem, sentinţa nr. 11 din 4 februarie 1974)
Preţ – Creditare cont – Devalorizare – Consecinţe
2.90. în cazul unei plăţi portabile, care se face în moneda ţării creditorului de către banca la sediul său, aceasta este în drept să procedeze la convertirea monedei de cont (în speţă dolar al Statelor Unite ale Americii) în moneda de plată (schillingi austrieci) la data când a creditat contul creditorului. Devalorizarea monedei de cont nu poate să fie repercutată asupra creditorului, dacă în contractul de comerţ exterior nu s-a prevăzut nimic în acest sens. (Sentinţa nr. 141 din 2 septembrie 1977)
Condiţii de livrare
t
2.91. în cazul condiţiei de livrare „Ex Works/a 1’usine”, obligaţia de plată figurează ca obligaţie principală alături de cealaltă obligaţie principală a cumpărătorului, aceea de a prelua marfa de la sediul uzinei producătoare. Faptul că în contract nu există o clauză de trimitere expresă la INCOTERMS face inaplicabile prevederile acesteia, care conţin Reguli internaţionale pentru interpretarea
termenilor comerciali, in concordanţă de altfel cu reglementările interne (Codul civil român şi Codul comercial român). (Sentinţa nr. 15 din 10 februarie 1998)
Preţ – Clauză de consolidare
2.92. Clauza de preîntâmpinare a riscului valutar fiind valabilă, debitorul urmează să plătească suma datorată ţinându-se seama de cursul de schimb al monezii de cont (în speţă dolar al Statelor Unite ale Americii) la data plăţii. (Sentinţa nr. 29 din 23 iunie 1973)
Răspundere contractuală – Cumpărare CIF
2.93. Este uzual în comerţul internaţional ca documentele ce privesc marfa (conosament etc.) să fie întocmite (procurate) de furnizor direct pe numele cumpărătorului. Este uzual şi chiar inerent ca între furnizor şi cumpărător să se stabilească unele relaţii directe în legătură cu avizarea privind îmbarcarea mărfii şi sosirea navei, cu lipsurile cantitative şi calitative etc.
Toate aceste relaţii se stabilesc şi se desfăşoară din punct de vedere juridic în numele şi/sau pentru persoanele din contractul de vânzare-cumpărare.
Aşadar, într-o vânzare CIF intervin mai mulţi factori şi mai multe relaţii contractuale, dar acestea nu aduc atingere relaţiilor contractuale între vânzător şi cumpărător, ci, dimpotrivă, tind la executarea lor. (Sentinţa nr. 8 din 30 ianuarie 1997)
Plata prin acreditiv – Procurarea documentului de plată
2.94. în contractele de vânzare comercială internaţională prin care părţile au convenit ca plata să se facă pe baza unui document de credit, cumpărătorul are obligaţia să procure acel document. Este o obligaţie esenţială, ce îi incumbă şi pe care dacă nu o execută vânzătorul poate refuza să îi livreze marfa contractată. (Sentinta nr. 177 din 7 iulie 1977)
Plata prin acreditiv – Transport maritim – Condiţii
2.95. Deschiderea acreditivului nu poate fi condiţionată de către cumpărător de primirea specificaţiei mărfii contractate, aceasta fiind legată nu de emiterea documentului de credit, ci de executarea obligaţiilor contractuale. Ca atare, specificaţia trebuie prezentată la bancă în vederea plăţii acreditivului.
Tot astfel, deschiderea acreditivului nu poate fi condiţionată nici de primirea sternului pentru nava care efectuează transportul maritim al mărfii contractate. Acceptul pentru venirea navei constituind încunoştinţarea cumpărătorului de către vânzător că poate lua marfa în primire, într-un port anumit şi la o dată anumită, o asemenea manifestare de voinţă a vânzătorului – consimţământul său de a livra marfa – nu este posibilă fără existenţa acreditivului. (Sentinţa nr. 161 din 15 iunie 1979)
Plata prin acreditiv – Data executării obligaţiei de plată
2.96. în cazul în care contractul de comerţ exterior prevede plata prin acreditiv irevocabil, debitorul şi-a executat obligaţia de plată care îi incumbă la data deschiderii acestuia de către banca sa, fără să intereseze data încasării efective a sumei de către creditor, ca urmare a operaţiunilor de transfer care au avut loc între banca emitentă a documentului de credit şi banca plătitoare din străinătate. (Sentinţa nr. 39 din 11 iunie 1973)
Plata prin acreditiv – Data acreditivului
2.97. Data acreditivului este ziua înscrisă pe document de banca emitentă. în consecinţă, nu poate fi luată în considerare, ca dată a acreditivului, nici ziua când partea contractantă a comunicat băncii sale dispoziţia de a-1 emite, nici data când i-a fost comunicat creditorului de către propria sa bancă. (Sentinţa nr. 17 din 19 iunie 1975)
Plata prin acreditiv – Erori – Data deschiderii
2.98. Acreditivul care nu corespunde clauzelor din contractul de comerţ exterior şi, ca atare, a trebuit să fie modificat de debitor, se consideră deschis la data emiterii documentului în care menţiunile neconforme au fost înlăturate din cuprinsul său. (Sentinţa nr. 17 din 19 iunie 1975)
Plata prin acreditiv – Raporturile dintre bancă şi creditor
2.99. în cazul acreditivului documentar irevocabil, banca din ţara debitorului atestă nu numai existenţa sumei înscrise în document, ci îşi asumă, totodată angajamentul de a-1 menţine în vigoare, la dispoziţia creditorului, în limita termenului pe care îl enunţă în cuprinsul său, luându-şi astfel o obligaţie directă şi personală faţă de acesta. (Sentinţa nr. 161 din 15 iunie 1979)
Plata prin acreditiv – Rezerve – Corectare – Consecinţe
2.100. Comunicarea telegrafică prin care debitorul din străinătate consimte, la cererea creditorului, să înlăture rezervele din acreditiv nu-i conferă celui din urmă certitudinea încasării sumei datorate, înainte de a avea o confirmare a emiterii acreditivului corectat.
