– Art.591 alin. 1 Cod procedură civilă.
Poprirea asigurătorie este o măsură ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor. Pentru înfiinţarea popririi asigurătorii sunt necesare a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: creanţa să fie constatată printr-un act scris; creanţa să fie exigibilă, reclamantul să facă dovada că a intentat acţiunea civilă.
Decizia nr.1716 din 26 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Administrativ şi Fiscal
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Prahova la data de 09.08.2010 şi înregistrată sub nr.4439/105/2010, reclamanta SC GC SRL a chemat în judecată pârâta SC R SRL pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor pârâtei debitoare până la concurenţa sumei de 4.500.000 lei.
În motivarea cererii de poprire asiguratorie se arată că, în baza contractului de execuţie nr. 483/05.05.2008 au fost emise facturi fiscale de 9.092.904,12 lei semnate şi ştampilate de debitoare. Ulterior, debitoarea a recunoscut creanţa şi printr-o plată parţială, datorând în continuare suma de 8.520.404,28 lei. Prin sentinţa nr. 74/2010 constatând îndeplinirea condiţiilor caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei Tribunalul Prahova a admis cererea şi a ordonat debitoarei să plătească în 10 zile suma de 8.520.404,28 lei, debitoarea formulând două cereri distincte de anulare a ordonanţei de plată şi exercitându-şi în continuare drepturile procesuale cu rea-credinţă, pentru a evita pe cât posibil achitarea restanţelor contractuale. Constatând aceste încercări de tergiversare reclamanta a arătat că a solicitat înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor debitoarei, iar în dosarul 3190/105/2010, soluţionat prin încheierea din 07.07.2010 s-a admis cererea acesteia şi au fost obligaţi la plata unei cauţiuni de 400.000 lei. În aceste condiţii, pentru a evita înfiinţarea popririi, debitoarea a propus o convenţie privind eşalonarea plăţii debitului, pe care reclamanta arată că a acceptat-o, având în vedere posibilităţile unui debitor de a amâna judecarea cauzei, încheindu-se astfel contractul de tranzacţie din 15.07.2010. Din această cauză reclamanta arată că nu a mai depus cauţiunea la care instanţa o obligase, poprirea fiind desfiinţată de drept. După încheierea acestei convenţii debitoarea nu a achitat decât primele două rate, în valoare de 1.500.000 lei pentru ca ulterior, să refuze îndeplinirea obligaţiilor asumate. Pentru aceste motive reclamanta a solicitat admiterea cererii, fără obligarea la plata unei cauţiuni, iar, dacă instanţa consideră necesară stabilirea unei cauţiuni solicită stabilirea unui cuantum rezonabil.
Pe cale de întâmpinare, pârâta SC R SRL a solicitat respingerea cererii de înfiinţare a popririi formulată de reclamantă.
În motivarea acesteia, a arătat că reclamanta nu are o creanţă contra sa. Astfel, împotriva sentinţei 74/2010 pârâta a formulat cerere în anulare, aflată pe rol, cale de atac fiind formulată şi împotriva măsurii de instituire a popririi prin încheierea din 07.07.2010. În paralel, între reprezentanţii societăţilor s-au desfăşurat negocieri pentru soluţionarea amiabilă a litigiilor, ce au condus la încheierea contractului de tranzacţie judiciară din 15.07.2010. Or, potrivit art. 4 din acesta, reclamanta trebuia să nu întreprindă nicio măsură de a sentinţei 74/2010 şi a încheierii de poprire din 07.07.2010, sub sancţiunea plăţii de daune interese evaluate la 6.000.000 lei clauză penală. Or, accesând portalul Judecătoriei Ploieşti arată că a observat existenţa unei cereri de încuviinţare a executării silite împotriva pârâtei-reclamantă, făcută de reclamanta pârâtă la 19.07.2010, deci cu încălcarea art. 4 din convenţia dintre părţi. Faţă de aceste aspecte, la 04.08.2010 a notificat reclamanta cu privire la încălcarea obligaţiei de „a nu face” asumată prin tranzacţie şi la invocarea clauzei penale de 6.000.000 lei care conduce la compensarea legală a sumelor pe care le mai avea de plătit şi la solicitarea de achitare din partea acesteia a diferenţei de 1.500.000 lei. Pârâta-reclamantă reconvenţional mai precizează că până la acea dată îşi respectase angajamentele din convenţie, plătind primele 2 rate stipulate în aceasta, a doua la data de 30.07.2010. Ca urmare a acestor aspecte pârâta – reclamantă reconvenţional a arătat că a operat o compensare legală a celor două creanţe, ea nedatorând o sumă reclamantei pârâte.
