– Legea nr.64/1995, art.124
– Decretul nr. 167/1958, art.3 şi art.8
Cum dispoziţiile Legii nr. 64/1995 nu prevăd un termen de prescripţie al acţiunii întemeiate pe art. 124 din lege, se deduce că sunt aplicabile prevederile de drept comun referitoare la prescripţia extinctivă, adică cele ale Decretului nr. 167/1958.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VI-A COMERCIALĂ,
DECIZIA COMERCIALĂ NR.592 R din 04.04.2011)
Prin sentinţa comercială nr. 4330/04.06.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei creditoare S.C. U. S.A. şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a pârâţilor R. I., R. V., D. D., R.T., M.C., L. C., V. O., G. R. şi D. V.
Au fost respinse ca prescrise cererile formulate de reclamanţii creditori A.V.A.S. şi RA APPS SAIFI având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a pârâţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a arătat că, la cererea creditoarei S.C. N. S.A., care a invocat o creanţă în cuantum de 217343 U.S.D., în temeiul dispoziţiilor art. 31 alin. 7 din Legea nr. 64/1995, s-a dispus la data de 28.03.2001, deschiderea procedurii reorganizării judiciare, fiind desemnat administrator judiciar S.C. R. şi V. A. S.A.
Deoarece părţile nu au depus plan de reorganizare, la data de 09.05.2001, tribunalul a dispus trecerea la procedura falimentului.
La data de 19.09.2002 a fost înregistrată la tribunal cererea formulată de creditorul A.V.A.B. (A.V.A.S.) întemeiată pe dispoziţiile art. 124 lit. a-d din Legea nr. 64/1995, cerere prin care s-a solicitat ca administratorii L. C., D. D., R. T. şi M. C. să răspundă cu bunurile proprii pentru creanţa în cuantum de 3.306.607,82 U.S.D. rămasă neacoperită.
Prin cererea completatoare depusă la data de 05.03.2003, creditorul bugetar a arătat că potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă din 08.11.1998 şi a suplimentului din 16.12.1998 întocmit de expertul desemnat C. D. a rezultat că nu au fost respectate prevederile Codului comercial şi ale Legii nr. 82/1991 în ceea ce priveşte ţinerea registrelor obligatorii, precum registrul inventar, registrul jurnal, iar starea de faliment a fost facilitată de existenţa unor nereguli financiare, de neglijenţa sau imprudenţa în gestionarea societăţii.
Prin sentinţa comercială nr. 478/05.03.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială a fost disjuns capătul de cerere privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâţilor L. C., D. D., R. T., D. V., M. C., G. R. şi V. O.
Ca urmare a decesului pârâtului R. T., s-a dispus citarea în calitate de pârât a moştenitorului R. V. la solicitarea reclamantului creditor.
La data de 24.01.2007 creditoarea RA- APPS SAIFI a formulat cerere de achiesare la cererea de atragere a răspunderii administratorilor societăţii debitoare, solicitând să răspundă cu bunurile proprii pentru creanţa în sumă de 12.918,92 lei.
S-a învederat decesul pârâtului V.O., însă nu s-a solicitat continuarea judecăţii în raport cu moştenitorii pârâtului.
S-a susţinut de către pârâţi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea de atragere a răspunderii patrimoniale invocându-se aplicabilitatea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Introducerea termenului de prescripţie prin dispoziţiile art. 139 din nu înseamnă că în vechea reglementare nu erau aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Prin sentinţa comercială nr. 887/27.02.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii L.C., D.D., R.V., D.V. şi C.M. ca neîntemeiată. Totodată a fost admisă cererea formulată de creditoarea A.V.A.B. (A.V.A.S.) în temeiul art. 124 lit. a şi d din Legea nr. 64/1995 (art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006) şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâţilor D.D., M.C., L.C., G.R., D.V. şi R.V. să suporte pasivul societăţii debitoare S.C. A. S. S.R.L., fiind respinsă cererea faţă de pârâţii V.O. şi R.I. Prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu din data de 24.09.2008 a aceleaşi instanţe a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în încheierea de şedinţă din data de 20.02.2008, cerere formulată de pârâţii D.D., M.C., L.C., D.V. şi R.T.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din data de 20.02.2008 au declarat recurs pârâţii precizându-se că împotriva acestor hotărâri au formulat şi cereri de rectificare, conform art. 281 C.pr.civ., a erorilor materiale constând în consemnarea greşită a susţinerilor părţilor şi a altor erori materiale.
