în conformitate cu prevederile art. 1114 alin. 1 C. civ., “când creditorul unei sume de bani refuză de a primi plata, debitorul poate să-i facă oferte reale şi, refuzând creditorul de a primi, să consemneze suma”.
Faţă de dispoziţiile textului legal menţionat mai sus, oferta reală urmată de consemnaţiune este valabilă dacă creditorul refuză să primească o creanţă care, potrivit prevederilor art. 1115 C. civ., este exigibilă.
Prin cererea înregistrată la nr. 4.942 din 22.03.1999, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, debitoarea S.C. “A.C.I.I.” – S.A. Bucureşti a chemat în judecată pe creditoarea S.C. “R.C.R.”-S.A.-C.B.Bucureşti, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se valideze oferta sa reală urmată de consemnaţiune, pentru suma de 2,7 miliarde lei, pe numele şi în beneficiul creditoarei şi, pe cale de consecinţă, să fie eliberată de datoria de 2,7 miliarde lei, pe care o are faţă de creditoare.
Prin sentinţa civilă nr. 996 din 21.06.1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a admis cererea şi s-a validat oferta reală, urmată de consemnaţiune, pentru suma de 2,7 miliarde lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta creditoare “R.C.R.” – S.A. – C.B. Bucureşti, considerând-o netemeinică şi nelegală.
Prin decizia civilă nr. 85 din 11 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia comercială, s-a respins apelul, ca nefondat, şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere susţinerile părţilor şi probele administrate în cauză.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, creditoarea B.R.C.R. – S.A. – C.B. Bucureşti, considerând-o netemeinică şi nelegală.
în motivarea recursului, recurenta a arătat că, în decizia atacată, instanţa reţine că sentinţa pronunţată, pe fondul cauzei, nu are în vedere regularizarea debitului pe care intimata îl are de achitat către C.B., ci numai oferta urmată de consemnaţiune la dispoziţia creditorului.
De asemenea, instanţa a reţinut că prin acţiune nu se are în vedere recuperarea integrală a datoriei şi nici judecarea cuantumului acesteia, aspect pentru care, dacă ar fi dorit să se judece, trebuia să introducă cerere reconvenţională. în continuare, instanţa de apel conchide că suma consemnată la dispoziţia creditorului nu trebuie să reprezinte neapărat valoarea integrală a debitului şi dobânzile percepute, ci poate constitui o tranşă a debitului.
însă, textul art. 1114 şi urm. C. civ., precizează: “Pentru ca ofertele să fie valabile trebuie:… 3. să fie făcute pentru toată suma exigibilă, pentru rendite şi dobânzi datorite, pentru cheltuieli lichidate şi pentru o sumă oarecare în privinţa cheltuielilor nelichidate, sumă asupra căreia se poate reveni, după lichidarea acestor cheltuieli…” (art. 1115 pct. 3 C. civ.).
Din cele relatate, reiese clar că motivarea deciziei atacate contravine tocmai acestei prevederi exprese ale legii, instanţa de apel susţinând exact contrariul dispoziţiei legale, şi anume că oferta urmată de consemnaţiune se poate face pentru o tranşă a debitului.
De altfel, acest lucru ar fi imposibil dacă se au în vedere consecinţele juridice ale ofertei urmate de consemnaţiune, prevăzute la art. 1114 C. civ., care precizează, în alineatul 2 că: “ofertele reale urmate de consemnaţiune liberează pe debitor; ele, în privinţa-i ţin loc de plată…”.
Or, în condiţiile în care se acceptă soluţiile instanţelor de fond şi de apel, ar însemna ca recurenta să se mulţumească doar cu această tranşă a debitului, pe care i-o propune intimata, deoarece la momentul în care ar încerca să obţină diferenţa de 7 miliarde lei, i s-ar opune tocmai prevederile art. 1114 C. civ., potrivit cărora, debitorul, în urma consemnaţiunii, este liberat de datorie.