Pe cale de cerere reconvenţională pârâta – reclamantă SC R SRL a solicitat instituirea unei popriri asigurătorii asupra sumelor deţinute de partea adversă la terţii Raiffeisen Bank SA şi BCR SA, până la concurenţa sumei de 1.500.000 lei.
În motivarea acesteia, a arătat că deţine împotriva reclamantei-pârâte o creanţă de 1.500.000 lei, aşa cum a explicat în întâmpinare, creanţa este constatată prin înscris (contractul de tranzacţie judiciară din 15.07.2010), este exigibilă şi există acţiune pe rol (acţiunea în anulare înregistrată sub nr. 1796/105/2010).
Prin încheierea pronunţată în data de 18 august 2010, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate cererile formulate.
Prima instanţă a constatat că potrivit art. 597 Cod procedură civilă poprirea asiguratorie se poate înfiinţa în aceleaşi condiţii cu sechestru asigurător şi că potrivit art. 591 alin. 1 Cod procedură civilă creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi exigibilă poate solicita înfiinţarea sechestrului asigurător, dacă dovedeşte că a intentat acţiune, el putând fi obligat la plata unei cauţiuni.
Tribunalul a reţinut că, în speţă, problema esenţială pentru stabilirea necesităţii înfiinţării popririi asigurătorii, până la aprecierea oportunităţii acesteia priveşte existenţa creanţei (eventual constatată şi prin act scris) invocată în favoarea lor de ambele părţi cu interese contrare şi în acest context a analizat raporturile juridice dintre părţi.
A constatat că tranzacţia din 15.07.2010, are rolul de a modifica raporturile juridice dintre părţi şi de a le clarifica, că nu reprezintă o „tranzacţie judiciară”, aşa cum este intitulată, pentru simplul motiv că încă nu a ajuns să fie prezentat instanţei, dar este totuşi „legea părţilor”, care puteau modifica în modul dorit raportul juridic dintre ei. S-a mai reţinut că este disputat de părţi rămânerea acestuia în fiinţă sau încetarea sa, reclamanta-pârâtă arătând că acesta a încetat de drept pentru neplata ratelor, conform art. 8 din contract (revenindu-se deci la situaţia anterioară şi implicit la exigibilitatea obligaţiilor şi probarea lor cu înscrisurile anterioare contractului), pârâta-reclamantă arătând dimpotrivă că respectivul contract a fost încălcat de partea adversă care, în aceste condiţii îi datorează, conform art. 4 6.000.000 lei despăgubiri (clauză penală).
S-a mai reţinut că şi într-o argumentare şi în cealaltă esenţială este respectarea de către reclamantă-pârâtă a obligaţiei de a nu face, asumată prin contract, or, în ceea ce priveşte condiţia actului scris, corolar al condiţiei existenţei creanţei, era evident că aceasta nu se referă doar la existenţa unui contract între părţi (pe care, de altfel, una dintre părţi îl consideră încetat şi implicit consideră o revenire la situaţia anterioară, guvernată din punct de vedere probatoriu de alte înscrisuri), ci la un înscris care emană de la debitor sau care îi poate fi opus în mod direct, iar nu în urma unor constatări ulterioare de fapt şi de drept, cum este cazul în speţă, unde pentru stabilirea creanţei (respectiv a părţii debitoare sau creditoare) este necesară analizarea operării/neoperării unei situaţii de încetare a contractului „de tranzacţie judiciară” din 15.07.2010.
Instanţa de fond a mai menţionat că, simpla existenţă a acestor condiţii, ce pot fi asimilate unor condiţii de admisibilitate, nu justifică instituirea popririi, temeinicia (oportunitatea) măsurii trebuind a fi dovedită, conform principiilor generale edictate de art. 1169 Cod civil, de cel ce o solicită şi că, logica instituirii măsurilor asigurătorii este uşurinţa în executarea silită ulterioară a obligaţiei, art. 596 Cod procedură civilă arătând că „valorificarea bunurilor sechestrate (implicit poprite) nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlu executoriu”.