Prin decizia comercială nr. 120/R/27.01.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au fost admise recursurile declarate de recurenţii G.R., L.C. şi D.V., a fost casată în tot sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. A fost admisă excepţia tardivităţii şi au fost respinse ca tardiv formulate recursurile declarate de recurenţii M. C., D. D. şi R. V..
Instanţa de recurs, fără a analiza modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei, pentru aspecte de ordin procedural referitoare la procedura de citare cu recurenta pârâtă G.R. şi apreciind că judecătorul sindic nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire la probele solicitate de pârâţii L.C., D.D., R.V., D.V. şi M.C., a admis recursul şi a dispus casarea în tot a sentinţei atacate, pentru o soluţionare unitară a cauzei în raport de toţi pârâţii.
În rejudecare, pârâţii au reiterat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin încheierea pronunţată la data de 26.03.2010, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material de a solicita atragerea răspunderii personale a pârâţilor D.V., L.C., M.C., R.V., G.R. şi D.D.
Instanţa a expus şi analizat dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 85/2006, precum şi cele ale art. 124 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, atât cele anterioare modificării legii prin O.G. nr. 38/2002, cât şi cele ulterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.
S-a considerat că, chiar dacă nu se prevedea expres în legea veche, termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune în răspundere patrimonială a organelor de conducere ale debitorului este cel general de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care persoana interesată ia cunoştinţă de fapta cauzatoare de prejudicii şi de persoana care a cauzat prejudiciul, prin depunerea de către administrator/lichidator a raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, ori din alte informaţii sau documente aflate la dosar.
S-a arătat că acest termen poate începe să curgă şi înainte de deschiderea procedurii, iar în reglementarea actuală se prevede expres acest lucru. Or, în cauză, însuşi reclamantul-creditor, titularul cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâţilor a precizat din cuprinsul cererii completatoare depusă la termenul din data de 19.11.2003 că raportul de expertiză contabilă din data de 18.11.1998 şi suplimentul acestuia din 16.12.1998 îi menţionează pe pârâţi ca fiind culpabili de faptele prevăzute de art. 124 din Legea nr. 64/1995.
Momentul de început al termenului de prescripţie s-a apreciat de către instanţă a fi marcat de către rapoartele de expertiză întocmite de către expertul tehnic C. din datele de 18.11.1998 şi 16.12.1998, iar data intrării debitorului în procedura falimentului – 09.05.2001 – nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune.
S-a reţinut că formularea în cauză a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 64/1995 de către reclamanta A.V.A.S. la data de 19.02.2001, astfel cum a fost ulterior completată şi precizată, determină aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la prescripţie în acord cu prevederile imperative ale art. 1,6 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de temeinicia excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea reclamantului creditor A.V.A.S., pentru aceleaşi considerente, s-a arătat că aceeaşi sancţiune este aplicabilă şi “cererii de achiesare la cererea de atragere a răspunderii administratorului”, cerere formulată de RA- A.P.P.S. – SAIFI la data de 24.01.2007 în cadrul dosarului de fond.
În consecinţă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a cererilor de atragere a răspunderii patrimoniale formulate atât de A.V.A.S. cât şi a cererii de achiesare formulată de RA- A.P.P.S. – SAIFI.
