Plata. Imputaţia plăţii. Opţiunea debitorului


C. civ., art. 1110, art. 1111, art. 1113

Potrivit art. 1110 şi art. 1111 C. civ., debitorul este chemat să decidă primul asupra cărei obligaţii impută plata efectuată, în condiţiile în care are de stins debite provenind din raporturi contractuale diferite, încheiate cu acelaşi creditor; în situaţia în care debitorul nu înţelege să arate ce debit vrea să stingă prin plata efectuată, cel chemat să o facă este creditorul, în condiţiile art. 1113 C. civ.

C.A. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 149 din 30 ianuarie 2004, în P.J.C. 2003-2004, p. 235

Prin sentinţa civilă nr. 3772 din 20 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a respins, ca nefondată, acţiunea în anularea somaţiei de plată nr. 3210 din 6 martie 2002, formulată de reclamanta SC M. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin biletul la ordin emis de reclamantă la data de 11 mai 2001, aceasta a plătit pârâtei suma de 27.111.119 lei, fără a preciza însă contravaloarea căror facturi înţelege să o achite în acest mod. Cum între părţi s-au încheiat mai multe contracte de închiriere pentru spaţiul comercial, după cum rezultă din fişa contabilă a pârâtei, aceasta a reţinut suma în contul altor facturi fiscale emise.

In ceea ce priveşte fişa furnizorului depusă de reclamantă, instanţa de fond a constatat că aceasta este un document unilateral, emis de reclamantă, care nu poartă nicio ştampilă din partea pârâtei, ce ar putea atesta faptul că plata s-a făcut în contul facturii fiscale depuse în dosarul nr. 3550/2002, în care s-a emis somaţia de plată.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC M. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, sub nr. 2057 din 13 noiembrie 2003.

In motivare, s-a arătat că recurenta nu avea obligaţia de a menţiona pe biletul la ordin ce plăţi s-au efectuat cu acesta, deoarece biletul la ordin nu cuprinde o rubrică specială de corespondenţă. De asemenea, Legea contabilităţii nr. 82/1991 nu obligă pe plătitor să menţioneze

numărul de factură ce urmează a fi achitată, stingerea obligaţiilor facându-se în ordinea vechimii facturilor. Cum debitul a fost achitat, nici penalităţile de întârziere nu sunt datorate.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că prin biletul la ordin din data de 11 mai 2001, emis pentru suma de 27.111.119 lei, recurenta nu a făcut impu-taţia plăţilor prevăzută de art. 1110 C. civ., iar, cum între părţi erau încheiate două contracte de închiriere pentru două spaţii comerciale distincte, intimata a înţeles să stingă alte debite decât cele rezultate din facturile depuse la dosar.

Recurenta a solicitat amânarea cauzei, pentru imposibilitate de prezentare a consilierului juridic, cerere respinsă de către instanţă, ca neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., care lasă la latitudinea instanţei amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare „temeinic motivată”, cererea recurentei nefiind motivată. Potrivit art. 156 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a amânat însă pronunţarea, pentru a acorda posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise. La dosar nu au fost depuse acte noi, iar părţile nu au formulat concluzii scrise.

Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cum între părţi au fost încheiate două contracte de închiriere pentru două spaţii comerciale distincte, recurenta-pârâtă, având mai multe debite izvorâte din derularea celor două raporturi contractuale, era obligată, faţă de dispoziţiile art. 1110 C. civ., în absenţa unui acord al părţilor expres, să decidă prima asupra cărei obligaţii se impută plata efectuată prin biletul la ordin emis la 11 mai 2001, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 1111 C. civ.

Cum recurenta-debitoare nu a făcut imputaţia plăţii, cea chemată să o facă a fost creditoarea, care a înţeles să stingă alte debite scadente decât cele solicitate pe calea somaţiei de plată, aferente facturilor nr. 2260870 din 28 februarie 2001 şi nr. 2267032 din 30 martie 2001, reprezentând utilităţi facturate în temeiul contractului de închiriere nr. 1923 din 10 mai 2000 pentru un alt spaţiu comercial. Aşa fiind, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că reclamanta-debitoare nu a făcut dovada stingerii debitului la care a fost obligată prin somaţia de plată nr. 3210 din 6 martie 2002.

Pentru aceste considerente, Curtea, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.