Dacă pentru executarea silită ulterioară nu ar apărea necesară o astfel de indisponibilizare, instanţa nu ar trebui să o dispună, pentru a nu limita liberul exerciţiu al dreptului de proprietate debitorului urmărit, peste ceea ce e absolut necesar executării obligaţiilor sale. O interpretare contrară a normei, în sensul limitării extrem de facile a atributelor dreptului de proprietate ale debitorului, limitată la verificarea formală a existenţei condiţiilor de admisibilitate ar fi contrară reglementării constituţionale şi legale a dreptului de proprietate (este evident că înscrierea unui popriri limitează vădit posibilităţile economice de a dispune de patrimoniul său, ale celui poprit).
S-a mai reţinut că părţile nu au făcut nici dovada unei periclitări a unei eventuale executări ulterioare a sumelor solicitate şi, cum, pentru stabilirea caracterului cert al creanţei invocate este necesară analiza raporturilor contractuale dintre părţi, instanţa considerând că instituirea unei măsuri asigurătorii care să împiedice partea asupra căreia s-ar institui să dispună de fondurile sale până la soluţionarea litigiului pe fond nu ar putea fi benefică nici circuitului economic şi nici creditorilor sau debitorilor părţilor.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta.
Prima critică a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiilor art.304 pct. 5 Cod procedură civilă, instanţa de fond încălcând principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii procesului civil, precum şi cel al dreptului la apărare al reclamantei, întrucât, deşi a menţionat în mod expres caracterul cert al creanţei sale rezultă din Contractul de execuţie lucrări şi actele subsecvente lui (facturi, situaţii de lucrări, etc.), instanţa de fond a lăsat necercetată aceasta apărare întemeindu-şi soluţia doar în raport cu contractul de tranzacţie din 15.07.2010. Totodată, mare parte din împrejurările avute în vedere de instanţa la motivarea hotărârii recurate nu au fost puse în discuţia părţilor, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii conform căruia toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor şi al dreptului la apărare.
Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte faptul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile referitoare la instituţia popririi asigurătorii „confundând” condiţiile de fond (existenţa creanţei, actul scris, exigibilitatea, existenţa unei acţiuni judiciare având ca obiect pretenţii) cu „condiţiile de formă”, mai mult a ignorat, susţinerile sale prin care a arătat ca dovada existentei creanţei sale certe este făcută de contractul de execuţie lucrări încheiat între părţi şi de înscrisurile subsecvente acestuia, însuşite de debitoare (facturi, situaţii de lucrări, etc.), motivând hotărârea luata exclusiv având în vedere Contractul de Tranzacţie Judiciara din data de 15.07.2010. Convenţia menţionată a fost încheiată în scopul „stingerii litigiului dintre părţi pe cale amiabilă” însă aceasta, în ceea ce priveşte creanţa sa, a produs doar efecte declarative şi nu constitutive de drepturi, contractul de tranzacţie neavând ca scop să le confere drepturi noi, ci numai să recunoască dreptul său de creanţa preexistent.
S-a mai arătat că în motivarea hotărârii se tratează ambele părţi ca şi când caracterul creanţelor ar fi identic, dar creanţa sa există şi este certă, indiferent de îndeplinirea obligaţiei de „a nu face”, ea avându-şi izvorul în Contractul de Execuţie lucrări şi actele emise în baza acestuia, în vreme ce îndeplinirea /neîndeplinirea obligaţiei de a nu face asumată de ea are relevanţă exclusiv pentru o viitoare, eventuală creanţă a pârâtei care s-ar naşte doar în eventualitatea în care s-ar constata ca şi-ar fi încălcat obligaţia.