în final, recurenta a arătat că suma calculată nu este aproximativă sau nejustificat pretinsă, ci ea reprezintă datoria intimatei, compusă din credit restant şi dobânzi aferente, care sunt expres prevăzute în textul art. 1115 C. civ., pct. 3.
Mecanismul de calcul al debitului corespunde normelor în vigoare, emise de Banca Naţională, care au caracter imperativ şi pe care este obligată să le respecte, precum şi dispoziţiilor art. 1111 C. civ., care prevăd: “Debitorul unei datorii pentru care se plăteşte dobânda sau o rendită nu poate, fără consimţământul creditorului să impute plata ce face pe capital cu preferinţă asupra renditei sau a dobânzii. Plata parţială făcută pe capital şi dobânda se impută mai întâi asupra dobânzii.”
Astfel, atât legea, cât şi regulamentul bancar stabilesc în mod clar că, la momentul achitării unui debit se va stinge mai întâi dobânda şi apoi parte din credit, şi nu mai întâi creditul şi apoi dobânda aferentă, aşa cum afirmă intimata. Aşadar, prin achitarea sumelor efectuate de către intimată, aceasta a achitat dobânzi şi parte din creditul acordat, rămânând de achitat o diferenţă de 2,7 miliarde iei, care reprezintă creditul. Creditul este purtător de dobânzi, iar diferenţa de sumă de 9.647.222.073 lei, solicitată de recurentă şi oferta de 2,7 miliarde de lei făcută de intimată, reprezintă tocmai dobânzile aferente sumei pe pare intimata doreşte să o consemneze.
în recurs nu s-au solicitat şi nici administrat probe.
Recursul este nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarelor, în raport cu prevederile legale în materia ofertei reale urmată de consemnaţiune, Curtea constată că, potrivit art. 1114 alin. 1 C. civ. “Când creditorul unei sume de bani refuză de a primi plata, debitorul poate să-i facă ofertă reală şi, refuzând creditorul de a primi, să consemneze suma”.
Faţă de dispoziţiile textului legal menţionat mai sus, Curtea constată că o ofertă reală este valabilă, dacă creditorul refuză să primească o anumită sumă de bani, iar textul art. 1115 C. civ. impune ca aceasta să fie exigibilă, astfel încât consemnaţiunea ei la dispoziţia creditorului este perfectă.
în speţă, Curtea constată că, într-adevăr, intimata debitoare datorează suma de 2,7 miliarde lei, şi că aceasta este exigibilă, fapt necontestat de altfel nici de recurenta creditoare, astfel că, fiind satisfăcute cerinţele legii, oferta reală
urmată de consemnaţiune este valabilă şi liberează pe debitor de această datorie.
Faptul că intimatul debitor ar mai datora şi alte sume de bani recurentei creditoare, nu are nici o relevanţă juridică în cauză, creditoarea având posibilitatea introducerii unei acţiuni separate, în pretenţii, în condiţiile în care nu a formulat o cerere reconvenţională, în acest dosar.
De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 589 C. pr. civ., creditorul putea, în condiţiile în care considera că oferta reală, urmată de consemnaţiune nu era legală, să introducă acţiune împotriva debitorului pentru a se hotărî anularea ofertei reale şi consemnaţiunii, pentru suma de 2,7 miliarde lei, însă nu a procedat de această manieră şi fiind culpa sa nu o poate invoca pentru câştigarea unui drept.
In consecinţă, Curtea constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză şi au făcut o interpretare şi aplicare justă a dispoziţiilor în materia ofertei reale, urmată de consemnaţiune, astfel că, motivele de recurs invocate sunt, în totalitate, neîntemeiate.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea constată că decizia civilă atacată este temeinică şi legală şi urmează a fi menţinută, iar recursul va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 C. pr. civ.. (Judecator Decebal Taragan)
(Secţia comercială, decizia nr. 684/2000)