A fost invocată excepţia lipsei calităţii procesual active a S.C. U. S.A., excepţie considerată întemeiată de către instanţă pe motiv că aceasta nu a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale. Ca urmare a admiterii excepţiei, a fost respinsă cererea reclamantei-creditoare S.C. U. S.A. ca introdusă de către o persoană fără calitate procesual activă.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 4330/04.06.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială a declarat recurs recurenta creditoare A.V.A.S. Aceasta a criticat sentinţa atacată invocând următoarele motive de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. şi art. 3041 C.pr.civ.:
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâţi a fost greşit admisă de către prima instanţă, deoarece nu este întemeiată. Astfel, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei a fost formulată sub imperiul Legii nr. 64/1995 republicată şi care nu prevedea un termen de prescripţie a dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 124 din lege. Recurenta arată că a formulat cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a fostului administrator al S.C. A. S. S.R.L. la data de 19.09.2002, legea aplicabilă la acea dată fiind Legea nr. 64/1995, lege care este aplicabilă speţei în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile. În condiţiile în care Legea nr. 64/1995 nu cuprinde prevederi cu privire la prescripţia dreptului unui creditor la acţiunea de angajare a răspunderii patrimoniale a foştilor administratori ai debitoarei, recurenta susţine că această acţiune poate fi introdusă oricând din momentul în care lichidatorul judiciar a întocmit raportul amănunţit privind cauzele şi împrejurările intrării debitoarei în stare de , indicând şi persoanele cărora le-ar fi imputabile crearea acestei situaţii, până la închiderea procedurii insolvenţei. Având în vedere că un asemenea termen de prescripţie constituie o excepţie care trebuia prevăzută în mod expres în lege, iar aceasta nu cuprinde o asemenea prevedere, se aplică principiul potrivit căruia “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem). Ca urmare, o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorilor putea fi formulată până la închiderea procedurii insolvenţei debitoarei.
Pe fondul cauzei, recurenta a învederat că, din materialul probator administrat în cauză şi din raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul C. D. reiese că starea de insolvenţă a debitoarei este imputabilă pârâţilor. Aceasta arată că în urma controlului efectuat de organele de control ale Ministerului Finanţelor rezultă că debitoarea a înregistrat pierderi începând cu anul 1994 (1.461.933 lei), care pe parcurs s-au accentuat ajungând în anul 1995 la 2.110.688 lei, iar în anul 1996 la 8.065.962 lei, ajungând la cea mai mare pierdere în anul 1998, respectiv 28.840.373 lei. Cu toate că pârâţii au ştiut încă de la finele anului 1996 că debitoarea a intrat în încetare de plăţi, au continuat activitatea până în anul 1998 când Bancorex a solicitat deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995, pentru recuperarea creditului de 1.500.000 U.S.D. acordat societăţii. Prin raportul de expertiză contabilă şi cel al organelor de control ale Ministerului Finanţelor s-au constatat nereguli în ceea ce priveşte efectuarea unor cheltuieli privind reparaţii de nave şi întreţinerea personalului navigant, ca urmare a neefectuării decât parţial a lucrărilor de recepţie respective şi aprovizionării cu alimente, prin înregistrarea necorespunzătoare în a operaţiunilor efectuate de administratori în contul debitoarei, prin refuzul acestora de a prezenta actele pe care erau obligaţi să le transmită administratorului/lichidatorului judiciar în conformitate cu prevederile legii insolvenţei, precum şi prin atitudinea administratorilor de a aduce în stare de degradare bunurile societăţii în dauna creditorilor, se dovedesc implicit cazurile de culpă prevăzute de art. 124 din Legea nr. 64/1995. Debitoarea nu a luat măsuri pentru păstrarea navelor în stare corespunzătoare, a manifestat lipsă de interes pentru conservarea navelor şi prin neplata ratelor lunare aferente poliţei de a navelor aduse în garanţie către S.C. Astra S.A. care a reziliat contractul de asigurare. Continuarea activităţii debitoarei în condiţiile arătate a dus în mod vădit la încetarea de plăţi, aşa cum prevedea art. 124 lit. c din Legea nr. 64/1995. Recurenta a mai expus că debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 64/1995 şi nu a respectat prevederile Legii nr. 82/1991 cu privire la ţinerea corectă a registrelor obligatorii, iar starea de faliment a debitoarei a fost facilitată de existenţa unor nereguli financiare, neglijenţă sau imprudenţă în gestionarea societăţii. În perioada de funcţionare a debitoarei, pârâţii nu au întreprins demersurile legale pentru recuperarea creanţelor societăţii pe anii 1995-1996, fapt pentru care s-au prescris. Aceste fapte se încadrează în prevederile art. 124 lit. d din Legea nr. 64/1995. Invocându-se existenţa raportului de cauzalitate între starea de insolvenţă a debitoarei şi fapta ilicită a pârâţilor, recurenta a solicitat instanţei să dispună obligarea membrilor organelor de conducere ale S.C. A. S. S.R.L să răspundă cu bunurile proprii pentru creanţa A.V.A.S. în sumă de 3.302.418,17 U.S.D., sumă destinată acoperirii datoriei publice interne conform O.U.G. nr. 51/1998 republicată.