Recurenta-creditoare a precizat că pârâta şi-a încălcat obligaţia de plată a ratei din data de 05 august 2010, fapt ce nu a fost contestat de aceasta, ceea ce a condus la încetarea de drept a convenţiei. În condiţiile în care, prin notificarea adresată la data de 04.08.2010, debitoarea invoca încălcarea de către recurentă a obligaţiei de „a nu face”, creanţele reciproce ale părţilor nu ar fi putut fi supuse compensării, decât în situaţia în care creditoarea ar fi recunoscut aceasta încălcare. Ori, prin notificarea transmisa debitoarei la data de 05.08.2010 au adus acesteia la cunoştinţa ca nu au încălcat nicio obligaţie asumată şi, în aceste condiţii, eventuala creanţa a debitoarei nu era una certa (nici măcar nu exista) şi nu putea interveni compensarea, având în vedere dispoziţiile art. 1144 şi urm. Cod Civil.
În ceea ce priveşte temeinicia instituirii popririi asigurătorii, aceasta a fost constatată de instanţa de judecată prin admiterea cererii de înfiinţare a popririi asigurătorii (Dosar nr. 3190/105/2010), iar oportunitatea rezultă din multitudinea de cereri de formulate împotriva debitoarei de alţi creditori şi aflate pendinte pe rolul Tribunalului Giurgiu, prin care se solicită deschiderea procedurii insolvenţei, din faptul ca are o creanţa scadentă de mai mult de 7 luni, că pârâta încearcă amânarea judecării cauzei privind creanţa sa şi din faptul că, după o „tăcere” mai mare de doua luni (03 mai-15 iulie) în care parata nu a achitat nimic din debitul restant, la momentul admiterii primei cereri de poprire asiguratorie (comunicată în 14.07.2010), au „găsit” resursele necesare să achite o parte din restanţa, acea măsură asiguratorie fiind singurul act prin care pârâta a putut fi „convinsă” să plătească.
S-a solicitat admiterea recursului şi în principal să se caseze hotărârea şi rejudecând cauza pe fond să se dispună înfiinţarea popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de terţii popriţi debitoarei sale, respingerea cererii reconvenţionale.
În subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia că nu există motive de casare a hotărârii recurate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei instanţei de fond, admiterea cererii de poprire, menţinerea restului dispoziţiilor hotărârii atacate în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale.
În faţa instanţei de recurs, la primul termen de judecată din data de 05 octombrie 2010, debitoarea a învederat instanţei că nu a fost citată la adresa indicată prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond şi ca urmare a citării la o adresă greşită procedura de citare nu a fost îndeplinită, nici la fond şi nici în recurs.
La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2010, debitoarea a declarat recurs împotriva încheierii pronunţate la data de 18 august 2010, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii atacate, înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti deţinute de către reclamanta-pârâtă la terţii popriţi până la concurenţa sumei de 1.500.000 lei şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată – taxa de timbru şi onorariu avocat.
În motivare, s-a susţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 597 raportat la art. 591 alin. 1 Cod de procedura civila, respectiv că deţine împotriva reclamantei pârâte o creanţă în cuantum de 1.500.000 lei, că aceasta a fost constatată printr-un înscris, respectiv contractul de tranzacţie judiciara din 15.07.2010; că această creanţă rezultă dintr-un contract comercial şi prin urmare, conform art. 43 Cod Comercial, este exigibila fără trecerea vreunui termen şi că, pe rolul Tribunalului Prahova se afla dosarul nr. 1796/105/2010 având ca obiect acţiunea în anulare împotriva sentinţei comerciale nr. 74/15.02.2010, cu termen la data de 13.09.2010.
Recurenta a precizat că a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub numărul 5547/105/2010 prin care a solicitat să se constate intervenită compensarea legala pentru suma de 4.500.000 lei şi obligarea pârâtei să le achite suma de 1.500.000 lei cu titlu de daune, cu termen de soluţionare la data de 18.05.2011.
Recurenta-pârâtă a formulat şi întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de creditoare şi admiterea recursului.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:
Motivul de recurs, formulat de reclamantă, referitor la faptul că instanţa de fond a încălcat principiile disponibilităţii şi al contradictorialităţii procesului civil, precum şi cel al dreptului la apărare este nefondat întrucât judecătorul a soluţionat litigiu în baza cererilor formulate de părţi şi în limitele sesizării, a acordat ambelor părţi dreptul de a se apăra dând posibilitatea acestora de a discuta în contradictoriu toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei.
Criticile care vizează fondul cauzei sunt fondate având în vedere faptul că judecătorul fondului a apreciat greşit că este important să fie analizate raporturile juridice dintre părţi şi nu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de lege pentru înfiinţarea popririi asigurătorii.