în consecinţă, creditorul nu poate fi obligat, până atunci, să procedeze la executarea propriilor obligaţii, la care s-a angajat prin contractul de comerţ exterior.
(Sentinţa nr. 93 din 27 martie 1979)
Plata prin acreditiv – Clauza de desdăunare
2.101. în cazul plăţii prin acreditiv, contractul de comerţ exterior poate să prevadă în mod valabil, în favoarea creditorului, o libertate de opţiune în temeiul căreia să fie în drept să ceară debitorului, pe lângă suma datorată, o penalitate pro rata temporis pentru întârziere în deschiderea acreditivului sau să considere contractul ca desfiinţat din cauza unei asemenea întârzieri. (Sentinţa nr. 161 din 15 iunie 1979)
Plata prin incasso documentar – Termen de plată
2.102. Momentul de când începe să curgă termenul de plată prin incasso documentar este cel al prezentării documentului la creditor, prin banca acestuia.
Părţile pot totuşi conveni, însă numai printr-o clauză explicită, ca termenul de plată să înceapă a curge de la prezentarea documentelor la banca debitorului.
Dacă prin contractul de comerţ exterior s-a prevăzut, fără nici o altă precizare, că „plata se va face în termen de 14 zile, contra documente”, termenul curge de la remiterea acestora creditorului, prin banca sa. (Sentinţa nr. 2 din 7 ianuarie 1974)
Plata în temeiul Legii nr. 76/1992 modificată prin Legea nr. 43/1993 – Aplicabilitate
2.103. Legea nr. 76/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 43/1993, are caracter intern, referindu-se la măsuri pentru* rambursarea creditelor rezultate din acţiunea de compensare, regimul plăţilor agenţilor economici, prevenirea incapacităţii de plată şi a blocajului financiar, nefiind în nici un caz aplicabilă contractelor comerciale internaţionale. (Sentinţa nr. 23 din 28 februarie 1997)
Plata prin incasso documentar – Data prezentării documentului -Termen de plată
2.104. Constituie o culpă a debitorului (în speţă, a cumpărătorului) faptul că a înregistrat cu întârziere cererea de plată formulată de creditor şi transmisă prin bancă, împreună cu documentele anexe prevăzute prin contractul de comerţ exterior. în consecinţă, termenul de plată stabilit prin contract (în speţă, de 14 zile) începe să curgă de la data când documentele au fost expediate debitorului de către Banca Română de Comerţ Exterior, dacă acesta îşi are sediul tot în Bucureşti, iar nu de data – tardivă – când le-a înregistrat. (Sentinţa nr. 2 din 7 ianuarie 1974)
Obligaţia cumpărătorului – Nepreluarea mărfii livrate
2.105. Refuzul cumpărătorului de a lua în primire marfa pe care vânzătorul i-a livrat-o, în conformitate cu contractul de comerţ exterior încheiat între aceste părţi, constituind o neexecutare a obligaţiilor asumate, dă dreptul vânzătorului să obţină despăgubiri, potrivit art. 1073 din Codul civil român, aplicabil în cauză. (Sentinţa nr. 56 din 25 februarie 1980)
Perisabilitate – Deducere din preţul mărfii livrate
2.106. Deducerea din preţul datorat pentru marfa livrată nu poate fi admisă, întrucât perisabilitatea fie trebuie reglementată imperativ pe cale normativă, fie stipulată de părţi expres în contractul întocmit între acestea. (Sentinţa nr. 78 din 8 iulie 1997)