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi R. V., D. V. şi D. D. au invocat în primul rând excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditorului A.V.A.S. pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, respectiv: nu există o hotărâre a adunării generale a creditorilor, nu există o decizie a creditorului care deţine mai mult de jumătate din valoarea creanţelor, recursul nu este formulat de către lichidatorul judiciar. În al doilea rând au susţinut respingerea primului motiv de recurs ca fiind fără obiect, întrucât excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune privind atragerea răspunderii patrimoniale conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu a fost de fapt soluţionată prin sentinţa recurată, ci printr-o altă hotărâre anterioară pronunţată în acelaşi dosar la data de 26.03.2010. Prin această hotărâre a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii A.V.A.S.- ului şi, nefiind recurată, hotărârea a rămas irevocabilă, intrând în puterea de lucru judecat şi nemaiputând fi repusă în discuţie a doua oară. Pe fondul excepţiei, a arătat că în mod corect instanţa a soluţionat excepţia în sensul că, indiferent de temeiul de drept, respectiv legea nouă (art. 139 din Legea nr. 85/2006) sau legea veche (respectiv dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care completau dispoziţiile Legii nr. 64/1995), termenul de prescripţie al acţiunii era de 3 ani. Acest termen a început să curgă de la data la care creditorul a luat cunoştinţă de pretinsul fapt prejudiciabil şi anume data depunerii raportului cauzelor de insolvenţă întocmit de expertul C. D., în speţă, raportul şi suplimentul de raport care au fost depuse la dosarul de faliment la datele de 08..11.1998 şi respectiv 16.12.1998. Cum cererea de angajare a răspunderii patrimoniale a fost formulată la data de 19.09.2002, rezultă că termenul legal de 3 ani a fost depăşit cu 10 luni, astfel încât se impune respingerea cererii A.V.A.S.-ului ca prescrisă. Cu privire la fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că unicele rapoarte ce au făcut analiza cauzelor de insolvenţă au nominalizat alte persoane decât cele chemate în judecată ca fiind vinovate de starea de insolvenţă.
Intimata G. R. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, cu motivarea că nu a mai îndeplinit funcţia de membru al consiliului de administraţie al societăţii falite din anul 1995, aspect care reiese din procesul verbal al şedinţei comune AGA şi C.A. din 16.12.1996. Faptul că hotărârea AGA din 22.12.1995 a debitoarei a fost înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului la data de 16.12.1996 nu poate fi imputată membrilor consiliului de administraţie demisionari încă din ultimul trimestru al anului 1994 şi trimestrul 2 al anului 1995. Cât priveşte admiterea excepţiei prescripţiei invocate de către pârâţi s-a arătat că hotărârea recurată este legală, iar legea, respectiv Decretul nr. 167/1958, a fost corect aplicată de către tribunal.
În cauză, s-a depus certificatul de deces al intimatului-pârât L. C., iar soţia acestuia, L. A., a formulat cerere de introducere în proces, în calitate de unică moştenitoare, conform Certificatului de Calitate de Moştenitor nr. 20/03.03.2011.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a A.V.A.S. de a formula recursul trebuie analizată cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 316 coroborat cu art. 298 şi cu art. 137 alin. 1 C.pr.civ.
Această excepţie nu este întemeiată.
La data formulării de către A.V.A.S. a cererii de antrenare a răspunderii, 19.09.2002, erau în vigoare prevederile art. 124 din Legea nr. 64/1995, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 38/2002., prevederi care dispuneau: “judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului societăţii pe acţiuni, al societăţii cu răspundere limitată sau, după caz, al organizaţiei cooperatiste ori al asociaţiei cooperatiste teritoriale, ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de conducere – administratori, directori, cenzori – care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una dintre următoarele fapte:”
Se deduce că, la acea dată, orice creditor care îşi declarase creanţa în cadrul procedurii insolvenţei, avea legitimare procesuală activă să formuleze cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 64/1995.