Poprirea asiguratorie este o măsură ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor.
Pentru înfiinţarea popririi asigurătorii sunt necesare a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: creanţa să fie constatată printr-un act scris; creanţa să fie exigibilă, reclamantul să facă dovada că a intentat acţiunea civilă (art.591 Cod procedură civilă).
Recurenta-reclamantă a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege, creanţa sa fiind exigibilă, constatată prin contractul de execuţie lucrări nr. 483/05.05.2008 şi a facturilor emise în baza acestui contract, precum şi prin contractul de tranzacţie încheiat ulterior şi a făcut dovada că a formulat acţiune împotriva debitoarei, aflată pe rolul Tribunalului Prahova.
Mai mult, această creanţă a fost constatată şi de către instanţă, prin pronunţarea sentinţei nr. 74/2010, iar procesul se află în continuare pe rolul Tribunalului Prahova, fără posibilitatea valorificării titlului obţinut de către creditoare, în condiţiile formulării cererilor în anulare de către debitoare.
În scopul amânării executării somaţiei de plată, debitoarea a formulat două cereri distincte de anulare a sentinţei, la data de 06.04.2010 pe rolul Tribunalului Prahova fiind înregistrată o cerere în anulare a ordonanţei, cu nr.1796/105/2010, iar la data de 08.04.2010 aceeaşi debitoare a introdus o altă cerere în anulare a aceleiaşi ordonanţe, la aceeaşi instanţă, acţiune înregistrată sub nr.1861/105/2010, cu unicul scop de a se folosi de anumite prevederi procedurale în vederea amânării judecării cauzelor.
Constatând încercările numeroase ale debitoare de tergiversare a judecării cererii în anulare, creditoarea a solicitat tribunalului Prahova înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti deţinute de debitoare la terţii popriţi până la concurenţa sume de 6.000.000 lei. S-a format dosarul nr.3190/105/2010 soluţionat prin încheierea din 07.07.2010, când instanţa a admis cererea obligând recurenta-reclamantă să achite o cauţiune de 400.000 lei. Pentru a evita înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor sale debitoarea a propus creditoarei o convenţie privind eşalonarea plăţii debitului restant. În aceste condiţii a fost încheiat un contract de tranzacţie judiciară în data de 15 iulie 2010 prin care s-a eşalonat plata debitului restant. Pentru acest motiv nu s-a mai depus cauţiunea la care instanţa o obligase pe creditoare, poprirea fiind desfiinţată de drept.
După încheierea convenţiei, debitoarea a achitat doar primele două rate din contract, adică 1.500.000 lei, pentru ca ulterior, invocând nerespectarea de către creditoare a obligaţiilor asumate prin contract a refuzat să-şi mai îndeplinească obligaţiile de plată pentru suma recunoscută ca fiind datorată.
Interpretând raporturile juridice dintre părţi instanţa de fond a dat prioritate contractului de tranzacţie încheiat de părţi în vederea soluţionării în mod amiabil al litigiului, reţinând că pentru stabilirea creanţei este necesar să se analizeze dacă a operat sau nu o situaţie de încetare a contractului de tranzacţie din 15 iulie 2010.
Aceste aspecte puteau fi invocate în analizarea cererii reconvenţionale, având în vedere faptul că debitoarea invocă o creanţă ce rezultă din contractul de tranzacţie dar în ceea ce o priveşte pe reclamantă care a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege, s-a apreciat greşit că verificarea formală a existenţei condiţiilor de admisibilitate ar fi contrară reglementării constituţionale şi legale a dreptului de proprietate. Rămânerea în fiinţă sau încetarea contractului de tranzacţie nu influenţează creanţa recurentei-reclamante care are alt izvor, prin contractul invocat de debitor procedându-se la eşalonarea plăţii.
Garanţia realizării creanţei sale atunci când va executa hotărârea judecătorească, constând în indisponibilizarea sumelor, se acordă creditorului nu debitorului.
Din dovezile administrate în cauză rezultă tendinţa de tergiversare de către intimată a îndeplinirii obligaţiilor pe care le are faţă de reclamanta-recurentă, recunoscute şi prin contractul de tranzacţie.
