Operaţiuni de vânzări – cumpărări de bunuri imobile. TVA. Nelegalitatea deciziilor de impunere, emise pe numele fiecărui reclamant, prin care s-a stabilit în sarcina lor sume diferite de plată, în condiţiile în care aceştia sunt soţi şi au realizat tranza


Pentru a hotărî astfel , instanţa a reţinut că :

În urma unui control inopinat efectuat de inspectori din cadrul autorităţii pârâte, s-a constatat că reclamanţii, persoane fizice, au depăşit, fiecare, plafonul de 35.000 Euro la finele anului 2007 şi că au efectuat tranzacţii cu caracter de continuitate astfel că s-a procedat, de către organele de inspecţie fiscală , la începerea unei inspecţii fiscale parţiale în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată.

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 71813 din 11.02.2010 încheiat la reclamanta P. D., organele de inspecţie fiscală au constatat că aceasta a efectuat în perioada 01.01.2005 -30.06.2009 operaţiuni de vânzări – cumpărări de bunuri imobile, fără a solicita organului fiscal înregistrarea ca plătitoare de TVA la depăşirea plafonului de aplicare a regimului special de scutire în luna ianuarie 2007 şi nu a colectat şi plătit la bugetul de stat TVA-ul în sumă de 85.690 lei aferent tranzacţiilor în valoare totală de 536.693 lei, efectuate după data la care trebuia să devină plătitoare de TVA, respectiv pe perioada 01.03.2007-30.06.2009.

În baza acestui raport, s-a emis pe seama reclamantei Decizia de impunere nr. 71815 pentru suma de 85.690 lei TVA şi 52.936 lei majorări de întârziere.

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 71816 din 11.02.2010 încheiat la reclamantul P. D., organele de inspecţie fiscală au constatat că acesta a efectuat în perioada 01.01.2005 -30.06.2009 operaţiuni de vânzări – cumpărări de bunuri imobile, fără a solicita organului fiscal înregistrarea ca plătitor de TVA la depăşirea plafonului de aplicare a regimului special de scutire în luna ianuarie 2007 şi nu a colectat şi plătit la bugetul de stat TVA-ul în sumă de 66.898 lei aferent tranzacţiilor în valoare totală de 418.997 lei, efectuate după data la care trebuia să devină plătitor de TVA, respectiv pe perioada 01.04.2007- 30.06.2009.

În baza acestui raport, s-a emis pe seama reclamantului Decizia de impunere nr. 71818 pentru suma de 66.898 lei TVA şi 34.238 lei majorări de întârziere.

Împotriva acestor acte administrativ fiscale, reclamanţii au formulat contestaţia expediată pe adresa pârâtei, cu confirmare de primire, înregistrată la acesta la data de 05.03.2010 (fila 18), la care nu primiseră răspuns la data înregistrării acţiunii -09.04.2010, astfel că cererea lor se încadrează în condiţiile de admisibilitate ale acţiunilor în administrativ, reglementate de dispoziţiile art. 8 L.554/2004.

Din înscrisurile depuse în probaţiune la dosarul cauzei, constând în contracte de vânzare cumpărare autentificate şi extrase de carte funciară, rezultă că reclamanţii, în calitate de soţi, au vândut bunuri imobile comune astfel cum sunt acestea calificate în accepţiunea dispoziţiilor art.30 C.fam., asupra cărora dreptul de proprietate devălmaşă era fie exclusiv, fie în coproprietate cu al altor persoane.

Devălmăşia, care reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate ce caracterizează comunitatea de bunuri a soţilor, presupune că partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu se cunoaşte, nefiind determinată, iar împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit unei cote predeterminate, aceasta fiind determinată doar cu ocazia sistării stării de devălmăşie.

Din această perspectivă, emiterea de către inspectorii fiscali a două decizii de impunere, pe numele fiecărui reclamant, prin care s-a stabilit în sarcina lor sume diferite de plată, în condiţiile în care aceştia aveau acelaşi statut şi la data efectuării tranzacţiilor cât şi la data emiterii actelor administrativ fiscale – acela de soţi, este nelegală.

Practic, din cuprinsul rapoartelor de inspecţie fiscală nu rezultă care este cota parte (matematică) pe care inspectorii fiscali au avut-o în vedere la stabilirea individuală a veniturilor obţinute de către fiecare soţ şi, implicit a cotei de TVA aferentă acestor venituri.

În acest sens, instanţa reţine că inspectorii fiscali au inserat în Raportul de inspecţie fiscală doar menţiunea potrivit căreia „din contractele de vânzare cumpărare furnizate de către notarii publici, s-a stabilit de către organele de inspecţie fiscală cota parte ce revine contribuabilului P. D. întrucât acesta a vândut terenuri împreună cu P. D. , iar în unele cazuri şi cu K. I. respectiv cu C. F.”.

Urmărind acest raţionament, din lecturarea contractelor de vânzare cumpărare prin care s-au realizat tranzacţiile imobiliare considerate de organele fiscale ca fiind operaţiuni impozabile în sensul art. 126 C.fiscal, instanţa reţine că în nici unul din aceste contracte nu este menţionată vreo cotă de proprietate care revine reclamantei, respectiv reclamantului, ci doar calitatea de bun comun a obiectului vânzării.

De altfel, pârâta vorbeşte pentru prima dată de cota de ½ care s-ar fi avut în vedere la stabilirea datoriilor reclamanţilor, abia în cuprinsul Deciziilor de soluţionare a contestaţiei, nr.63 şi 64 din 12.04.2010, cu argumentul că această cotă este prezumată de Codul familiei, ceea ce nu este exact.

Aceasta, în condiţiile în care este cunoscut că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca şi o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de soluţionare a unei petiţii prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale categoriilor prevăzute de constituţie sau de lege constituie exces de putere, conform dispoziţiilor art.2 lit.m) din Legea nr.554/2004.

În jurisprudenţa comunitară, cât şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită instanţelor competenţa să efectueze revizuirea actului.

Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare ( Cauza C-41/1969).

Apărările pârâtei în sensul că instanţa nu poate constata nulitatea actului administrativ fiscal nefiind incident nici unul din cazurile reglementate de dispoziţiile art. 46 C.pr.cfiscală, sunt contrazise prin argumentele deja expuse, dar şi prin faptul că dispoziţiile O.G.92/2003 se completează cu cele de drept comun, privind nulitatea actelor juridice.

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art.105al.2 C.pr.civ., instanţa reţine că prin emiterea actelor administrative în maniera amintită, s-a creat reclamanţilor o vătămare, constând în faptul că aceştia nu au posibilitatea de aprecia exactitatea creanţelor stabilite, creanţe la care au fost calculate şi majorări de întârziere, vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actelor.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 18 din L.554/2004 va admite în parte acţiunea reclamanţilor şi pe cale de consecinţă va dispune anularea Deciziei de Impunere nr.71818/2010 emisă în baza Raportului de Inspecţie Fiscală nr.71816/2010 şi a Deciziei de Impunere nr.71815/11.02.2010 emisă în baza Raportului de Inspecţie fiscală nr. 71813/11.02.2010, precum şi a actelor administrative subsecvente acestora.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 al.1 C.pr.civ., va obliga pârâta în favoarea reclamanţilor la plata sumei de 5004,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial, redus proporţional cu măsura pretenţiilor admise.

Definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 151/2012 a Curţii de Apel Oradea