Având calitate de creditoare în cauză, A.V.A.S. are calitate procesuală activă să formuleze cererea de antrenare a răspunderii în baza art. 124 din Legea nr. 64/1995.
Totodată, figurând ca parte – reclamantă – la judecarea cauzei la fond, aceasta are calitate procesuală activă să formuleze şi calea de atac – recurs- împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 64/1995.
În consecinţă, va fi respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei A.V.A.S.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, se constată că este fondat pentru considerentele care vor fi expuse.
Astfel, cum dispoziţiile Legii nr. 64/1995 nu prevăd un termen de prescripţie al acţiunii întemeiate pe art. 124 din lege, se deduce că sunt aplicabile prevederile de drept comun referitoare la prescripţia extinctivă, adică cele ale Decretului nr. 167/1958.
În consecinţă, potrivit art. 3 alin. 1 din acest act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani, şi el începe să curgă potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Nu este întemeiată susţinerea recurentei în sensul că, nefiind prevăzut în legea specială un termen de prescripţie a dreptului la acţiunea bazată pe art. 124 din Legea nr. 64/1995, o astfel de acţiune ar fi imprescriptibilă extinctiv.
Deoarece dreptul la o astfel de acţiune are un obiect patrimonial, devin aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, potrivit art. 1 care prevede că: “dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
Însă, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie de 3 ani, se constată că hotărârea atacată nu este legală.
Este adevărat că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 “prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”
În cauză, s-a reţinut de către prima instanţă că termenul de prescripţie începe să curgă de la data întocmirii raportului de expertiză contabilă – 18.11.1998 – şi, respectiv a suplimentului la acesta – 16.12.1998, deoarece acesta este raportul care arată cauzele sau împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Această reţinere este greşită, avându-se în vedere că, în cauză, aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. 478/05.03.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială, abia la data de 28.03.2001 s-a dispus de către judecătorul sindic deschiderea procedurii reorganizării judiciare a debitoarei S.C. A. S. S.R.L., conform art. 31 alin. 7 din Legea nr. 64/1995.
Chiar dacă la data întocmirii raportului de expertiză contabilă s-a putut cunoaşte atât paguba, respectiv creanţele şi cauzele stării de insolvenţă a debitorului, cât şi persoanele vinovate de această stare, nu a fost posibilă exercitarea dreptului la formularea acţiunii în răspundere întemeiată pe prevederile art. 124 din Legea nr. 64/1995 decât după deschiderea procedurii reorganizării debitoarei, care s-a realizat ulterior întocmirii raportului de expertiză contabilă menţionat.
Rezultă că termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului la acţiunea în răspundere bazată pe art. 124 din Legea nr. 64/1995 curge de la data deschiderii procedurii reorganizării judiciare, adică de la data de 28.03.2001 şi se împlineşte la data de 28.03.2004.
Faţă de aceste considerente, se constată că acţiunea de atragere a răspunderii formulată de A.V.A.S. la data de 19.09.2002 este promovată în cadrul termenului legal de prescripţie extinctivă de 3 ani.
Faptul că cererea formulată de S.A.I.F.I. este înregistrată la tribunal cu depăşirea termenului de prescripţie nu are relevanţă, deoarece acţiunea de atragere a răspunderii întemeiată pe prevederile art. 124 din Legea nr. 64/1995 promovată de un creditor profită în egală măsură tuturor creditorilor din cauză.
În consecinţă, se constată că recursul este întemeiat pentru motivul relevat şi, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ.,va fi admis.
Deoarece prima instanţă a soluţionat litigiul în temeiul unei excepţii procesuale şi fără a intra în cercetarea fondului pricinii, conform art. 312 alin. 3 C.pr.civ., va fi casată sentinţa atacată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Nu se mai impune analizarea celorlalte motive ale recursului care vizează soluţionarea pe fond a litigiului şi nici a excepţiilor invocate de intimaţii-pârâţi cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a acestora, dar care vor fi avute în vedere de către instanţa de fond al rejudecare.