Termenele obţinute în acţiunea în anulare, tranzacţia încheiată şi neexecutată dovedesc faptul că intimata-recurentă, încearcă să se sustragă de la urmărire.
Mai mult, faptul că împotriva acestuia s-au formulat mai multe cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, creditorii invocând creanţe certe, lichide şi exigibile, dovedesc faptul că aceasta nu-şi onorează obligaţiile scadente cu regularitate, astfel că reţinerea instanţei de fond în sensul că nu s-a făcut dovada unei periclitări a unor eventuale executări ulterioare a sumelor solicitate nu este susţinută de probatorii sau de buna-credinţă a intimatei în încheierea şi executarea convenţiilor.
Instanţa investită cu cererile de poprire asigurătorie nu poate analiza conduita cărei părţi a creat situaţia conflictuală dintre acestea şi nici motivul încetării contractului de tranzacţie, ci numai îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Reaua-credinţă invocată de reclamanta-recurentă constând în aceea că debitoarea nu a respectat nici termenele de plată stabilite iniţial prin contract, fapt ce condus la pronunţarea sentinţei din somaţia de plată, şi nici termenele de plată convenite prin Contractul de Tranzacţie judiciară din 15 iulie 2010, ar fi prezentat relevanţă în situaţia în care creanţa sa nu ar fi fost scadentă.
Prin urmare şi în situaţia în care instanţa de fond ar fi dat eficienţă contractului de tranzacţie încheiat între părţi în vederea executării obligaţiei de către debitoare, se impunea admiterea cererii şi înfiinţarea popririi asigurătorii.
Măsura popririi asigurătorii care are un caracter temporar, numai până la finalizarea procesului principal, oferă posibilitatea adoptării unor măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice pe debitor ca în timpul procesului să-şi diminueze activul patrimonial.
Aşa cum susţine debitoarea-recurentă la data de 30 iulie 2010 datora reclamantei conform contractului de tranzacţie suma de 4.500.000 lei, dar pretinde la rândul său că reclamanta îi datorează sumele rezultate din clauza penală inserată în contractul încheiat tocmai în vederea executării creanţei rezultată din contractul de execuţie lucrări nr. 483/05.05.2008.
Sumele pretins datorate de reclamantă debitoarei-recurente nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, întrucât nu sunt certe, lichide şi exigibile şi nu putea interveni compensarea, având în vedere dispoziţiile art. 1144 şi urm. Cod Civil.
Creanţa debitoarei este o creanţă eventuală existenţa acesteia depinzând de modul de soluţionare a acţiunii introduse de recurenta-debitoare, de culpa în neexecutarea contractului de tranzacţie.
Convenţiile de înlăturare, limitare sau agravare a răspunderii nu au nici un efect asupra obligaţiei iniţiale asumate de debitor.
Scopul clauzei penale este determinarea prin convenţia părţilor a întinderii prejudiciului în caz de neexecutare şi nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se libera printr-o altă prestaţie – clauză penală decât cea principală.
Până când nu se va stabili vinovăţia creditorului pentru sumele solicitate de debitor, deci până nu se va stabili că s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, nu există o creanţă care să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune poprirea asiguratorie.
Clauza penală este datorată când sunt îndeplinite toate condiţiile acordării de despăgubirii, condiţii ce vor fi analizate de instanţa investită cu cererea debitoarei.
Faţă de aceste considerente Curtea, în temeiul art.312 raportat la art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, a admis recursul creditoarei împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 august 2010 pronunţate de Tribunalul Prahova şi a încuviinţat, în temeiul art. 597 Cod procedură civilă cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii pe conturile debitoarei-intimate, aflate la terţii popriţi-intimaţi până la concurenţa sumei de 4.500.000 lei.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 597 alin. 2, 591 alin. 1 şi art. 592 alin. 2 cod procedură civilă sa stabilit în sarcina creditoarei o cauţiune ce urmează a fi achitată în termen de 48 ore de la comunicarea deciziei. Nedepunerea cauţiunii se sancţionează cu desfiinţarea popririi în condiţiile prevăzută de art.592 alin.4 Cod procedură civilă .
În baza dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă s-a respins ca nefondat recursul formulat de debitoare, împotriva aceleiaşi încheieri, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzută de art. 304 Cod procedură civilă.
